Lucian Vasilescu

Spirt. Muzeul întâmplărilor de ceară

Spirt. Muzeul întâmplărilor de ceară

2000

Mamei,
Mirelei,
Mirunei,
memoriei tatălui 
şi bunicilor mei

 


 
Mi-au spus că voi fi înger.
Sper că nu m-au minţit.“
 
Eduard Nacu
 
 
Spirt
 
aşa cum scrie în toate broşurile de prim ajutor 
la cazul de rană deschisă după ce îţi dă sîngele după aia dai musai cu spirt
la început simţi o mare usturime 
apoi simţi aceeaşi usturime
dar ceva mai puţin apoi din ce în ce mai puţin pînă cînd sîngele se opreşte şi tăietura
uscată devine un loc numai bun pentru vizitat şi pe unde poţi umbla zile întregi cu nopţi după ele apoi rana încet încet se închide şi trebuie
să dai fuga să nu te prindă înăuntru
trebuie să te întorci fiindcă ai de făcut 
lucruri însemnate precum prinderea 
autobuzului şi mersul pe jos
ai de spus bună ziua şi dacă nu faci tu toate astea n-o să vină nimeni 
în locul tău să le facă
atunci în urma ta rana se închide încet 
fără zgomot
nimeni nu bănuieşte nimic redevii cetăţean
în oraşul statistic
un om vindecat 

     *
*          *

O, deşertăciune a deşertăciunilor! 
Totul este deşertăciune!
Ce folos are omul de toată truda
pe care şi-o dă supt soare? 
Un neam trece, altul vine şi pământul 
rămâne vecinic în picioare!
Soarele răsare, apune şi aleargă
spre locul de unde răsare din nou! 
Toate râurile se varsă în mare
şi marea tot nu se umple; 
ele aleargă necurmat spre locul de unde
pornesc, ca iarăşi să pornească de acolo!
Ce a fost va mai fi, şi ce s-a făcut
se va mai face; nu este nimic nou supt soare!
Nimeni nu-şi mai aduce aminte 
de ce a fost mai înainte; 
şi ce va mai fi nu va lăsa nici o urmă
de aducere aminte la cei ce vor trăi mai târziu!
Am văzut tot ce se face supt soare; 
şi iată că totul este deşertăciune 
şi goană după vânt!
Ce este strâmb nu se poate îndrepta 
şi ce lipseşte nu poate fi trecut la număr! 
O, deşertăciune a deşertăciunilor! 
Totul este deşertăciune!


Spirt. Patologia speranţei
 
M-a aşezat acum o mulţime de vreme în trupul ăsta şi mi-a spus să stau liniştit. 
Că-i ceva trecător. 
C-o să fie mai bine. Am crezut şi-am rămas. 
Ca să nu-l supăr, te-am alungat 
şi pe tine. Vreme trece, vreme vine. Privesc împrejur cu luare-aminte: mucava. 
Doar ici-colo, cuvinte. Dar şi lor le-a spus
tot la fel: să stea aşa liniştite, 
c-o să vină cineva să le ia. Vreme trece, 
vreme vine. Le-a uitat şi pe ele 
laolaltă cu mine. Aşteptăm în tăcere. 
Literă lîngă literă şi carne pe os. 
Fără speranţă, frumos. 
 
În nopţile cînd spirtul mi se prelinge pe suflet. Atunci cred că vine.
Ţărînă cu viaţă, praful se va alege din tine. Pulberea şi nisipul!
Dar eu sînt departe. Plutesc printre îngeri. 
Le spun că sînt mare, puternic şi bun. 
 
Că sufletul meu doar pe mine mă are. Că mă iubeşte. Cu mînie şi cu disperare.
Ţărînă cu viaţă, pulbere umblătoare! – 
îmi strigă-n ureche din ce în ce mai tare.
Dar eu sînt departe. Plutesc printre îngeri şi-i chem la o bere. Din plăcere ne naştem, ne vom întoarce-n plăcere. Viaţa, ca o boală, îţi trece. 
Ca o boare, ca o adiere.
Ţărînă ingrată, nerecunoscătoare! – 
strigă din nou –, noroi cu picioare!
Dar eu sînt departe. Beau bere cu îngerii. 
Le cînt: între ape numai ea era pămînt. 
Şi ei plîng ca nişte copii, se împiedică-n aripi 
şi cad înapoi în cer, 
cîte unul, frumoşi şi uşori cum e fumul.
Pămînt păcătos, viespar de păcate!
Aşa-i: zi după zi şi noapte de noapte. 
Trăiesc în păcat şi în rugăciune. Printre cuvinte. Din obişnuinţă şi deşertăciune. Mai ţii minte? Parcă ieri şedeam amîndoi la o masă, 
privind asfinţitul. 
 
Acum, peste noapte se aşterne sfîrşitul.
 
 
Spirt. O formă tradiţională a maturizării

 
N-am nimic. Nici n-am avut vreodată. Lucrurile au fost lăsate în preajma mea şi atît. Ca într-un depozit. Ca şi cum va veni cineva, odată, tîrziu, să le ia. Lumea există, şi eu odată cu ea. Viaţă, viaţă, viaţa în filmele de cinema. Cînd se 
face-ntuneric. Cînd mi se face frică. Că vine altul şi mi-o ridică. 
Inspir, expir, privesc, vorbesc. 
Aştept autobuzul şi moartea, gîndesc. 
Visez cîteodată şi-atunci îmi pare că da. 
C-ar putea. 
Dar nu se întîmplă nimic. Aşezate, lucrurile 
cu care m-am obişnuit îşi dau coate: băiet fiind, a sădit un copac cu gînd ca atunci cînd va creşte să facă dintr-însul hîrtie. Între timp s-a ales praful de copilărie. A uitat tot 
şi-a început a scrie. 
 
 
Spirt. Romanţa rachiului de glicină,  cîntată de îngeri

 
Sticla asta-i jumătate plină
Viaţa mea – pe jumătate goală
Am să beau rachiul de glicină
Făr’ să dau la nimeni socoteală
 
Du-te acasă, îmi şoptesc îngerii – 
eu sorb cu nesaţ 
din cupa înfrîngerii.
Zorile, iată, vin zorile! Nu mai văd; 
abia de mai aud viorile.
Sînt lucruri la care trudesc mereu: 
la hîrtie, la tine, 
la Dumnezeu. În jurul meu îngerii 
ca muştele la miere 
ospătează din ce-a mai rămas bîzîind de plăcere. 
Luaţi cît poftiţi, cît mai este. Să terminăm 
odată şi această poveste. 
Viaţa, treptat-treptat, se goleşte. 
Completez cu atenţie, 
fără să vărs nici o picătură. Noapte de noapte. Cuvînt pentru cuvînt. 
 
Parte pentru parte. Doar cer fără margini. 
Şi ape. 
Şi tu. Din ce în ce mai aproape. 
Sînt lucruri, ţi-am spus, la care trudesc mereu: 
la hîrtie, la tine, la Dumnezeu. Atît mai am: 
o viaţă pe jumătate goală. Şi îţi dau 
doar ţie socoteală. 
E dimineaţă, în sfîrşit, dimineaţă. 
Sorbitura cea de pe urmă. 
Apoi, întuneric şi greaţă. Peste pămîntul 
ce sînt se lasă ceaţă. 
Îngerii, bieţii, nu mai dibuiesc înapoi. 
Nici n-ar putea 
să se-ntoarcă aşa cum sînt, murdari de noroi. Puteţi rămîne.
Şi ei rămîn împreună cu noi. 
Clătinîndu-se, îngînînd:
 
Viaţa lui e jumătate goală
Şi-are-o sticlă jumătate plină
Făr’ să dea la nimeni socoteală
O să bea rachiul de glicină

     *
*          *

M-au lovit şi n-am simţit durere; şi-au bătut joc de mine şi n-am ştiut nimic. 
Depărtându-se de la mine vreunul, n-am ştiut; n-am simţit nici când a venit, nici când s-a dus.
Ale cui sunt vaietele? Ale cui sunt oftările? 
Ale cui plângerile? Ale cui sunt rănile 
fără pricină?
Sângele meu se risipeşte pe uliţe, 
în pieţe, la porţi, în cetate. 
Cuvântul meu strigă: Până când veţi iubi prostia, proştilor? Până când? 
Învăţaţi-vă minte, proştilor, înţelepţiţi-vă, nebunilor! 
Căci gura mea vesteşte adevărul şi buzele mele urăsc minciuna! 
Toate cuvintele mele sunt drepte, n-au nimic neadevărat, nici sucit în ele!
 
 
Spirt. Cel ce vorbeşte singur
 
Ca printr-un ochean, prin fundul paharului 
lumea-mi apare mai aproape, mai mare. 
Îmi port nemurirea la cingătoare. 
În raniţă – bastonul de mareşal. Papuci 
şi pijama albastră – aşa cum am fugit 
din balamuc, pe fereastră. 
Acum, de pe puntea cea mai înaltă scrutez depărtările. Cutreier neobosit 
psihozele, depresiile, nevrozele, mările. 
Pe trup port răni adînci rămase 
din lupta cu perfuziile, 
cu electroşocurile, copilăria, iluziile.
Echipajul s-a răsculat într-o zi şi m-a părăsit. 
Sînt singur pe oceanul făr’ de sfîrşit. 
Am credinţa că voi descoperi odată 
şi-odată cuvîntul promis. 
Trup din trupul meu, carne din carnea mea. 
Ştiu că-l voi găsi: voi îngenunchea, 
şi deasupra cerul, împrejururi apă, voi săpa 
într-însul, cu mîinile, groapă. 
Apoi m-oi aşede şi voi aştepta 
pîn-o să se-ndure Domnul să mă ia. 
Ca printr-un ochean, prin fundul paharului 
lumea-mi apare mai aproape, mai mare. 
Îmi port nemurirea la cingătoare. 
În raniţă – bastonul de mareşal.
 
Sînt cel mai bun poet din acest spital.

 
Spirt. Zile rămase, clei de oase
 
Veştile, astăzi, sînt bune. Oamenii dorm, 
iarba creşte. 
De jur-împrejur, cercuri. Curînd, 
de pe pămînt va fi jupuită 
harta de geografie fizică. 
Apoi, de pe cer va fi jupuită harta stelară. 
Lecţia s-a sfîrşit şi începe 
recapitularea generală. 
Cine ce-a învăţat, cine ce ştie, 
cine ce-şi mai aduce aminte. 
Lumea-i un morman de cuvinte. 
Prin care scormonim cu degete nervoase. 
Carne, sînge, virgule şi oase. Eşti încă lîngă mine, dar nu te pot vedea. 
Caut prin gunoaie colţul de la stea.
 
Mă grăbesc. Împachetez nopţile. 
Timpul trece pe-aici zăvorînd porţile. 
Împachetez ochii. Împachetez mîinile. 
Zilele, săptămînile. 
Împachetez amintirile. Vine ploaie mare, 
vin despărţirile. 
 
Împachetez umbrele, paşii, trotuarul. 
La sfîrşit, împachetez felinarul. 
Bîjbîi prin întuneric şi privesc înapoi, 
la pustiul unde-a împărăţit cifra doi.

     *
*          *
 
Atunci Te-am căutat dar nu Te-am mai găsit. 
Te-am strigat, dar nu mi-ai mai răspuns!
Răspunde-mi căci am cunoscut răul
şi ştiu că e rău!
Am cunoscut binele şi ştiu că e bine! 
Am cunoscut durerea şi-am cunoscut fericirea!
Te-am aflat pe Tine şi doar în Tine mă încred. 
Tu eşti Domnul meu, Tu eşti singura mea fericire!
 

Spirt. Deliciile disperării

Poate că ar fi trebuit să trăiesc în alt fel, 
să spun alte cuvinte. 
Acum e tîrziu – înapoi este tot 
şi atît de puţin înainte. 
A fost o vreme frumoasă, aş spune, 
a fost un foc 
ce s-a preschimbat în tăciune.
Îngăduie-mi încă puţine cuvinte să închei 
măcar ce-mi aduc aminte. 
Linişte, de jur-împrejur. Lumină de la stele 
fără abajur. Umbre, umblînd încolo şi-ncoace. 
Voci întrebînd: nu mai vine odată, ce face?
Mi-a mai aruncat cîteva cuvinte, de milă. 
Nu vă uitaţi, că vi s-ar face silă. 
E-o zdreanţă.
O ce?
Zdreanţă!
 
Cel cu ochii de faianţă.

     *
*          *
 
Răspunde-mi când strig, Dumnezeul neprihănirii mele, 
scoate-mă la loc larg, căci sunt la strâmtoare!
Ai milă de mine, căci mă ofilesc! 
Vindecă-mă, căci îmi tremură oasele!  
Sufletul mi-i îngrozit de tot. Întoarce-Te, izbăveşte-mă!
 
 
Spirt. O lumină se-arată aievea, în vis

Am plecat demult de tot de acasă. 
N-am ajuns nicăieri. 
Locuiesc în ruina asta de trup, ascuns 
după ziua de ieri. 
Ştiu că undeva, departe, în fiece seară, 
cineva aşază în geam o lumină. 
Şi-aşteaptă. Rătăcitorul să vină. 
Dar acela e altul – eu nu sînt decît rătăcitul, 
cel care-şi caută cu lumînarea sfîrşitul.
N-am să vin înapoi. N-am să merg înainte. 
Rămîn în ruina asta de trup, 
printre buruieni şi cuvinte.
 
Am plecat demult de tot de acasă. 
Timpul s-a îmbîcsit, mă apasă. 
Uneori îmi pare că văd cum aşezi 
o lumină-n fereastră. 
Dar totul nu-i decît amintire. 
A noastră. Ruină. Cetate învinsă, 
cu marea vecină. 
Pe care sufletul meu rătăceşte. 
 
Căutînd un sfîrşit pentru această poveste.
N-am să vin înapoi. N-am să merg înainte. 
Rămîn aici, printre buruieni şi cuvinte.
Am plecat demult de tot de acasă. 
Era o lumină albastră, frumoasă. 
Acum e ceaţă şi-i frig. Aş vrea să mă ridic. 
Să strig. 
Dar n-are cine s-audă. 
Nici înapoi, nici înainte. Sînt singur 
şi tremur printre buruieni şi cuvinte. 
 
Se-ntinde noaptea, se face stăpînă.
Mai văd ca prin vis cum o mînă...

     *
*          *
 
Cît de mulţi zic despre mine: 
Nu mai este scăpare pentru el. 
Iar eu spun în inimă: 
Dă lumină ochilor mei, ca să n-adorm 
somnul morţii!
Ascultă-mi pricina nevinovată,
ia aminte la strigătele mele, 
pleacă-Ţi urechea la rugăciunea mea făcută 
cu buze neprefăcute!
Dacă îmi vei cerca inima, 
dacă o vei cerceta noaptea, 
dacă mă vei încerca, nu vei găsi nimic: 
căci ce-mi iese din gură aceea şi gândesc!
Păzeşte-mă ca lumina ochiului, 
ocroteşte-mă la umbra aripilor Tale 
de cei răi, cari mă prigonesc, 
de vrăjmaşii mei de moarte, 
cari mă împresoară!
 
 
Spirt. Tulburări clasice de echilibru

Cîte şi mai cîte-am văzut. Mîna cum scrie, vagoanele, pe mine, pe Domnul, îngerii 
cum îmi veghează somnul. 
Viaţa cum rămîne în urmă. Ca o gară. 
Unde m-au întîmpinat cîndva 
cu muzică de fanfară. 
Cu femei care vorbeau franţuzeşte despre 
însemnătatea macazurilor, despre dragoste, 
despre teoria cazurilor.
Cîte şi mai cîte-am văzut de acolo, de sus. 
Mîna cum scrie, 
gara fardată cu motorină şi hîrtie velină. 
Pe care desenam şine, vagoane 
şi stîlpi cu neoane.
Doamnele susurau de plăcere. 
Să le desenez pălării, 
mă rugau, să le scot la o bere. Să le scriu, 
că pînă la mine le-a fost frig şi pustiu. 
Că aşteaptă acolo de-o noapte întreagă, 
de-o viaţă, să vină trenul de dimineaţă.
Să le scriu, să rămîn. Să fiu peste 
gara asta stăpîn. 
 
Faraon peste civilizaţia de neon. 
Venerat la toate casele de bilete, 
în sălile de aşteptare, 
în toalete,  unde-mi scriseseră numele, 
spre neuitare, 
pe pereţi,  la pisoare. Rămîi, implorau, 
şi-aş fi rămas, dar din megafoane 
s-a răstit un glas:
 
Nici să nu te gîndeşti. Ia-ţi moartea ta şi umblă!
 
Cînd am privit în jur, totul dispăruse fără urmă. 
Gara, şinele şi toate luminile. Pe întuneric, 
abia de-mi mai puteam vedea mîinile. 
Una scria, cealaltă făcea semne de rămas bun. 
Apoi împreună, în cor:
 
Viaţa asta-i ca un scrum.
 
Pe urmă s-a făcut din întuneric – lumină. 
Şi-am văzut cum îmi putrezesc mîinile, 
una cîte una, vină cu vină. De durere, 
cu lacrimi cu tot, ochii mi s-au scurs pe obraz. 
 
Şi linia asta n-are nici un macaz.

     *
*          *
 
Scapă-mă de oameni, de oamenii lumii acesteia!
M-au înconjurat legăturile morţii şi m-au îngrozit râurile pieirii. 
Am văzut albia apelor şi am descoperit temeliile lumii!
Aprinde-mi lumina, luminează-mi întunericul!
Dă-mi scutul mântuirii Tale, sprijină-mă 
cu dreapta Ta, îndură-Te de mine!
 
 
Spirt. Noaptea mea împreună cu mine
 
Am ajuns, într-o noapte. Departe. 
La marginea lumii. 
Acolo m-am aşezat, legănînd 
în gol din picioare. 
Pustiu înainte, înapoi am uitat. 
Nimeni în preajmă, 
întuneric, nimic. Nici cuvinte. 
Nici aduceri aminte.
Nici cald, nici frig. Aş fi putut sări, 
aş fi putut zbura, pluti. 
Mi-ar fi plăcut să vii să mă vezi 
c-am ajuns la sfîrşit – 
nimic înainte, nimic înapoi, nici cuvinte, 
nici aduceri aminte. Unde nici Dumnezeu 
nu cuprinde. 
Unde cuvintele sînt un păcat. 
Unde totul poate fi început, 
dar ce rost ar avea, cînd e-atît 
de frumos şi pustiu, 
de-ntuneric, de bine. Ţine-mă-n noapte, 
rămîi împreună cu mine. 
Mi-ar fi plăcut să vii: am fi putut sări, 
am fi putut zbura, pluti. 
Nu-i nimic de văzut – ori poate-am orbit. 
Nu se aude nimic – ori poate-am surzit. 
De nimic nu mai ştiu – ori poate-am murit. 
Aşteptînd să mi se arate îngerii,
stau la marginea lumii 
ca pe buza înfrîngerii.
Timpul s-a dus, a trecut. 
Şi a fost o noapte, apoi încă una. 
 
Ci de mine nu-ntreba, mie mi-e totuna. 

     *
*          *
 
O zi va istorisi alteia acest lucru 
şi o noapte va da de ştire celeilalte. 
Şi aceasta fără vorbe, fără cuvinte 
al căror sunet să fie auzit: 
dar răsunetul lor va străbate tot pământul 
şi glasul lor va merge până la marginile lumii! 
Ştiu, sunt un vierme, nu om. 
Am ajuns de ocara oamenilor şi dispreţuit!
 
 
Spirt. Curriculum mortis
 
Încet, încet, mă afund în pămînt.
Înmormîntarea asta va dura o viaţă întreagă. 
Atîta timp cît voi vedea lumina. 
As long as I can see the light. 
Atîta timp cît va veni la mine şi-mi va zice aşa: 
scrie, bă, şi mie ceva.
Fac bine ce fac şi frumos.
Bine, frumos.
Trăiesc într-o mare dezordine: viaţa de-acum 
laolaltă cu viaţa de-apoi. 
Am mari bogăţii. Sînt ferice. 
Deschid ochii şi văd; 
îi închid – văd din nou. 
Întind mîna şi pot atinge orice. 
Îngeri, femei, aerul. Mai ales aerul.
Ascult şi pot auzi toată muzica.
La început mi-a fost frică, apoi am uitat.
Îmi amintesc doar literele şi întîmplările lor. 
Am mari bogăţii: n-am nimic şi nimic 
de pierdut. Sînt ferice. Încet, încet, 
mă afund în pămînt. 
Înmormîntarea asta va dura o viaţă întreagă. 
Atîta timp cît voi vedea lumina.
As long as I can see the light.
Mă afund mai departe spre unde viermii îşi 
scutur pielea hidoasă şi se transform în flutur.
Alături, ceremonia îşi croieşte drum, 
mai departe.
Ce bine.
 
     *
*          *
 
Am ajuns ca apa care se scurge 
şi toate oasele mi se despart!
Mi s-a făcut inima ca ceara 
şi se topeşte înlăuntrul meu!
Mi se usucă puterea ca lutul şi mi se lipeşte limba de cerul gurii: am ajuns
în ţărâna morţii!
Priveşte-mă şi ai milă de mine, 
căci sunt părăsit şi nenorocit!
Sunt uitat de inimi ca un mort; 
am ajuns ca un vas sfărâmat!
Mi se topesc oasele şi mi se usucă vlaga 
cum se usucă pământul de seceta verii!

 
Spirt. Marfarul de moarte
 
Acum prin mine călătoreşte cuţitul. 
Adînc, mai adînc, 
spre lumină. Proorocind răsăritul. 
Cuvinte şi măruntaie. 
Nu te opri, nu te opri, scrie şi taie. 
Adînc, mai adînc, spre lumină. 
Nu-i nimic, nu te plînge. Încă puţin. 
Îţi curge doar sînge.
 
E bine, doar îmi curge sînge. E bine, nu plînge. 
E ca şi cum aş pleca într-o călătorie. 
Cum am mai fost, cum n-a fost să fie. 
Trece tren după tren prin gara pustie. 
Trece zi după zi. 
Noapte de noapte. Cuţitul pătrunde 
şi mai adînc, mai departe. 
Măruntaie şi şoapte. 
La linia-ntîi trage marfarul de moarte. 
Luxos, strălucitor, luminos. 
E ca şi cum aş pleca 
într-o călătorie. Cum am mai fost, 
cum n-a fost să fie. 
E bine, doar îmi curge sînge. 
E bine, ce-a fost greu a trecut, nu mai plînge. 
E doar o schimbare de timp: de la prezent 
la trecut. Nu s-a sfîrşit – de-abia a-nceput. 
Croşetează-ţi din ce-a mai rămas ceva mai gros, 
o poezie, să nu-ţi fie frig pe peron, 
în gara pustie. 
Ascultă cu atenţie: se va transmite la difuzoare 
mersul marfarului către marea cea mare. 
Toată călătoria. 
Fă cum ţi-am spus: croşetează, 
termină tu poezia. 

     *
*          *
 
Sunt nenorocit şi lipsit şi îmi e rănită
inima înlăuntrul meu. 
Pier ca o umbră gata să treacă, sunt izgonit. 
Mi-au slăbit genunchii şi mi s-a sleit 
trupul de slăbiciune! 
M-au înfăşurat legăturile morţii
şi m-au apucat sudorile 
mormântului; sunt pradă necazului 
şi durerii!
Îmi plânge sufletul de arsură: 
ridică-mă după cuvântul Tău!

 
Spirt. Cu capul pe umeri, pe masă
 
Dulce şi acrişor. Întuneric. Mă podideşte gustul 
libertăţii. Pe gură, pe nas. Cred că n-arăt 
prea bine. 
 
Visează, spuneai, îmi placi cînd visezi, 
nu te opri, visează. 
 
Asta am făcut aproape tot timpul. Mereu. 
Visam că sînt bun prieten cu Dumnezeu. 
El îmi povestea cum a fost la-nceput; 
eu îi spuneam ce-am mai scris, ce-am băut, 
ce-am făcut. Uneori ne apuca povestind dimineaţa; mijeau zorile, ne dobora greaţa. 
Plecam rezemaţi suflet de suflet 
şi-n urma noastră se închideau porţile, zăvorînd, 
una cîte una, nopţile.
Fiecare noapte cu moartea ei, 
fiecare moarte cu noaptea sa 
gătită-n catifea neagră şi grea. 
Fără stele – pe ele le luam cu noi şi le strecuram pe sub uşi, pe la case, luminînd dormindele doamne frumoase. 
 
Priveam pe fereastră cum respiră uşor 
în lumina albastră. 
Sub pleoape li se zbătea cîte-un vis. 
Colorat şi proscris. 
Visam şi eu: că sînt bun prieten cu Dumnezeu. 
Asta am făcut aproape tot timpul. Mereu. 
Pînă m-a podidit gustul libertăţii. 
Pe gură, pe nas. Dulce-acrişor. 
A fost frumos, n-a fost deloc uşor.
 
Visează, spuneai, îmi placi cînd visezi, 
nu te opri, visează. 
 
Visez că plec, că nimic nu urmează, 
visez că cineva-mi strecoară pe sub uşă o stea 
şi-o lumină albastră mă cuprinde, 
mă ia şi mă duce spre locul însemnat 
pe hartă c-o cruce.
În urma mea, una cîte una, se deschid porţile, 
slobozind despletite, înfricoşătoare, nopţile. 
Fiecare noapte cu moartea sa. 
Sub cerul ca un giulgiu de catifea 
neagră şi grea. Fără stele.
Pe ele...

     *
*          *

Voi cânta bunătatea şi dreptatea.
Ţie îţi voi cânta. 
Mă voi purta cu înţelepciune 
pe o cale neprihănită. 
Voi umbla cu inima fără prihană în mijlocul casei cuvintelor mele 
şi nimic rău nu voi pune înaintea ochilor mei. 
Inima stricată se va depărta de mine 
şi voi deprinde dragostea
pe care mi-o ceri. Dragoste va fi
înlăuntrul meu, 
pe buzele mele, în ochii mei, în inima mea. 
Învaţă-mă dragostea!
Învaţă-mă fericirile!
 
 
Spirt. Civilizaţia sării
 
Mă mai zăresc uneori, rar, în depărtare. 
Arînd apele mării, 
răsturnînd valuri, însămînţînd sare.
De unul singur, uitat şi stingher. 
Plată nici capăt, nici cer.
Steluţe de sare semăn în cale. În calea ta. 
Stele ce-or creşte şi cu încetul s-or ridica. 
Pînă cînd fi-va şi acea noapte cînd sus vor sta. 
Hăt, sus, din cerul negru ca păcura vor lumina. 
Vei sta-n fereastră şi una cu una vei număra. 
Stele de sare, nemaivăzute, ţi-or arăta 
drumul spre marea 
unde sînt singur uitat şi stingher. 
 
Drumul spre marea care întoarsă e tot un cer.
 
 
Spirt. Închinat pe la icoane, abur peste celofane
 
Mai vin uneori pe aici şi mă-ntreabă:
Ce-ai făcut tu, mă, cu viaţa ta, cu ochii, 
cu mîinile tale?
Mai nimic, le răspund. N-am făcut mai nimic. 
Am stat liniştit. Am privit, am văzut, 
m-am gîndit. Mai nimic.
Cu mîinile, ce să spun? Apuc, cer, 
primesc uneori 
iar cu dreapta-mi fac cruce. Cu timpul, 
am învăţat s-o fac bine. 
Asta mi se trage de la deşertăciunea de-a scrie.
Uneori uit să las din mînă stiloul 
şi pe trup îmi apar 
dîre subţiri, de cerneală, pornind de la frunte, 
spre pîntec, pe umărul drept, spre cel stîng.
La fel se întîmplă cînd mă aştern la scris 
cu mîinile goale 
şi scriu astfel zile şi nopţi în şir.
În delir. 
 
Cînd termin, nu se vede nimic. Păstrez însă 
toate aceste caiete: am să le public odată 
şi vor fi cele mai bune cărţi ale lumii. 
Aşa şi eu: aidoma hîrtiilor 
la care trudesc îndelung. 
Ca la viaţă. Deşi nu se vede nimic.
Doar cearcăne vinete, adînci, 
săpate de mulţime de păcate.
Deşertăciunea, zădărnicia 
celor trei degete împreunate.

     *
*          *
 
Toate darurile Dumnezeului nostru
sunt bune foarte 
şi dătătoare de toată bunătatea. 
Dar nici unul nu ne aprinde şi nu ne mişcă inima aşa de mult
spre iubirea bunătăţii Lui aşa cum 
o face darul cuvântului. 
Să păşim, deci, iubiţilor, 
cu toată inima spre darul 
acesta, cei care ne-am pregătit pentru el.
Domnul va da cuvânt celor ce binevestesc 
cu putere multă.
Să căutăm pe drumul acesta.
După mulţimea durerilor noastre, 
mângâierile Sale ne vor veseli sufletele.
Şi va fi dragoste. Şi va fi bucurie.
Şi va fi răsărit.
Aleluia!

 
Spirt. Despărţirea vieţii în silabe
 
Am născocit un cuvînt de forma trupului tău. Apoi altul. Şi încă unul. Frumoase, de nerostit, 
într-o limbă nouă, bogată şi moartă. 
Unul cîte unul. 
Dar cuvîntul ce-l căutam inimii mele 
tot nu se-arată.
Aşteaptă – răgazul scurt al vieţii nu e de-ajuns. 
Ai moartea înainte pentru a spune ce ai de spus. 
Răbdare – cu fiece zi te apropii de clipa cînd 
necuprinsul vei cuprinde cu ochii. 
Şi atunci vei desluşi toate cuvintele. 
Va fi timp pentru toate, 
vor răsuna colindele.
Carnea trupului tău va fi amintire. Despărţirea 
de toate va fi regăsire. Vei învăţa, 
cum pruncuţul, una cîte una, slovele; 
vei cutreiera nesfîrşirea în toate zările. 
Vei afla întunericul, vei afla lumina; 
vei afla răsăritul, dar şi apusul – vei afla 
pînă-n urmă şi cuvîntul acela, nespusul.
Acolo unde timpul nu se măsoară. 
Unde totul sfîrşeşte spre a începe, iarăşi şi iară.

     *
*          *
 
Vino şi spune sufletului meu: Eu sunt
mântuirea ta!
N-a mai rămas nimic sănătos în carnea mea; 
nu mai este nici o vlagă în oasele mele. 
Rănile-mi miroasă greu 
şi sunt pline de coptură! 
Sunt gârbovit, peste măsură de istovit; 
toată ziua umblu plin de întristare!
Căci o durere arzătoare
îmi mistuie măruntaiele 
şi n-a mai rămas nimic sănătos în mine! 
 
 
Spirt. Am fost la femei, mă voi duce la Domnul
 
Aş vrea să-ţi spun multe lucruri, 
dar nu voiesc să ţi le scriu pe hîrtie 
şi cu cerneală; ci nădăjduiesc 
să vin la tine şi să-ţi vorbesc gură către gură, 
pentru ca bucuria noastră să fie deplină.
 
Mi-aş da şi viaţa pentru tine. Dar tu plecai 
către noapte. 
Ochii mei, iată, sînt goi. Ca la statui. 
Erai deja plecată. Sprijinită de pervazul întunericului. Aplecată. 
Mi-am spus atunci că, de fapt, tu ai rămas 
lîngă mine. Doar decorul 
s-a îndepărtat odată cu tine. Şi s-a dus. 
De atunci, la apus, 
pe cer stele încheagă cuvinte. Luminoase şi sus. Printre dînsele 
păşeşte Isus şi le-aprinde, pe rînd, focuri-focuri, 
dansează, sălbatice, îngereştile spoturi.
 
Aş vrea să-ţi spun multe lucruri, dar nu 
voiesc să ţi le scriu cu cerneală şi condei. 
Nădăjduiesc să te văd în curînd şi atunci 
vom vorbi gură către gură. 
 
Tu plecai către noapte. Ochii mei, iată, sînt goi. 
Ca la statui. Erai deja plecată. 
Sprijinită de pervazul întunericului. Aplecată. 
Mi-am spus atunci că, de fapt, 
tu ai rămas lîngă mine. 
Am gîndit: să te urmeze pacea. Fie cu tine. Apoi:
 
Mi-aş da şi moartea pentru tine.

     *
*          *
 
Sunt fără putere, zdrobit cu desăvârşire; 
turburarea inimii mele mă face să gem! 
Inima îmi bate cu tărie, puterea 
mă părăseşte şi lumina ochilor mei 
nu mai este cu mine! 
Sunt un om care n-aude şi în gura căruia 
nu este nici un răspuns!
Sufletul meu s-a dezgustat de orice hrană 
şi sunt lângă porţile morţii! 

 
Spirt. Ravagiile fericirii
 
De la o vreme umbra mă întreabă 
de ce nu-mi mai pasă de ea. 
Îi pun muzică, se mai linişteşte puţin. 
Tu dormi şi nu-ţi pasă, umbli noaptea bezmetic şi iarăşi nu-ţi pasă. 
Ţi-am fost cel mai bun prieten, ţi-am fost iubită. 
Smintită, pătimaşă, despletită.
 
Dar eu din cele mai neînsemnate gesturi 
ridic aici această viaţă, 
să fie drept amintire. 
Cine intră aici să vadă nimicul aşa cum 
şi eu am văzut. 
Nimicul şi aşteptarea. Rînduite cu grijă. 
 
Ţie nu-ţi pasă, umbli bezmetic, 
bei cu ăia la masă.
 
Dar nu, eu ridic aici această viaţă din cele mai neînsemnate cuvinte, 
să fie drept amintire. 
 
Cine intră aici să poată asculta nimicul 
aşa cum am ascultat şi eu. 
Nimicul şi resemnarea. Rînduite cu grijă. 
 
Nu-ţi pasă, nu-ţi pasă...
 
E aşa precum spui: nu-mi mai pasă. 
De aici nimeni nu scapă. 
Sîngele mi se preschimbă în apă. 
La încheieturile mîinilor şipotesc izvoarele. 
 
Unde vor veni să se-adape, 
una cîte una, căprioarele. 

     *
*          *

Luaţi aminte la cuvintele mele, 
plecaţi-vă urechea 
la vorbele mele! Să nu se depărteze 
cuvintele acestea de ochii voştri 
– păstraţi-le în afundul inimii voastre!
Căci ele sunt viaţă pentru cei care le găsesc
şi hrană trupului lor. 
Iar cei care nu iau aminte îşi vor afla casa 
în drumul spre locuinţa morţilor; 
în drumul care pogoară spre lăcaşurile morţii 
îşi vor afla casa!

 
Spirt. O scurtătură spre visarea imediată
 
Cu privirea atîrnată de ochi 
ca de o făptură străină. 
Văd tot ce se lasă văzut: întuneric, lumină. 
Văd în viitor, în prezent, în trecut, 
văd lumea cum era la-nceput. 
Te văd şi pe tine aşteptînd cuminte 
să mă întorc, 
să îţi aduc cuvinte, să fiu aşa cum 
am promis să fiu: 
frumos şi bun – măcar într-un tîrziu. 
Întind mîinile, dar nu te pot atinge; 
grăbesc pasul, dar nu te pot ajunge. 
Ai rămas departe, în viitor. 
Şi doare drumul ăsta şi mi-e dor. 
Caut prin amintiri şi nu te pot afla; 
visez cu ochii deschişi, 
dar eşti altundeva.  
Sînt rătăcit, bolnav, bătrîn şi obosit. 
Mîna înnegreşte poteci pe hîrtie. 
Închină şi scrie. 
 
Va ajunge astfel, poate, cineva, pe cărarea asta 
pîn’ la dumneata. Şi-are să îţi spună, 
cum aş vrea şi eu, 
c-am avut tovarăş doar pe Dumnezeu. 
Că noi împreună bine-am petrecut 
pînă ce din toate s-a făcut trecut.
 
Cu privirea atîrnată de ochi 
ca de o făptură străină. 
Văd tot ce se lasă văzut: întuneric, lumină. 
Văd în viitor, în prezent, în trecut, 
văd lumea cum era la-nceput. 
Văd cu deosebire cuvinte. 
Te văd şi pe tine, aşteptînd cuminte. Să revin. 
Să termin ce n-am început.
Şi paharul cu vin. 
 
 
Spirt. Dragoste de ţara mea cum nu are nimenea
 
De greu ce uit, îmi vine să vărs. Stau întins, prăbuşit la pămînt. 
Oamenii – care-ncotro. Strîng pumnii – pămînt. 
Strîng din dinţi – tot pămînt. 
Deschid ochii – pămînt. 
O viaţă frumoasă.
Oare ce face el acolo, întins la pămînt? 
– s-ar putea întreba 
dacă ar privi către jos, către mine. 
Oare ce face el acolo strîngînd pumnii, 
scrîşnind din măsele? Tremurînd din tot corpul?
 
Era mai demult şi credeam că e bine să-nvăţ, 
că e bine să ştiu. Era mai demult, umblam 
şi eu laolaltă, umăr la umăr, care-ncotro. 
Făceam tot ce era de făcut. 
Domnul era mulţumit. 
Umblam mai departe.
Voios, mai departe.
Zi de zi şi noapte de noapte.
Din ce în ce mai departe.
 
Ctitorind nemaivăzute fapte.
Îmi doream atît de mult să ajung încît
într-o zi chiar am ajuns.
 
Oare ce face el acolo, întins la pămînt? 
– s-ar putea întreba 
dacă ar privi către jos, către mine. 
Oare ce face el acolo strîngînd pumnii, 
scrîşnind din măsele? Tremurînd din tot corpul?
 
iată, pămîntul tremură sub noi
precum un bivol dus la junghiere
 
Sex, aş răspunde, dac-aş putea vorbi. Fac sex 
cu ţara mea dragă. Scris şi oral. 
Ţara mea dragă, dragă ţară, te-oi lăsa grea, 
vei deveni domnişoară.
Tremurînd din tot corpul.
Scrîşnind din măsele, strîngînd pumnii.
Domnul e mulţumit.
De greu ce uit, îmi vine să vărs.

     *
*          *
 
Am stat mut, în tăcere; am tăcut, 
măcar că eram nenorocit 
şi durerea mea nu era mai puţin mare.
Îmi ardea inima în mine, un foc lăuntric mă 
mistuia şi atunci mi-a venit cuvântul pe limbă şi-am zis: 
Spune-mi care este sfârşitul vieţii mele,
ca să ştiu!
 
 
Spirt. Ultima comandă
 
Lasă-mi sufletul meu ostenit să vină la tine. 
Cuvinte cu aripi, heruvimi fără chip 
dintre care nu mai pot rosti pe niciunul, 
se pogoară în stoluri, 
îmi arată drumul. Sînt aşteptat. 
Merg înainte, presărînd în cale păcat cu păcat.
Şi drumul întoarcerii am uitat. 
Cuvînt de cuvînt, păcat cu păcat.
Şi drumul întoarcerii am rătăcit. 
Umblînd pe unde nu-i început şi nu-i nici sfîrşit.
Şi drumul întoarcerii nu-l mai ştim. 
Elohim, Elohim!
 
Lasă-mi sufletul meu ostenit să vină la tine!
Om mai vedea...
Lasă-mi sufletul meu ostenit să vină la tine!
...
 
Lasă-mi...
Bine, bine...

     *
*          *

Toate lucrurile au fost făcute prin cuvânt 
şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut 
fără el. 
În cuvânt era viaţa şi viaţa
era lumina oamenilor. 
Şi cuvântul s-a făcut trup şi a locuit 
printre noi 
plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit
slava lui; 
şi noi toţi am primit din plinătatea lui, 
şi har după har. 
El este încă şi-acum şi astfel va rămâne 
în veacul veacurilor, 
rodind neîncetat. 
El este aidoma celui din ziua dintîi 
şi puterea lui creşte 
ceas de ceas prin cei ce-l ascultă şi i se supun. 
El singur a fost, este şi fi-va lumina. 

 
Spirt. Steaua de pe raftul de sus
 
Şi trupul mi se afundă-n trecut odată cu gîndul. 
În locul de unde-am pornit învolbură vîntul.
Călătoresc înapoi şi-nainte. Fără noimă. 
Între visări şi aduceri aminte. Mă cunosc toţi: 
din viitor, în trecut. De la sfîrşit, la-nceput.
Pe unde nu-s ferestre, nici poartă. 
Pe unde nu-i lumină, nici întuneric. 
Nici cîntări, nici plîngeri. Nici oameni, 
nici îngeri.
Ţarcul vieţii mele mă-nconjoară. 
An după an, sticlă după sticlă, boală după boală. 
Am bătătorit pămîntul de-atîta umblat. 
Am găurit cerul de-atîta rugat. 
De unde se prelinge cîte-o stea mai mică. 
Şi mi se ascunde-n palmă, de frică.
Va veni o vreme, spun, 
cînd ne vom ’nălţa-mpreună, 
şi-oi avea ce povesti 
la surate şi la lună. 
Dormi acuma învelită în lumina ta cea blîndă. 
Dormi în pace – pentru tine stau 
cuvintele la pîndă.

 
Spirt. Dependenţă
 
Printre noi şuieră timpul. Sîntem alături, 
atît de aproape cum e pămîntul de ape. 
 
Dar printre noi şuieră timpul. Sîntem alături, 
atît de aproape cum lumina lunii 
ce pluteşte pe ape. 
 
Dar printre noi şuieră vîntul. Sîntem alături. 
Mereu împreună. Valuri cu lumină de lună.  
 
 
Spirt. Supradoză
 
Încă puţin. Mă întorc pe partea cealaltă. 
În scorbura mea se strecoară lumină. Încă visez 
în scorbura mea cu moartea vecină. 
Cu ochii închişi 
văd mai bine. Oraşe, ape, munţi şi cîmpii. 
Uneori şi pe tine. Plutind deasupra acestei fantezii colorate. 
Visul e-aici, realitatea – departe. 
Soarele se opreşte o clipă: 
priveşte şi el cum se face lumină. 
Stelele s-au adunat laolaltă, 
iar luna le-nvaţă că lucrului acesta ciudat 
i se mai spune şi viaţă. 
În scorbura mea de hîrtie se pogoară lumină. 
Scriu în cercuri concentrice. 
Cîte unul pe an. Cu ochii închişi. 
Semn după semn. 
Literă după literă. Lumea prinde contur. 
Creşte, de jur-împrejur. 
E o lume frumoasă, plină de viaţă: 
un loc cu lumină, un loc cu verdeaţă. 
Cît vezi cu ochii e numai plăcere. 
Nici întristare şi nici durere.
Tărîm de îngeri. Nici suspine, nici plîngeri. 
Încă puţin, spun, încă puţin, mai am 
de făcut cerul senin. 
Şi pe Dumnezeu. Pentru ca totul să fie deplin. 
Încă visez. În scorbura mea se strecoară lumină. 
 
În viaţa asta de moarte plină.  
 

Spirt. Spasme
 
Nu merit nimic. Stau la o parte, aştept. 
Alături, oameni însemnaţi săvîrşesc 
lucruri însemnate, 
într-un timp însemnat. 
Mă trag la o parte, în întuneric. Nu merit lumina – n-am umbră. 
Doar prin aer am zgîriat, puţin, cîndva, o urmă. 
Sila veghează asupra mea. Închid ochii. 
Mă ghemuiesc. Dispar. Înghiţit de trotuar 
ca de-o apă pe care plutesc şotroane şi semne. 
Urme de paşi, chiştoace şi flegme.
 
 
Spirt. Tremens
 
Asta e tot. De acum înainte, lucrurile 
vor rămîne aşezate 
aşa cum mi le aduc aminte. 
Celelalte vor dispărea. Lumea e mică. 
E lumea mea. 
Vor rămîne doar oamenii pe care i-am cunoscut. 
Ceilalţi se vor întoarce, încolonaţi, în trecut. 
Cei rămaşi se vor aşeza în vitrine de sticlă, 
în rafturi, în biblioteci. Nu vor mai fi drumuri, nici poteci. 
Astfel, vom putea călători mult mai uşor, 
din cînd în cînd, din nor în nor. 
Ultimul lucru pe care mi-l pot aminti 
este începutul acestui poem şi fumul ţigării ieşindu-mi pe nări odată cu duhul. 
Ştiam, ştiusem tot timpul că în viaţa asta 
nu se iau prizonieri. 
Ştiam, ştiusem tot timpul că abia 
de-o să scape cîţiva. 
Fumul ţigării ieşindu-mi pe nări odată cu duhul. 
Venea vîntul şi-l lua şi cînta despre 
cum va face altul 
pe rîu în jos, altul mai tandru şi mai frumos. 
Despre cum va face altul pe rîu în jos, 
altul mai bun şi mai norocos. 
Mă veţi întreba, dar nu vă voi răspunde. 
Mă veţi lovi, dar nu mă veţi atinge. 
Va veni vremea cînd îmi voi desăvîrşi singurătatea. Rămîneţi. 
Frumoase cîmpii, frumoase ape, frumoasă ţară. Pîine şi circ, 
muzică de fanfară. 
Întrerupătorul se-nvîrte spre poziţia asfinţit. 
Încă puţin şi vor străluci stelele 
dintr-un carton de culoarea cerului, găurit. 
Încă puţin şi va scrie sfîrşit.
Întrucîtva m-am deprins cu lumea aceasta. 
Întrucîtva şi motanul s-a deprins cu mine. 
Eu cred că lumea-i un discurs abuziv. 
Motanul se-ntinde şi cască lasciv. 
Eu cred că lumea-i un puţ de hazna. 
Motanul se şterge cu lăbuţa la ochi şi reia. Torcăitul. Aşa. 
Aici e-nceputul, mai încolo sfîrşitul. 
Motanul strînge din ochi, 
privind asfinţitul. Şi toarce.
Nici să pot, nu m-aş întoarce.
 
Sînt defect. Sînt străinul chihlimbariu, translucid cum e vinul. 
Sînt cel care bea, fumează, se face matol, 
vorbeşte puţin şi priveşte în gol.

     *
*          *
 
Zideşte în mine o inimă curată, pune în mine un duh nou şi statornic! 
Ascultă-mi rugăciunea, ia aminte la cuvintele gurii mele! 
Cei ce stau la poartă vorbesc despre mine 
şi cei ce beau băuturi tari mă pun în cântece. 
Dar eu către Tine îmi înalţ rugăciunea; 
scoate-mă din noroi, ca să nu mă mai afund! 
Să fiu izbăvit din prăpastie! Să nu mai dea 
valurile peste mine, să nu mă înghită adâncul 
şi să nu se închidă groapa peste mine!
 
 
Spirt. Plecarea din vis
 
Mă întorc întotdeauna. Mă voi întoarce mereu. 
Deşi uneori mai aproape e luna, 
chiar dacă uneori este greu. 
Chiar dacă e-un loc pe aproape unde 
mă strecor şi construiesc din pahare nopţi 
argintii, zburătoare. Zornăind mărunţişul 
din buzunare. 
Pînă cînd nu mai rămîne nimica. 
Pînă cînd mă copleşeşte frica. 
Pînă cînd se aude-un imn divin: 
 
Ah ce clară noapte-albastră
Vino...
Vin...
 
Mă întorc întotdeauna. Mă voi întoarce mereu. 
Dar drumul întoarcerii este atîta de greu.

     *
*          *
 
Îmi tremură inima în mine şi mă cuprinde spaima morţii, 
mă apucă frica şi groaza şi mă iau fiorii!
O, de-aş avea aripile porumbelului, 
aş zbura şi-aş găsi undeva odihnă! 
Da, aş fugi departe de tot şi m-aş duce 
să locuiesc în pustie. 
Aş fugi în grabă la un adăpost de vântul 
acesta năpraznic şi de furtuna aceasta!
Dar scăpare nu este. Mă mistui! 
Păzeşte-mă, Dumnezeule, căci în Tine 
mă încred! 
Tu eşti Domnul meu, Tu eşti singura
mea fericire!
 
 
Spirt. Întîia halucinaţie
 
Mi-aş cumpăra seara asta şi-ntr-însa 
mi-aş aşeza amintirile. 
La loc de cinste, în vitrină, aş aranja despărţirile.
 
Aş cumpăra seara asta şi-ntr-însa 
mi-aş aşeza amintirile. 
Dragostele, prieteniile, despărţirile. 
Cîte un cer cu soare, cu lună. Cîte un cuvînt. 
Împreună.
 
Am cumpărat seara asta şi-ntr-însa 
mi-am aşezat amintirile. 
Drumurile, visele, neîmplinirile. 
 
Mi-amintesc seara în care mi-am rînduit
amintirile. 
N-am mai fost demult pe acolo; 
colbul mi-a îngropat despărţirile.
 
Într-o seară, demult, mi-am lăsat amintirile. 
Despărţirea de toate despărţirile.

     *
*          *

Iată, ţi-am pus înainte o uşă deschisă, 
pe care nimeni 
n-o poate închide, căci mai ai puţină putere 
şi ai păzit cuvântul şi nu l-ai tăgăduit. 
Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării mele,
te voi păzi şi eu 
de ceasul încercării care are să vină 
peste lumea întreagă, 
ca să încerce pe locuitorii pământului. 
Eu vin curând. 
Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa. 
Eu vin curând. 
După aceasta, m-am uitat şi iată 
că o uşă era deschisă în cer. 
Glasul cel dintâi, pe care-l auzisem 
ca sunetul unei trâmbiţe, 
şi care vorbea cu mine, mi-a zis: 
Suie-te aici şi-ţi voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri!
Apoi, cerul s-a strâns, ca o carte. 
 
 
Spirt. A doua halucinaţie, a neputinţei
 
Pas cu pas, acum-acum, dar nu mai e 
nici un drum. 
Nici un semn, nici cîntare, nici stele, nici soare. 
Poate doar printre nori, o cărare. 
Cu viaţa, cîtă a fost, n-am făcut mare lucru: 
am visat, visa, visare. Dar n-am ajuns niciodată. 
În zare au rămas luminile. Departe, în zare.
Suflete ponosit, te rostogoleşti 
din cuvînt în cuvînt. 
Curînd se va deschide cerul şi de-acolo, 
de sus, va ploua cu pămînt. 
De-acum ai toată moartea înainte – 
suflete al meu ponosit, năpădit de cuvinte.
 
 
Spirt. A treia halucinaţie, a remuşcării
 
Am căpătat doar ceea ce mi se cuvine. 
Şi cearcăne. Sînt un elogiu al domesticirii 
omului de către om. 
Un exponat ambulant, din bîlci în bîlci. 
Am perfecţionat mersul tîrîş, mersul pe brînci. 
Sînt mare maestru al nobilei arte a remuşcării. Cavaler al aşteptării, 
al resemnării. Tot ce am spus a fost închis
în cutii şi coborît în subsoluri. 
Acolo unde trudesc oamenii. 
Galbeni ca făclia de galbenă ceară şi vii. 
Tavane cu nori, pereţi cu flori. 
Stucaturi şi piane fără claviaturi. 
Ape fără de apă, morminte adînci unde 
stau aşezate cuvinte. 
Uitate la cîte-o răscruce, demult. 
Uneori le-am rostit, 
alteori am stat să le-ascult. 
Alteori le-am scris, de jur-împrejur. 
Dînd lumii un sens, un contur. 
Pe care a fost decupată, apoi lipită 
în albumul cu amintiri. 
Între marile fericiri şi celebrele despărţiri. Tavane cu nori, pereţi cu flori, 
ape fără de apă, coborîrea la ceruri, 
urcarea la groapă.
Am căpătat doar ceea ce mi se cuvine. 
Zi după zi, cuvînt de cuvînt – un loc cu lumină. 
Şi deasupra pămînt. 

     *
*          *
 
Zilele mele pier ca fumul şi oasele 
îmi ard ca un tăciune. 
Inima îmi este lovită şi mi se usucă
întocmai ca iarba. 
Aşa de mari îmi sunt gemetele că mi se lipesc oasele de carne. 
Nu mai pot dormi şi sunt ca o pasăre singuratică pe un acoperiş. 
Mănânc ţărână în loc de pîne şi îmi amestec lacrămile cu băutura!

 
Spirt. O agonie în zori
 
Trag aer în piept. Adînc, pentru ultima oară. 
Începe orbirea, începe cîntarea.
Noaptea se îngustează, se chirceşte, dispare. 
În locul soarelui răsare cuvîntul soare. 
În loc de lună apune cuvîntul lună. 
În loc de ziuă se face carte, 
în loc de aproape – departe.
 
Trag aer în piept. Adînc, pentru ultima oară. 
Începe cîntarea. Începe întoarcerea, aşteptarea.
Noaptea s-a îngustat, s-a chircit, a dispărut. 
La răsărit mijeşte cuvîntul lumină. 
În loc de mîine se face ieri, în loc de aici – nicăieri.
 
Trag aer în piept. Adînc, pentru ultima oară. 
Începe cîntarea. Începe moartea, începe visarea.
Cuvîntul cer e senin. Acolo, cuvîntul soare străluceşte deplin. 
În loc de viitor se face trecut, în loc de sfîrşit – început.


Spirt. A doua agonie, a paradisului
 
Mi-au rămas doar atît: un creion şi-o hîrtie. 
Şi visul că voi descoperi paradisul. 
Speranţe deşarte – 
cărţile toate se strîng într-o carte, 
cuvintele toate într-unul. Uşor ca un abur, 
ca fumul. Dacă l-aş şti... 
Te-aş putea întoarce din drum, ai veni. 
Ai rămîne. Şi ziua aceea n-ar mai avea 
nici un mîine. 
Un creion şi-o hîrtie; dar mîna a uitat scrie, 
cuvintele au stat ce au stat, s-au strîns 
toate într-unul, 
s-au ridicat la cer, uşoare ca fumul.
Mi-a rămas doar atît: visul că voi descoperi 
paradisul unde-ai putea să fii, rătăcind 
despletită printre norii pustii.
 
Dacă aş scrie, dac-aş mai şti... 
 
 
Spirt. A treia agonie, a resemnării
 
Lucruri obişnuite în preajma cărora îmi tocesc 
existenţa. Pînă cînd viaţa ne va despărţi. 
Lucruri obişnuite: cuvintele, dragostea, 
drumul spre casă. 
Străzi înguste, întunecoase. 
Lungi, nesfîrşite. Nisip înapoi, nisip înainte. 
Cuvîntul de negăsit printre atîtea cuvinte. 
Savantele delicii ale despărţirii. 
Lucruri obişnuite în preajma cărora 
mi-am tocit existenţa. 
Cuvintele, dragostea, drumul spre casă 
pe străzi înguste, pustii. 
 
Zbor de noapte.
Călătorie la capătul nopţii.
Viaţă ghemuită la sînul morţii. 
Cuvîntul de negăsit printre atîtea cuvinte.
Nisip înapoi, nisip înainte.
 
 
Spirt. Ultima agonie
 
Treaptă după treaptă. Carte după carte. 
Moarte după moarte. Pas cu pas, 
zi de zi, ceas de ceas. 
În depărtare, oraşul îşi sclipeşte luminile. 
Oamenii, mes semblables, mes frères,
străzi înguste, uşi ferecate. 
La care Dumnezeu demult nu mai bate. 
Halucinaţie, draga mea halucinaţie, 
eterna mea stare de graţie. 
Paradis lîngă paradis pe unde 
mă-nvîrt devorat de plictis 
ca de-o celebră eczemă. 
 
Departe oraşul. Departe trecutul. 
Trecut viitorul. Uitat începutul. 
Trimiteţi urgent ajutoare. 
Încă un rînd şi două pahare. 
Puţin mai încolo, mi-au spus, 
doar puţin mai departe. 
La masa din colţ, unde viaţa se desparte 
de moarte. 

     *
*          *

Am văzut o carte, scrisă pe dinlăuntru şi pe dinafară, pecetluită cu şapte peceţi. 
Şi am văzut un înger puternic,
care striga cu glas tare: 
Cine este vrednic să deschidă cartea 
şi să-i rupă peceţile?
Şi nu se găsea nimeni în cer, nici pe pământ, nici supt pământ, care să poată deschide cartea, nici să se uite în ea!
M-am dus la înger şi i-am cerut
să-mi dea cărticica. 
Ia-o, mi-a zis el, şi mănânc-o; 
ea îţi va amărî pântecele, 
dar în gura ta va fi dulce ca mierea. 
Am luat cărticica din mâna îngerului 
şi-am mâncat-o. 
Şi am auzit venind din cer un glas 
ca un vuiet de ape mari, 
ca vuietul unui tunet puternic; 
şi glasul pe care l-am auzit era 
ca al celor ce cântă cu alăuta, 
şi cîntau din alăutele lor!

 
Spirt. Apocalipsa după spirt
 
Am văzut venind apele. Pe ele pluteau 
în devălmăşie cuvinte. 
Am văzut venind focul. Limbile flăcării închipuiau cuvinte. 
Am văzut pierind oamenii. 
Din locul unde cădeau se ridicau 
la ceruri cuvinte. 
Am văzut morţii ridicîndu-se din morminte. 
Am văzut toate acestea şi-am luat aminte. 
Am văzut cetăţi prefăcute-n nisip. 
Păduri îngenuncheate de uscăciune. 
Stînci de piatră tare plesnind. 
Am văzut toate acestea cu ochii închişi. 
Deşertăciune! A deşertăciunilor deşertăciune! 
Scăpare nu mai este; iar cuvinte 
cît pentru rugăciune.  

     *
*          *
 
Vine sfârşitul, vine sfârşitul peste cele patru margini ale ţării! 
Acum vine sfârşitul peste tine; îmi voi trimete mânia împotriva ta, 
te voi judeca după faptele tale. 
Şi te voi pedepsi pentru toate urâciunile tale. 
Ochiul meu va fi fără milă pentru tine, 
şi nu mă voi îndura, 
ci te voi pedepsi după faptele tale, 
cu toate că urâciunile tale vor fi în mijlocul tău şi ar trebui să te ajute.
Vine sfârşitul, vine sfârşitul; se trezeşte împotriva ta! 
Iată că a şi venit!
Iată ziua! Iat-o că vine! Îţi vine rândul! 
Vine prăpădul!
 
 
Spirt. Styx – cotele apelor
 
Fugi, mi-au spus, leapădă-te de tot şi de toate. 
Vin apele!
Nu pot, am răspuns, n-am cum!
Încă nu mi-am desăvîrşit păcatele.
Fugi, netrebnicule, scapă-te! Vuieşte cerul! 
Vuieşte pămîntul! Vin apele!
Nu-i cu putinţă, am spus. Nu se poate. 
Încă trudesc la păcate. Măcar atît să închei
în timpul ce mi s-a dat: 
zi după zi, păcat de păcat. 
Rugaţi-vă pentru mine timpul să-mi ajungă. 
Poate v-oi prinde din urmă.
S-au dus. Au fugit. Au plecat.
Am rămas la masă, aplecat, pîlpîind cu dreapta semne după semne, ne-ncetat. Au fugit.
Au venit apele şi m-au ocolit. M-am oprit o 
clipă şi-am ascultat. Vuia cerul. Vuia pămîntul. 
Trecuseră apele, se rostogolea vîntul.
Fugiţi, am strigat în urma lor. 
Nefericiţilor, vă ajung apele!
Şi n-or să vă spele de toate păcatele!

     *
*          *

Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul, 
Cel dintâi şi Cel de pe urmă. 
Ce vezi, scrie într-o carte... 
Scrie dar lucrurile pe care le-ai văzut, 
lucrurile care sunt şi cele care
au să fie după ele. 
Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi! 
Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt 
vrednice de crezut şi adevărate! 

     *
*          *
 
La sfîrşit, totul s-a prefăcut în cuvînt. 
Atunci, 
pămîntul întreg s-a acoperit de pămînt.