Lucian Vasilescu

Sanatoriul de boli discrete

Sanatoriul de boli discrete

1996

Pentru Mirela


Anamneza
 
Niciodată nu le-am putut număra pe toate. Am încercat într-un rînd să fac socoteala, dar n-am reuşit să închei pînă s-a făcut noapte şi a trebuit să renunţ. De fapt, să amîn. De renunţat, am renunţat mai tîrziu. Am renunţat după ce am desenat cu un creion pătrăţele. Nici aşa n-a ieşit. O zi întreagă îmi lua pînă trăgeam toate liniile – unde mai pui că trebuia să mă ridic pe vîrfuri şi oboseam foarte tare. Oricum, pînă terminam eu cu pătrăţelele se făcea noapte, iar dimineaţa se ştergeau de pe cer toate liniile.
Am luat-o de la capăt cîteva zile la rînd, apoi am renunţat. De fapt, am amînat. De renunţat am renunţat mai tîrziu, după ce am încercat să dau cu lipici. Asta dura mai puţin – cam pînă la prînz. Poate că simţeau mirosul lipiciului sau naiba ştie de ce, dar niciodată nu apăreau în ziua aceea. Pînă a doua zi, lipiciul mereu se usca şi cădea ca o mătreaţă în parc. Mă puneau să adun. Adunam.
A mai durat şi asta vreo cîteva zile, apoi am renunţat. De data asta chiar am renunţat. Mă mulţumeam doar să le privesc. Nu aveam să ştiu niciodată cîte sînt. Faptul că nimeni nu ştia nu era decît o consolare subţire, prin care pătrundea frigul.
Despre felul ăsta de frig le-am vorbit apoi şi lor. Pînă atunci tăcusem chitic. În primele zile mă întrebau şi pe mine, ca pe toată lumea, dar fiindcă tăceam renunţaseră. Cînd am vorbit despre felul acela de frig nu s-a mirat nimeni. Asta era una dintre părţile bune ale lucrurilor: nimeni nu se mira de nimic, niciodată.
Au notat tot ce-am spus în dosarul pe care scriseseră numele meu. A doua zi după asta 
mi-au dat tratament. Au zis că, dacă tot aveam să stau cine ştie cîtă vreme acolo, n ar strica dacă am încerca să facem ceva împotriva frigului. Am spus că mai bine ar fi dacă m-ar ajuta să le număr. Au notat şi asta în dosarul pe care scriseseră numele meu, dar de ajutat nu 
m-a ajutat nimeni. Le am spus că ar fi minunat să le aflăm numărul – am putea deveni înţelepţi, puternici şi buni. Păreau nefericiţi, aşa că am tăcut. Urma să fac tratament.
Am ieşit în parc şi am privit în sus: erau acolo, negre şi toate. Apoi am urcat în camera mea.
El dormea încă. Lui îi dădeau doze mari. Încă din prima zi îi dăduseră doze mari. Prima zi: cînd l-am găsit legat de pat, cu nişte furtune vîrîte în nas, cu altele înfipte la încheieturile braţelor, cu ochii închişi. Era neschimbat, însă viaţă nu mai era prea multă într-însul.
Petrecuserăm un timp frumos împreună, un soi de vacanţă după care trebuie să aeriseşti, să deretici, să scuturi – pentru a te putea întoarce acasă.  Începuse odată cu profilul unei femei aşezate la masă, într-o după-amiază cînd lumina de-afară avea aceeaşi culoare cu vinul. Din această pricină paharul părea gol şi cu mare mirare vedeam cum îl ducea la buze, lăsa capul pe spate şi părea că soarbe ceva. Era ca şi cum ar fi sorbit chiar lumina aceea. Apoi a urmat un timp ca un soi de vacanţă după care am aerisit, am dereticat, am scuturat – pentru a mă putea întoarce acasă. Mi-am amintit toate astea privindu l cum era el acum: legat de pat, cu nişte furtune vîrîte în nas şi cu altele, mai subţiri, înfipte la încheieturile braţelor, cu foarte puţină viaţă într însul. 
Eu eram Autorul. Lui îi dăduseră de la început doze mari. Îl ţineau cu furtunele alea vîrîte în nas şi cu altele, mai subţiri, înfipte la încheieturile braţelor. Îl tratau cu tot respectul cuvenit.
Eu eram Autorul. El era după-amiază cu femeie bînd lumină, ca un soi de vacanţă după care a trebuit să aerisesc, să deretic, să scutur – pentru a mă putea întoarce acasă. În ritmul cuvintelor.
 
timpul e palid
ai plecat
mă laşi în voia soartei
cad
omoară stelele din cer
tu: spaimă, inimă de fier
timpul e proaspăt
te-am iertat
o, doamne dulce, te-am visat
la tine-n braţe sînt un ghem
acuma scriu şi zilele-mi blestem
vreau sîngele din carnea ta să fiu
să-ţi mîngîi sufletul pustiu
şi inima şi-al ei tic-tac
vai, cîte vise eu dorm şi dorm şi tac
atîta vreau şi altceva nimic
nu-mi pasă şi nu sufăr nici un pic
omoară-mi zilele de luni
scoate-mă din spitalul de nebuni
Doamne, ţine-mă de mînă
că destul am suferit
hai şi-om merge împreună
să te-nvăţ despre murit
vino, Doamne, Împărate,
ţie slava şi mărirea
din puţinul vieţii mele
să-ţi arăt ce-i fericirea
pune-ţi îngerii să cînte
lăutari în albul zbor
inima să ne-nfierbînte
să te-nvăţ să-ţi fie dor
te aştept cum nimeni altul
Doamne, cît te pot iubi
vino, Doamne, din înaltul
să-ţi spun despre a muri
şezi aice lîngă mine
Doamne, Dumnezeu-drăguţe
te-oi primi cum se cuvine
şi-i rămîne, nu te-i duce
om face pe din de două
zilele ce-am căpătat
ţi-oi aşterne dinainte
nopţile cît m-am rugat
tată, bunule părinte,
dacă nu te-oi osteni
de aici dintre cuvinte
eu la tine oi veni
atîta vreau şi altceva nimic
nu-mi pasă şi nu sufăr nici un pic
omoară-mi zilele de luni
scoate-mă din spitalul de nebuni
 
SCOATEMĂDINSPITALULDENEBUNI
 
Hei, ceva nu funcţionează cum trebuie!
 
SCOATEMĂDINSPITALULDENEBUNI
 
Hei, is there anybody out there? 
 
 
Prima şedinţă de terapie în grup, după ieşirea din starea de şoc
 
Ce-i viaţa – zise unul – o maşină, iar Dumnezeu lucrează la pompa de benzină. Eu primisem 
în dar o tristeţe luxoasă, decapotabilă 
şi făceam cu ea ture.
Primise în dar o tristeţe luxoasă, decapotabilă şi făcea cu ea ture prin oraş. Era un oraş pliant, rabatabil, un fel de oraş de voiaj. Adică se urca în tristeţea aia luxoasă, decapotabilă, trecea pe la pompă, îi făcea Dumnezeu plinul, dădea drumul la muzică şi pornea pe viaţă în jos, pe un mal frumos, ia auzi-l cum trece şi pe toţi întrece. Şi nu se oprea decît de găsea un loc potrivit, un loc nimerit. Şi acolo lua şi despacheta oraşul pliant, tandru şi galant. Apoi iar suia în maşina sa tristă şi luxoasă, verde argintoasă. Şi făcea la ture şi se lăfăia pe-a sa canapea schimbînd la viteze şi la amureze; era cel mai tare că avea benzină specială, fină, luată de la pompa unde Dumnezeu, cu şapca pe ceafă, îi dădea mereu.
 
Hei, is there anybody out there?  
 
Să-l facem să tacă, au zis într-un glas şi i-a podidit plînsul. Iar dumneata măcar nu mai scrie, nu ne mai întrerupe plimbarea că, uite, era să ajungem cu oraşul la marea senină, albastră, velină, cu scoici şi sirene.
Cu scoici şi sirene.


Fragment din jurnalul Autorului
 
Azi e prima zi cînd l-au lăsat să iasă din cameră şi l-au dus la terapia în grup. E o zi importantă, mi-am spus, de ea va depinde viitorul nostru aici. De fapt, viitorul. Mi s-a îngăduit să-l însoţesc şi am luat asupra mea cîteva cuvinte mai nelalocul lor. Am întrebat, de pildă, dacă is there anybody out there, iar lucrul ăsta pare că i-a iritat foarte tare. Despre felul acela de frig n-au mai pomenit nimic. Nici eu nu le-am mai adus aminte. Oricum, au notat asta în dosarul pe care scriseseră numele meu. Acolo unde au mai scris şi despre încercările mele de a le număra. Despre aceste fapte care ar fi putut aduce lumină. 
 
 
Continuă şedinţa de terapie în grup, la bordul unei tristeţi luxoase, decapotabile, 
cu care facem ture prin oraşul pliant, în liniştea serii (la marginea mării)  
 
Cu scoici şi sirene despletite, fecioare...
Fireşte fecioare, că doar n-au picioare.
Dar unde e atunci poezia?
În toate. În cele ce sînt şi-n cele ce mîine.
Dar poimîine?
Nu fi pricinos; în pruncul, în bobul, 
în viaţa ce veşnic ne doare.
 
ne doare şi ne învaţă
că-n această dimineaţă
pe fereastră am zărit
o lumină-n asfinţit  
care ne spunea
şi ne învăţa
că de-acum norocul
sare din tot locul
dai cu tîrnăcopul
şi ţîşneşte-n sus
mări-măreţie
mare bucurie
că de-acum tot omul
slobod să se slobode
ca vodă prin lobode
ca vodă prin lobode
luna şi cu stelele
soarele şi maicile
preciste anafure
preafericitorii
dulcii borîtorii
 
Dar unde e atunci poezia?
Ţi-am mai spus o dată: în toate. În cele ce sînt, în cele ce mîine, în pruncul, în bobul şi-n ţeava de tun. Pîn’ să prinzi de veste, 
te preface-n scrum. 
S-a-nţeles?
Fireşte. Azimutu-i bun.

 
Alt fragment din jurnalul Autorului
 
Important este să nu uităm cum am ajuns aici. L-am găsit într o zi legat de pat, cu nişte furtune vîrîte în nas, cu altele înfipte la încheieturile braţelor, cu ochii închişi. Era neschimbat, însă viaţă nu mai era prea multă într-însul.
Începutul a fost într-un soi de vacanţă după care trebuie să aeriseşti, să deretici, să scuturi – pentru a te putea întoarce acasă.
Acum, lucrurile astea îmi par depărtate, străine. Mi-e greu să mai văd pînă la ele. Mi-e şi mai greu să-mi amintesc cît erau ele de importante – totul părea că începe şi sfîrşeşte odată cu ele.
Capăt, în continuare, doar doze mici. Adică atît cît să-mi fie mai rău: nu uit tot, dar nici nu mai pricep nimic din ce n-am uitat. Prezentul are dimensiunile unui semicerc de scaune şi se numeşte terapie în grup. Cred că acesta este, într-adevăr, prezentul continuu.
Important este să nu uit cum am ajuns aici. Important este să fiu în stare să am grijă de el. Fiindcă el nu este numai al meu ci şi al...
Acum s-a dat stingerea.


Prima plimbare împreună, prin parc, după şedinţa de terapie în grup,
la bordul unei tristeţi luxoase, decapotabile, 
cu care am făcut ture prin oraşul pliant,
în liniştea serii (la marginea mării) cu scoici şi sirene-fecioare deşi, 
cum se ştie, ele au cozi în loc de picioare

 
ne plimbăm împreună prin parc iar el tace
atît de frumos că nu mă pricep să răspund
privesc cerul priveşte şi el e senin
 
soarele şi lumina
cerul şi cuprinderea
omul şi cu pasărea
nimerită cu piatra
zborul şi căderile
paserii cu pietrele
omu-mparte morţile
Domnu’ numa’ vieţile
lumină cu soarele
noaptea şi cu stelele
agăţat de bolţile
un’ se duc sufletele
paserii cu pietrele
omu’ le dă morţile
 
ne plimbăm împreună prin parc iar el tace
atît de frumos că nu mă pricep să răspund
privesc cerul priveşte şi el e senin

 
Fişă de observaţie
 
Încă din timpul investigaţiilor preliminare am constatat că avem de-a face cu un caz deosebit. Însoţitorul  este chiar mai interesant decît Subiectul zero . Pe Însoţitor l-am lăsat a înţelege că eforturile noastre se îndreaptă către observarea, diagnosticarea şi resocializarea Subiectului zero. În realitate, pentru noi, Subiectul zero nu prezintă aproape nici un interes. De altfel, în curînd vom încerca să-i despărţim pentru a ne putea concentra atenţia asupra Însoţitorului, asupra şanselor sale de vindecare. Subiectul zero nu poate fi considerat altfel decît irecuperabil. Vom propune internarea sa, pe viaţă, în pavilionul secret al unei biblioteci comunale de profil, unde-şi va putea duce liniştit zilele sub stricta supraveghere a specialiştilor în deteriorări subtile.


Continuă prima plimbare împreună, prin parc
 
mă gîndesc la vremea cînd şi eu mă gîndesc la
vremea aceea era prima dată cînd îmi vorbea
de ce scrii mereu is there anybody out there
fiindcă spui tu şi aud apoi scriu fiindcă
pînă la urmă chiar mă interesează dacă mai este
cineva pe afară de cînd stăm noi împreună aici
de cînd ne tot amăgim că o să ieşim din lumea asta pe uşa mare 
printre oameni aşezaţi de o parte şi de alta în mînă 
cele mai frumoase ale lor amintiri ridicate deasupra capetelor 
iar noi doi miri cu accese de libertate  vom coborî scara
spre tristeţea aceea decapotabilă antiacvatică
inexorabilă vom demara în trombă spre 
Dumnezeu să ne pună benzină să şteargă parbrizul 
să ne facă din mînă în vreme ce ne-om tot duce spre 
lumea de dinainte lăsînd înapoi lumea asta 
greţoasă de-apoi

 
Încă un fragment din jurnalul Autorului
 
Astăzi ne-au lăsat să ne plimbăm, singuri, prin parc. Mai mult am tăcut împreună – abia spre sfîrşit ne-a ieşit şi nouă ceva. Nu ştiu cît timp vor mai dura toate astea. Nu ştiu cît timp vom mai sta în locul ăsta unde toţi par foarte amabili şi preocupaţi să nu ne lipsească nimic. Ne întreabă, însă, tot timpul şi scriu în dosare. Am observat că al meu e pe cale să devină cel mai gros, deşi nu vorbesc prea mult, iar la întrebări răspund cît mai scurt cu putinţă. Poate că-i interesează foarte tare ce spun. Poate că vor, în felul acesta, să-l cunoască şi pe el mai bine. În fine, cred că ştiu ei ce fac.
Important, cum spuneam, este să nu uităm cum am ajuns aici. Am să mai scriu o dată, aşa cum îmi amintesc: era într-o după-amiază.
 
 
A doua şedinţă de terapie în grup, 
urmînd primei plimbări pe care am făcut-o împreună, prin parc

unde sînt acele sirene care le-am avut
a făcut conserve din ele asta a făcut
 
Introducerea modelului de sirenă gonflabilă va duce la salvarea acestei specii ameninţate cu dispariţia. Divers colorate, plasate strategic în cele mai calde mări cu putinţă, ele vor atrage mateloţii, vapoarele şi caşaloţii. Astfel, sirenele pure se vor putea zbengui liniştite prin marina pădure cu falnicii fauni – numai sex şi copite – jumătate tîmpiţi, iar cealaltă vite. Sirene, sirene, peşteoaicele mele boeme.
 
Hei, is there anybody out there?  
 
Tristeţe, tristeţe, unde te-ai dus, tinereţe? Unde eşti tu, mîndră maşină, unde-i Dumnezeul care băga benzină, unde s-au dus, toate acestea azi au apus.
 
Dar oraşul pliant?
El rămîne.
Dar ea?
Pe dînsa o luăm cu noi chiar de nu vrea.
Că n-are ce ne face.
Sîntem nebuni sadea.
S-o luăm pe sirenă de mîini, 
de picioare.
Să mergem la mare. 
S-o luăm dar şi s-o pornim prin acest oraş sublim, încărcat de istoríe şi de alcoolemíe.
 
Is there anybody out there?  
 
Pentru azi e destul, mulţumesc.
 
 
Fişă de observaţie
 
Cei doi participă foarte slab la şedinţele de terapie în grup unde fac, mai degrabă, act de prezenţă. Mult mai interesantă s-a dovedit însă a fi plimbarea prin parc: după o îndelungată tăcere, am observat o creştere a activităţii Însoţitorului, fapt ce a condus la îmbunătăţirea tonusului Subiectului zero. Dacă acest lucru se va repeta, va trebui să urgentăm procedura de separare. În caz contrar, creşte nepermis riscul eşuării schemei de tratament. În cadrul şedinţei de analiză a primei plimbări prin parc am hotărît să contactăm deja o seamă de biblioteci comunale de prestigiu pentru internarea definitivă a Subiectului zero.
Pentru a compensa creşterea activităţii Însoţitorului, am decis mărirea treptată a dozelor administrate. Această măsură se va aplica în paralel cu testarea indirectă a memoriei, în condiţiile în care aceasta refuză, deocamdată, să cedeze la tratament.

 
A doua plimbare împreună, prin parc, urmînd celei de-a doua şedinţe de terapie 
în cadrul căreia s-a hotărît răpirea sirenei, cu scopul declarat 
de a o supune unui viol în grup, atunci cînd acest lucru va deveni, tehnic, posibil  
 
imaculate zile imaculate nopţi
la care se ajunge din şapte-n şapte porţi
 
măcar am încercat să le număr am încercat să desenez pătrăţele să dau cu lipici să le vorbesc apoi despre frig să le spun ce bine ar fi să le ştim numărul să devenim înţelepţi 
puternici şi buni
dar ei păreau nefericiţi şi notau tot ce spuneam
într-un dosar pe care scriseseră numele meu
eu văzusem un timp frumos un soi de vacanţă după care trebuie să aeriseşti să deretici 
să scuturi pentru
a te putea întoarce acasă
ea ducea paharul la buze şi părea 
că soarbe ceva era
ca şi cum ar fi băut chiar lumina aceea şi
acelei imagini i s-a spus după-amiază 
cu femeie
bînd lumină
blîndă
diafană
lină
 
îţi beau umbra cu paharul
şi nu-mi pot astîmpăra
după-amiezele cînd darul
soarelui e-n umbra ta
umbră carele îmi este
soarele şi luminá
leacul de singurătate
umbra ta care îmi este
mai lumină decît toate
îţi beau umbra cu paharul
şi nu-mi pot astîmpăra
după-amiezele cînd darul
soarelui e-n umbra ta
calc în urmă-ţi pe o cale
ce n-o ştie nimenea
calc pe urma tălpii tale
calc cu toată talpa mea
calc pe umbra-ţi şi descopăr
înţeles şi taine nouă
umblu pîn’ se lasă noapte
şi s-aşază pe noi rouă
îţi beau umbra cu paharul
şi nu-mi pot astîmpăra
după-amiezele cînd darul
soarelui e-n umbra ta
 
ea ducea paharul la buze părea 
că soarbe ceva era
ca şi cum ar fi băut chiar lumina aceea
i s-a spus după-amiază cu femeie bînd lumină
blîndă
diafană
lină
 
 
Fişă de observaţie
 
Plimbarea de astăzi a fost lămuritoare. În fapt, se pare că este vorba despre o banală poveste de amor petrecută într un trecut nu prea îndepărtat, într-o vară. Deocamdată nu ştim nimic despre deznodămîntul acelei istorii care l-a marcat, după cum se vede, puternic pe Însoţitor.
Punînd laolaltă informaţiile de care dispunem pînă în prezent, putem presupune, cu un coeficient minim de eroare, că Subiectul zero nu este decît proiecţia, peste timp, a acelei banale poveşti de amor dintre Însoţitor şi o oarecare femeie băutoare de vin. Avînd în vedere şi apetitul Însoţitorului pentru băutură, nu este de mirare că acesta a dezvoltat o relaţie de simpatie faţă de acea femeie, relaţie diagnosticată de noi prin intermediul Subiectului zero. În aceste circumstanţe, propunem amînarea separării Însoţitorului de Subiectul zero, deoarece, în contextul relaţiei specifice dintre cei doi, din timpul plimbărilor autorizate prin parc, putem încerca să aflăm cauzele care au provocat bizara legătură a Însoţitorului cu femeia băutoare de vin. 
În încheiere, subliniem că apetitul (uneori necontrolat) al Însoţitorului pentru băutură ar putea sta la baza relaţiei mai sus pomenite. Rămîne să analizăm dacă această relaţie a existat, în adevăr, sau este o pură proiecţie mentală şi afectivă a Însoţitorului, pe fondul consumului excesiv de alcool.
Această din urmă teză pare a fi cea mai plauzibilă, deoarece investigaţiile noastre paraclinice au scos la lumină un însemnat număr de excese bahice (beţii) ale Însoţitorului, excese care, nu o dată, au avut ca efecte secundare o seamă întreagă de cazuri asemănătoare Subiectului zero. Acestea nu au fost însă diagnosticate şi internate la timp, astfel încît circulă încă în libertate. 
Notă: se vor înăspri măsurile de supraveghere a Subiectului zero.

 
O nouă incursiune prin jurnalul Autorului
 
acum chiar că lucrurile astea contează 
mai puţin
nu contează deloc eu mai ştiu vremea 
cînd tulbure
trupul meu fermecat îl lăsam 
să se încline sub adierea privirilor tale
trupul meu fermecat sub bolta 
de stele a privirilor 
tale
trupul meu fermecat era şi el realitate 
pură la fel 
cum erau
zilele nopţile împreună alternînd 
asemenea clapelor unui
pian iar noi game cîntînd laolaltă cu îngerii
întru slava unui personaj numit Dumnezeu
el stătea sprijinit într-un cot la o masă sorbea
ambrozie distilată şi zicea uneori ca în film
play it again, Sam
şi Sam ăsta o lua de la capăt, apăsînd clapele 
albele nopţile negrele zilele noastre 
într-un fel doar de dînsul ştiut
întru bucuria personajului Dumnezeu
dimineaţa ne găsea tot aşa la fel înserările
play it again, Sam
încă un pahar cu ambrozie mai trecea o noapte 
mai trecea o zi şi personajul Dumnezeu 
se-arăta a fi
alcătuit din cea mai pură realitate
 
Noi, Autorul, am cunoscut pe Dumnezeu. El era alcătuit din cea mai pură realitate şi-i plăcea foarte mult muzica, de fapt o melodie pe care o cînta unul, de-i zicea Sam, la pian. Clapele acelui pian erau albe şi negre, dispuse într-o anumită ordine de care mă făceam responsabil. Sam cînta neîntrerupt, Dumnezeu bea ambrozie distilată, iară eu îmi lăsam trupul meu fermecat să se încline sub adierea privirilor tale. Asemenea lui Dumnezeu, trupul meu fermecat era alcătuit din cea mai pură realitate.

 
A treia şedinţă de terapie în grup, 
de fapt continuarea plimbării cu tristeţea luxoasă, decapotabilă,
prin oraşul pliant, 
situat, pe unele hărţi, la marginea mării 

Tristeţea noastră luxoasă, decapotabilă are şase viteze: patru înainte, una înapoi şi una cu adevărat specială. Pe ea o folosim doar atunci cînd nu se uită nimeni la noi. Ea ne duce direct la periferia oraşului pliant, în locurile interzise, unde cresc copaci de hîrtie pe care ne iscălim cu creionul. Desenăm şi o inimă, apoi scriem cuvinte pe frunze. Fiecare scrie cîte un pom de hîrtie, cu frunze cu tot. Toamna, cînd nu se uită nimeni la noi, băgăm a şasea specială şi mergem la periferia oraşului pliant, în locurile interzise. Cu această ocazie consemnăm următoarele:
E toamnă. Frunzele cad sub adierea vîntului rece. Cuvintele cad odată cu ele. Nouă nu ne rămîne decît să transcriem. Nimeni nu ne crede că nu le-am scris noi, că doar am transcris. Nimeni nu crede că realitatea pură este mai mult decît ceea ce se vede cu ochiul şi se pipăie cu mîna. Nimeni nu crede că trupurile noastre fermecate sînt alcătuite din cea mai pură realitate. Ca şi Dumnezeu. Nimeni nu crede că Dumnezeu însuşi nu este altceva decît cea mai pură realitate. A tuturor trupurilor noastre fermecate.
Nu se poate scrie nimic. Abia de se poate transcrie. Dar pentru asta trebuie să ai o tristeţe luxoasă, decapotabilă, cu care să faci ture prin oraşul pliant. Mai trebuie apoi ca tristeţea despre care vorbim să aibă şase viteze: patru înainte, una înapoi şi încă una, a şasea, specială. Cînd nu se uită nimeni la tine, trebuie s-o bagi pe asta, pe-a şasea, care te duce la periferia oraşului pliant, în locurile interzise, unde cresc copaci de hîrtie. Pe care te iscăleşti şi desenezi o inimă. 
Apoi, trebuie să scrii cuvinte pe frunze. Toamna vine de la sine şi frunzele cad sub adierea vîntului rece. Cuvintele cad odată cu ele. Le transcrii cu atenţie şi gata. Asta e tot. Cum se vede, scrisul e o chestiune de caligrafie. Scrierea – o chestiune de anotimp.

 
Fişă de observaţie
 
Lucrurile se încurcă din ce în ce mai tare. În cadrul ultimei şedinţe de terapie în grup, pacienţii au dezvăluit existenţa unei aşa numite viteze a şasea, speciale. Au dezvăluit, de asemenea, faptul că au cunoscut periferiile oraşului pliant unde, zic ei, ar creşte copaci de hîrtie. E posibil ca această idee să le fi fost indusă pacienţilor de către Însoţitor. Subiectul zero nu a avut nici o intervenţie pe toată durata şedinţei. Pare a fi din ce în ce mai preocupat de femeia băutoare de vin. Apetitul pentru băutură al Subiectului zero (apucătură deprinsă de la Însoţitor) pare a fi de necontrolat. Sugerăm aplicarea tratamentului cu şocuri electrice.
 
 
Scurtă imagine din camera unde Subiectului zero i se aplică 
tratamentul cu şocuri electrice
 
n. după ce aţi efectuat toate conexiunile, asiguraţi-vă încă o dată că pacientul este solid ataşat de scaunul de tratament
n+1. dacă toate condiţiile sînt îndeplinite, verificaţi-vă, pentru ultima oară, echipamentul de protecţie
n+2. procedaţi la aplicarea efectivă a tratamentului, prin apăsarea butonului roşu, pe care scrie POWER
 
PUSH –  POWER
RESULT – FLOWER
FEED BACK – FLOWER POWER
 
n+3. din acest moment, procedaţi după cum vă taie capul
 
END OF JOB

 
Fragment nedatat din jurnalul Autorului, 
lăsat dinadins la îndemîna personalului

astăzi văd limpede cum ne ţin aici doar 
din plictiseală sau le este prea lene 
să ne dea drumul
ar trebui să le spunem poate că pe femeia bînd 
lumină o cheamă de fapt Geta 
că şedea pe terasă acolo 
aşteptînd să deschidă la aprozar că bea 
o citronadă trezită
astăzi văd limpede cum Geta cu aprozarul şi
citronada ei cu tot e pe cale 
să devină bibliografie obligatorie
aud vorbindu-se despre un fond special 
al unei biblioteci comunale
aud vorbindu-se despre tristeţi lungi americane cu şase viteze aud vorbindu-se despre copaci 
de hîrtie despre scrierile de toamnă 
şi alte asemenea aberaţii
astăzi văd limpede cum ne ţin aici doar din 
plictiseală sau le este prea lene 
să ne dea drumul
cine ar putea crede în bazaconiile 
cu oraşul pliant cu periferii interzise 
cine ar putea crede că viaţa e o lungă 
şi decapotabilă tristeţe-maşină în care 
Dumnezeu bagă benzină cine ar putea crede 
în toate aceste 
tîmpenii
să dai cerul cu lipici şi alte vedenii
cine mai crede azi în sirene cine o să mai apese
pe butonul PUSH cu degete tandre 
catifeline de pluş
astăzi văd limpede cum ne ţin aici 
doar dintr-o mare plictiseală
mare ca marea cea mare desenată 
cu valuri pe care 
navighează
încoace şi-ncolo graţioase sirene cu aburi
 
 
Secvenţe din salonul de terapie ocupaţională, 
după eşecul tratamentului cu şocuri electrice

preafrumoasă şi femeie
şarpe de-ntîlneşti în cale
nu te sparii ci mă lasă la piciorul dumitale
doamnă dulce şi domniţă
pasăre de-ai să-ntîlneşti
n-o alungi priveşte-mi însă
aripele îngereşti
de va fi în drumul vostru
floare să fi întîlnit
de la dînsa luaţi mirosul ce-nadins l-am pregătit
apă de-ntîlniţi în cale
mai ’nainte de-a o bea
oglindiţi-vă într-însa
ochii în privirea mea
 
femeia a mai dus o dată paharul la gură părea
că bea chiar lumina aceea pe care-a sorbit-o pînă la ultima picătură apoi s-a lăsat înserarea 
s-a ridicat de la masă neasemuită frumoasă 
şi a apucat pe stradă în jos
în urma ei oraşul îşi prindea la
ferestre serpentine
lumine
 
Această realitate a ţinut doar puţină vreme, pînă la colţ . Din chiar clipa cînd ea s-a ascuns vederii ne-au năpădit marile poveşti de dragoste ale lumii. Au fost tocmiţi lucrători, pe bani grei, să o cînte. Ea se îndepărta atît de frumos încît toţi trudeau pasul de dans al plecării. Oraşul a fost declarat rezervaţie. Peste timp, lucrătorii au născocit un oraş întrutotul asemenea, însă pliant. Era un oraş ce putea fi aşezat pretutindeni. Apoi, lucrătorii tocmiţi pe bani grei au născocit şi o tristeţe luxoasă, decapotabilă, cu care se puteau face ture prin oraşul pliant. Dincolo de colţul unde ea dispăruse începeau periferiile interzise, unde creşteau copaci de hîrtie. La periferiile interzise se putea ajunge cu tristeţea luxoasă, decapotabilă, băgînd-o în viteza a şasea, cea specială. Fiecare se iscălea pe trunchiul unui copac de hîrtie, desena o inimă, apoi scria cuvinte pe frunze.
Toamna, odată cu vîntul, venea anotimpul transcrierii. Atunci prindea viaţă cea mai pură realitate. La începutul acesteia se vedea cum ea se ridica de la masă, neasemuită, frumoasă şi apuca pe stradă în jos. În urma ei, oraşul îşi prindea la ferestre serpentine, lumine. Ea putea fi urmărită doar pînă la colţ. Apoi începeau marile poveşti de dragoste ale lumii. Atunci, cerul oraşului se umplea de stele negre, luminoase. Ele pot fi văzute, dar n-au putut fi niciodată numărate. Nici după ce s-au desenat pe cer pătrăţele. Nici după ce s-a dat cu lipici. Niciodată.
Paharul din care ea a băut a rămas pe masă. După ce scriu copacii de hîrtie, toţi trec pe acolo, duc pe rînd paharul la buze şi par că sorb lumină. La vremea acestei împărtăşanii stă Dumnezeu rezemat într-un cot, bînd ambrozie distilată. Play it again, Sam – zice şi iarăşi vin zile şi iarăşi vin nopţi pe clapele vieţii unde 
se-ajunge din şapte-n şapte porţi.
Dar ce cînta Sam? Dînsul cînta la pian. Pianul – ca toate pianele – ca viaţa. Cînd te trezeşti mahmur dimineaţa şi nu ştii cît de aproape departe eşti de cea mai pură realitate. Întinzi mîna şi dai de paharul. Te ridici în capul oaselor. Duci paharul la gură. Încă o dată: te ridici în capul oaselor. Duci paharul la gură. Şi încă o dată. 
 
femeie blîndă a mea şi bună
hai să ne punem ochelarii de lună
femeie frumoasă cum nimeni n-are
hai să ne punem ochelarii de soare
femeie aleanul inimii mele
hai şi ne-om pune ochelarii de stele


Pagină desprinsă dintr-un jurnal mai vechi al Autorului
şi purtată de vînt pe aleile 
parcului, unde s-a pierdut definitiv

Transcriu cu cerneală cuvinte, unul după altul, apoi bat la maşină. Ea îmi sună din clopoţel 
la fiecare capăt de rînd şi mă încurajează
în felul acesta.
Ce-ar fi dacă, în loc să citească ce transcriu eu aici, lumea s-ar aduna să mă asculte
cum bat la maşină?
Ce-ar fi dacă lumea ar veni să mă asculte cum bat la maşină şi pentru întîmplarea asta s-ar îmbrăca frumos, ca pentru un mers la teatru?
La sfîrşitul spectacolului mi-aş lua pălăria în dinţi şi-aş merge printre rînduri, legănîndu-mă pe labele de dinapoi, şi-aş face chetă.
Într-o seară bună, cred c-aş putea aduna chiar atîţia bani cît să ne putem duce acasă cu taxiul, eu şi maşina de scris. Sau măcar să ne ajungă de autobuz. Dacă nu, aş rămîne pe loc, pentru bis.
La bis aş face tumbe şi giumbuşlucuri, aş sări peste maşina de scris încoace şi-ncolo, i-aş da foc şi-aş sări peste dînsa încoace şi ncolo.


Salonul comun

abia aici ne putem ascunde printre
cutele aşternutului de unde vin şi ne iau
în fiecare dimineaţă să ne aducă 
pe calea cea bună
sînt generoşi vor să ne dea de la dînşii
puterea şi darul orbirii al cuminţeniei
vor să ne dea de la dînşii fără să ceară nimic
încercăm şi noi după puterile noastre
să-i mulţumim
ne rugăm Domnului pentru liniştea lor
pentru toată a lor osteneală
promitem mereu şi facem curat
dar mereu cea mai pură realitate
se aşază la loc
o luăm de la capăt însă cea mai pură realitate
e mai tare ca noi
decît toate
ne rugăm Domnului
cu toată puterea trupurilor noastre fermecate
 
 
Cîteva gînduri care n-au fost niciodată transcrise în jurnalul Autorului

Arăta ca un carburator cu furtunele alea vîrîte în nas şi cu altele, mai subţiri, înfipte la încheieturile braţelor, cu foarte puţină viaţă într însul. Dacă i-ar fi pus roţi, ar fi putut ieşi la plimbare cu dînsul.
Dar roţi nu i-au pus, în schimb l-au aşezat 
într-un pat, au închis uşa, au tras zăvorul.
Mi-au îngăduit să rămîn. Patul meu era mai aproape de geam şi atunci le-am văzut prima dată, cînd m-am uitat pe fereastră. Erau nespus de multe. Negre şi luminoase. Toate.
Am hotărît să le număr. Am încercat cu ochiul liber, am desenat pătrăţele, pe urmă am dat cu lipici. N-a mers nimic.
Iar frigul se făcea tot mai mare. Cînd le-am spus despre felul acela de frig, mi-au dat tratament. De atunci povestea aceasta durează, iar ei ostenesc să-i vină naibii o dată de hac. Scriu toată ziua în dosarele alea şi eu aproape mă simt vinovat. Oricum, de acum înainte se pare că nimeni nu mai poate da înapoi.
Doar cu tristeţea cea lungă, decapotabilă, s-ar putea da înapoi. Adică înainte ca ea să se aşeze la masă. Înainte să ceară paharul cu vin, înainte să bea, înainte ca lumina de-afară să aibă chiar culoarea aceea, a vinului din pahar.
Mult înainte.
Mult mai mult înapoi.
 
 
Fişă de observaţie

Azi dimineaţă a venit unu’ mahmur de-şi zicea Dumnezeu şi a întrebat de cei doi. A zis că l-a lăsat portarul să intre după ce au băut împreună o litruţă de ambrozie distilată.
Spunea că îi cunoaşte din localul unde Sam (cetăţean de culoare) cîntă la un instrument cu clape zile şi nopţi, albe şi negre la rînd.
Voia să mai ştie despre ei. L-am scos pe uşă, afară, dar cînd ne am întors tot acolo era şi se uita prin dosare. Ne-a spus atunci că are un oraş pliant de vînzare, că ne poate vinde şi o maşină cu plinul făcut la benzină.
Apoi, a scos din buzunar o sticluţă şi ne-a îmbiat. L-am mai scos de cîteva ori pe uşă, afară, apoi n-am mai rezistat. Eram deja beţi cînd au început să se audă muzici prin pereţi.
După aceea, am ieşit în parc şi ne-a spus să ne holbăm în sus. Am văzut o mulţime de luminiţe negre, pîlpîitoare. Şi totul, în jur, părea că se află-n schimbare. Am început să le numărăm: unii desenam pătrăţele, alţii dădeam cu lipici, numai el şedea degeaba. Zicea doar: mai dă-i şi pe-aici, şi pe-aici.
Despre mai tîrziu nu ne mai aducem aproape nimic aminte. Era parcă ceva cu nişte copaci de hîrtie şi cu adunat cuvinte. Scrise din vreme, pe frunze. După aia, parcă a venit şi ne-a luat 
o maşină.
Eram beţi morţi, n-avem nici o vină.
 
 
Declaraţia autentică a portarului

eram la post vigilent cum sînt de cînd mă ştiu cînd dă buzna la mine-n cabină un tip cam beat ce degaja lumină pînă să strig eu ce-i cu matale stai el a şi scos sticluţa şi mi-a zis dulce hai atunce c-o sforţare imensă-am apucat să scot două pahare c-aşa-s eu om curat pe loc atuncea tipul sticluţa desfăcea nemaiavînd ce face pornirăm a o bea după aceea însă nimica nu mai ştiu părea că nişte fete cu coadă ca de peşte 
mă-ncolăceau în braţe de-am zis Doamne fereşte şi-am mai văzut cum tipul de rîs se prăpădeşte aceasta este toată eroica mea faptă  drept care mi-a tăiat trei zile de la plată
 
 
Fişă de observaţie

hei, ceva nu funcţionează cum trebuie!
 
timpul e palid
ai plecat
mă laşi în voia soartei
cad
omoară stelele din cer
tu: spaimă, inimă de fier
timpul e proaspăt
te-am iertat
o, moarte dulce, te-am visat
la tine-n braţe sînt un ghem
acuma scriu şi zilele-mi blestem
vreau sîngele din carnea ta să fiu
să-ţi mîngîi sufletul pustiu
şi inima şi-al ei tic-tac
vai, cîte vise eu dorm şi dorm şi tac
atîta vreau şi altceva nimic
nu-mi pasă şi nu sufăr nici un pic
omoară-mi zilele de luni
scoate-mă din spitalul de nebuni
hei, ceva nu funcţionează cum trebuie!
 
hei, is there anybody out there?
 
ISTHEREANYBODYOUTTHERE?
 
 
Jurnalul Autorului. Ultima însemnare

lumea care mă-nconjură
viaţa-n care-mi fac scorbură