Lucian Vasilescu

Evenimentul zilei - un poem văzut de Lucian Vasilescu

Evenimentul zilei - un poem văzut de Lucian Vasilescu

EVENIMENTUL ZILEI  - 1995

Astăzi, cînd privesc ziarele pe dos, 
văd lucruri divine, 
prinse într-o anume mişcare (...)“
 
Salvador Dali


După ce am băut aproape un litru de vodcă,
M-am dus şi am scris o femeie în Gara de Nord
APOI EA A FĂCUT SEX ORAL CU CONTELE ARLANOFF
 
contele ochea îndelung şi trăgea întotdeauna
mai bine iar după victorie ne încăpăţînam
împreună spre gara de nord
pe drum contele arlanoff încînta semafoarele
cu cîte o strofă de verde cu mare bucurie la
aşternut iar eu mă luptam cu legile fizice eram o
pereche perfectă şi era destul de tîrziu pentru
acest fel de plăcere despre care arlanoff cînta
 
în cercuri nemişcarea a îngheţat pe ape
de pleoapele-mi grele ţi-agăţi 
zîmbetul braille
copitele singurătăţii se aud pe aproape
pan zeului fluturi i se aşază pe nai
 
era strofa lui preferată o prezenta la intrarea
în gară apoi făcea o neasemuită plecăciune şi
mantaua de sticlă-i lucea sub stîlpul cu bec 
unde ea aştepta
avea creion chimic legat cu sfoară 
de gît cerea doar cuvinte şi oameni cărînd 
la valize baloturi pachete şi vize treceau 
pe sub vorbele ei cu
privirea în jos ca prin ploaie
 
aştept sperînd că o să plouă
peronul nesfîrşit al unei gări
cuvintele surpînd tăcerea-n două 
pe şinele metalicei uitări
 
cînta sub stîlpul cu bec în vreme ce arlanoff
îşi desăvîrşea plecăciunea muiam creionul pe limbă începeam să o scriu tu eşti goală pentru că nu semeni destul cu originalul acela găsit putrezind într-o rînă din care viermii mîncaseră aproape toate cuvintele făcîndu-se fluturi apoi din aceia cu o mare putere de convingere ca un mesaj către ţară sodomizînd masele largi populare de lucrători şi lucrătoare cu băşti şi basmale cu nezdruncinate convingeri proletare anale suprasexuale erecţii oropsiţi ai vieţii sfîrşind odată cu trecutul negru
ajunge ho scrii prea mult a spus contele 
fă o pauză om mai vedea om trăi şi om vedea pacea o vom apăra am mai scris în drum spre buricul femeii cu salivă şi chimic destul şi mi-a smuls creionul din mînă
lumea trecea mai departe pe sub stîlpul 
cu bec cu ochii plecaţi ca prin ploaie cărînd 
la valize baloturi pachete şi vize e o noapte 
divină cum puţine mai sînt bonsoar păpuşico 
e destui care vrea să ne puie la uşa iubirii
zăbrea
cuvintele se scurgeau violet pe femeia 
de sub stîlpul cu bec peste pîntec în jos către sex domnişoară ce cuvinte frumoase întinse prelinse aproape turceşti şi ce gară le aşteaptă pe ele la graniţa părului tău femeiesc unde vor bate ca la porţile orientului măi conte eu zic să ne cînţi şi nouă ceva
 
s-a rupt lanţul de iubire şi-a-nceput a rugini
nu te mai gîndi drăguţă ce a fost nu va mai fi
m-ai lăsat mîndruţo şi te-ai măritat
şi-ai plecat în lume cu un alt bărbat
ne învăluie deopotrivă sterpe 
culorile unui scornit drapel
ne-au mai rămas şoptite la ureche
minciuni decolorate fel de fel
şi-o să viu gagico eu la nunta ta
şi-o să bag cuţitu’ şi în maică-ta
aşa îţi spun din laşitate
îţi bîlbîi declaraţii de amor
cuvintele-mi tocite pe la coate
sub platoşa de mare senior
şi-am să-nfrunt pîrnaia şi pe caralii
însă tu cu altul nu ai să te ţii
 
sub povara cuvintelor aşezate pe dînsa 
femeia gemea noaptea trecea mai departe cu ochii plecaţi ca prin ploaie cărînd la valize baloturi pachete şi vize trenuri veneau dinspre linia întîi şi plecau apoi iarăşi şi iară pline ochi de cuvinte pe tampoane pe scară 
mai toarnă-mi conte arlanoff o sută am spus
însă ea-l răsturnase deja cu fundul în sus ducîndu-l la gură sorbind fermecată aspră mireasma lui distilată opriţi-vă am strigat dar era prea tîrziu din conte rămăsese doar un clondir pustiu era prea dus de noi să mai audă şi poate s-ar fi întors şi poate nu doar noaptea 
după strigăt fu mai udă singur ecoul 
risipindu-se hei tu 
tu de colo cu tine vorbim domnilor aş putea 
să explic dînsul e însuşi contele arlanoff însă mai gol un pic ci priviţi la mantaua de sticlă e el de fapt noi am scris împreună această femeie dar ce spun această zeie cu chip şi miros de femeie 
era goală puşcă aici sub stîlpul cu bec şi noi 
am scris-o puţin să nu-i fie frig de ziua de mîine aceste cuvinte nu fac nici un rău dimpotrivă 
le-am scris cu creionul muiat în salivă aşa cum într-un tragic început de sfîrşit un nene mai mare a scuipat peste un pumn de ţărînă şi ştiţi ce-a ieşit 
ridicaţi asupra lor piatra au poruncit atunci 
megafoanele voi sînteţi puri aveţi creieraşii netezi iar muşchii vi-s duri poruncă dau vouă omorîţi-i cu pietre pe el pe contele ăla al lui şi apoi pe căţea şi să nu vă prind că citiţi ce-au scris ăia pe ea pe sub stîlpul cu bec mai departe lumea trecea cu ochii plecaţi ca prin ploaie cărînd la valize baloturi pachete şi vize
 
bărbaţi ne-nfricaţi cu piepturi de-oţel
în voi e-ntrupată puterea
cu voi înainte spre falnicul ţel
de veacuri aceasta ni-i vrerea

Lapidat cu tandreţe de organele de ordine,
Am fost depus la Institutul de Poezie Legală
ÎN COMPANIA SELECTĂ A UNOR FEMEI CELEBRE
 
rock
metal
death
arlanoff ye
oglindă am fost şi nu mă plîng
solo chitară lumini paralele
că m-au călcat şi spart din mers
intră bass-ul şi clapele
sînt mai bogat acum răsfrîng
începe să se audă şi toba
în orice ciob un univers
tobe bass cinel apoteoză
 
fum colorat cu aromă de păcură glasul 
roţilor de tren europa continentul din şase litere de luni pînă sîmbătă inclusiv iar duminică ziua cînd şezînd dumnezeu odihnindu-se de toată lucrarea lui pe care o făcuse am fi putut 
însă  piatra a doua venea despicînd aerul 
întocmai ca o femeie despicînd aerul cu sînii perfect carosaţi cu sînii ca piatra apoi mai ţin minte o voce tivită cu fir galben de aur
 
tatăl nostru carele eşti în ceruri
sfinţească-se numele tău
vie împărăţia ta
facă-se voia ta precum în cer aşa 
şi pe pămînt
cuvintele noastre cele de toate zilele
dă-ni-le nouă astăzi
şi ne iartă nouă textele noastre
precum şi noi iertăm greşiţilor noştri
şi nu ne duce pre noi în ispită ci izbăveşte-ne 
de cel rău
căci a ta este împărăţia şi mărirea şi slava
în veci
 
şi încă puţin 
 
cînd scrii să nu-ţi iei o înfăţişare 
posomorîtă
ca făţarnicii cari îşi sluţesc feţele 
ca să se arate
oamenilor că scriu
adevărat îţi spun că şi-au luat răsplată
ci tu cînd scrii unge-ţi capul şi spală-ţi faţa
ca să te arăţi că scrii nu oamenilor ci tatălui
tău care este în ascuns
şi tatăl tău care vede în ascuns îţi va răsplăti

te va aşeza cu grijă pe spate şi-o să te lase în
linişte să memorezi un jurnal întîmplări şi
poveşti iar gheaţă îţi va aduce întotdeauna
destulă căci
 
dacă vei ierta oamenilor cuvintele lor şi
tatăl tău ceresc îţi va ierta ţie textele tale
şi vei fi mulţămit
 
 
Deşi putea face amor cu cinci pitici deodată
Signorina JEANETTE nu a mai putut intra în valiză
ŞI A FOST IMEDIAT PUSĂ PE LIBER
 
Plouă. Pe o vreme ca asta pe doamna Matilda mereu o dureau încheieturile. Zece ani, pe doamna Matilda a chemat-o Jeanette. Era foarte frumoasă atunci şi orice bărbat jinduia în secret să fie primit la ea în vagon. Desigur, foarte mulţi au trecut pe acolo. A fi fost în vagon la signorina Jeanette era o mare onoare.
Seară de seară, cinci zile pe săptămînă, Jeanette umplea circul. Veneau de foarte departe s-o vadă – era cea mai frumoasă. Femeia de cauciuc. Jeanette putea pe atunci să intre într-o valiză obişnuită şi să-şi tragă singură, deasupra, capacul. Putea, de asemenea, să se facă rotundă – un ghem de carne bronzată care se dădea de-a dura prin talaşul arenei. Cînd se ridica în picioare, cortul se umplea de urale.
La uşa vagonului, seară de seară, i se aduceau coşuri cu flori. Jeanette alegea fără grabă şi lua înăuntru doar unul. Puţin mai departe, bărbaţii aşteptau ca ea să aleagă. Ştiau că celui pe care-l va lua la ea în vagon signorina îi va schimba existenţa. Ea putea face lucruri de care nici o altă femeie nu era în stare. Cu Jeanette, amorul devenea artă pură.
Pe o vreme ca asta, pe doamna Matilda mereu o dureau încheieturile. Zece ani, pe doamna Matilda a chemat-o Jeanette. Pînă într-o seară cînd nu a mai putut intra în valiză. Atunci, în lumina puternică, albă şi rece, spectatorii au văzut o femeie pe jumătate vîrîtă într-o valiză de carton verde, jerpelită. Îi rămăsese afară unul dintre lungile sale picioare cu care putea răsturna Universul. Au pus-o pe liber. Dăduse vreo trei mii de spectacole şi avusese cam tot atîţia bărbaţi. Avea treizeci de ani. Zece ani, umpluse circul seară de seară. Acum, numărul ei fusese înlocuit cu parada piticilor. Ei ar fi vrut să-i spună Jeanettei că le pare rău după ea, dar signorina plecase. Plecase încet, fotogramă cu fotogramă.
Piticii ştiau foarte bine că şi ei o să-i lipsească nopţile alea nebune cînd petreceau toţi în vagon, beau lichior şi făceau ghiduşii. Toţi deodată – asta era plăcerea lor cea mai mare. Cinci pitici avea circul şi Jeanette reuşea cu toţi cinci deodată. Osteneau foarte tare, beau iarăşi lichior şi o luau de la capăt. Dimineaţa, răpuşi, adormeau şi în vagon mirosea a sudoare şi a sex de femeie. Piticul bătrîn avea barbă. Dimineaţa, barba lui mirosea tot la fel: a sudoare şi a sex de femeie.
Doamna Matilda era la numărul 7, avea un loc foarte bun. O vedeam întotdeauna cînd se deschidea uşa. Fusese frumoasă. În fiecare dimineaţă, îngrijitorul aducea gheaţă. Mie îmi lăsa cel mai mult: două cuburi întregi. De lucrul ăsta profitau şi ceilalţi trei bărbaţi care veneau pe acolo: îşi puneau vodca la rece, le plăcea mai mult aşa vodca – rece – şi beau de zvîntau. Nici lor nu le era uşor, ştiam foarte bine. Eu stăteam întins pe spate, memoram un jurnal, întîmplări şi poveşti. Ştiam că pe mine o să mă lase la urmă, aveam vreme destulă, eram liniştit.


Pentru o mică taxă în plus,
Piticii căzneau să ridice valul de carne al burţii RAFIREI
SEXUL EI PURPURIU, DESFĂCUT, PĂREA UN PEPENE VERDE CRĂPAT
 
După aceea, pe Jeanette a chemat-o Matilda – adică pe numele ei adevărat pe care-i spusese un popă la trei zile după ce venise pe lume. Naşi n-avusese – cine să se încurce cu unii ca ei, ruşinea pămîntului. Taică-său vînduse casa pe nimica toată şi-şi făcuse socoteală să-i ajungă banii pînă la moarte. Socotise aşa: vasăzică o sticlă de vin face atîta, ori două pe zi, ori atîtea zile – atîta. Ăsta e preţul. O dăduse în bară: după nici un an, se scumpiseră toate, încît nici măcar pentru jumătate din vremea pe care şi-o dorea de trăit nu i-ar fi ajuns. Trebuia să se stingă mai repede. Două kile de vin, socotea, încă o zi, iar două sticle şi, încet-încet, Matilda creştea. Locuiau de cînd se ţinea minte în pod, la o rudă miloasă. El sta şi socotea de dimineaţa pînă seara, nu cumva să-l ia prin surprindere. Din cînd în cînd, femeia îşi găsea de lucru pe la vreo casă din mahala şi numai atunci cînd celelalte fete erau ocupate. Asta se întîmpla doar în zilele de leafă. Era oferită vreunui client mai modest, care se mulţumea cu atît. Cu banii ăia puţini, se ducea şi lua pîine şi peşte puţin împuţit, altfel bun. În timpul ăsta, Matilda creştea.
După ce au dat-o afară, pe Jeanette a chemat-o, iarăşi, Matilda. N-a plîns. Şi-a luat valiza de carton verde, a umplut-o cu afişe, fotografii, ziare şi a luat autobuzul de noapte. În valiză erau o mulţime de fete superbe. Pe ele, pe toate, le chemase Jeanette şi seară de seară, de trei mii de ori, fuseseră acolo şi putuseră închide capacul.
Oraşul era neschimbat. Matilda avea treizeci şi unu de ani. Zece ani fusese Jeanette. Era o fiinţă puternică, poate cei vreo trei mii de bărbaţi pe care-i avusese îi dăduseră asta.
Doctorul îşi amintise de ea, da, da, buchetul pe care-l lăsase la uşa vagonului, orhidee, desigur, fusese ales de trei ori, la rînd – trei zile a stat circul, de trei ori Jeanette a ales orhidee. Poate fusese un moft – oricum, el nu o uitase.
A făcut tot ce i-a cerut şi, peste un an, pe Matilda a chemat-o Rafira – femeia cu barbă. Devenise uriaşă – o masă enormă de carne păroasă. Avea cel mai bun vagon: vagonul Jeanettei. Seară de seară, era dezbrăcată, pusă pe un cărucior nichelat şi plimbată de 
jur-împrejurul arenei. Încet. Dacă se întindeau, spectatorii puteau să o tragă de barbă, să vadă că este aievea. De-o parte şi de alta a căruţului îi atîrnau bucile. Era un miracol: natura fusese învinsă. Destinul Matildei se împlinea, iarăşi. Uneori, cîte un spectator mai curios voia să se convingă de faptul că movila aceea de carne nu este bărbat. Asta nu se putea vedea foarte lesne, deşi Rafira era goală-goluţă. De sub cărnile burţii, cei doi asistenţi îi dezveleau sexul. Acolo, pe Rafira o rădeau în fiecare dimineaţă – să se vadă mai bine. Umflat, sexul Rafirei era purpuriu, desfăcut, ca un pepene verde crăpat. Ca un pepene verde crăpat, sexul Rafirei era o victorie.
Avea un contract foarte bun. De data asta, pusese condiţii. Cîştiga bine. Lucra şi la ea în vagon şi lua jumătate din preţ. Restul revenea circului. În vagon oficiau vechii ei prieteni – piticii. Piticul cel bătrîn se prăpădise. Barba lui era acum lipită pe o pînză şi agăţată în cui. Barba aceea mirosise pe vremuri a sudoare şi a sex de femeie. Era fericită acolo.
Piticii primeau vizitatorii, unul cîte unul, pe rînd, şi îi conduceau înăuntru. Rafira stătea pe pat şi părea că doarme. Abia de putea deschide ochii. Acoperită cu un pled de mătase, ea aştepta: venea muşteriul, punea banii în cutia de tablă de pe noptieră şi privea fascinat. Piticii trăgeau cuvertura şi lăsau minunea să fie. Merita banii. Pentru o mică taxă în plus, omuleţii căzneau să ridice valul de carne al burţii şi arătau străinului sexul Rafirei – ras, purpuriu, desfăcut, ca un pepene verde crăpat. Tuturor, asta li se părea o minune.
La sfîrşitul programului, rămîneau toţi cinci, încă puţin împreună. Rafira şi cei patru pitici. Întotdeauna pomeneau şi de piticul bătrîn a cărui barbă mirosise demult a sudoare şi a sex de femeie. Apoi făceau ghiduşii. Toţi patru deodată – asta era plăcerea lor cea mai mare – şi Rafira reuşea cu toţi patru deodată. Nenumăratele cute ale cărnii Rafirei se umpleau de rodul piticilor. Era un extaz. Ea năduşea mult şi broboane imense, perlate, amestecate cu sudoare, îi îmbrăcau trupul. Toţi patru deodată – pe sîni, pe buzele groase, pe guşile gîtului, pe picioare. Erau fericiţi. Şase ani, pe doamna Matilda a chemat-o Rafira.
Cei trei veneau zilnic, după ce îngrijitorul aducea gheaţa. Aveau cu dînşii sticla de vodcă şi o mare sleială. Puneau băutura la rece, pe urmă lucrau pînă cînd le amorţeau mîinile şi li se încleia mintea. La capătul zilei, gheaţa era aproape topită. Ei se ştergeau pe mîini cu o cîrpă soioasă şi povesteau isprăvi cu femei. Isprăvi năclăite de vodcă. Cîteodată mai zăboveau puţin să se uite. Era cîte o fată frumoasă iar ei rămîneau să se uite. Munciseră bine.
Eu stăteam întins pe spate – eram liniştit, aveam vreme destulă, memoram un jurnal, întîmplări şi poveşti. 
 
 
Pierdută de o dragoste mare,
MATILDA a fugit cu basculanta
DUPĂ UN AN, I-A CĂZUT TOT PĂRUL
 
Pe Rafira a pierdut-o o dragoste mare. Venise tîrziu, cam la ora cînd, de regulă, ea se dădea piticilor. Insistase. Era tîrziu – îl primiseră, totuşi. Rafira avea aproape treizeci şi nouă de ani şi era o victorie. Ceva, însă, în privirea străinului, prevestise dezastrul. Ea şi-a ferit ochii, dar el a spus bună seara. Bună seara, Rafira. Aşa un lucru nimeni nu mai făcuse – veneau, plăteau, pipăiau, se holbau îndelung şi plecau. Nimeni nu dădea aici bună seara şi lumea era liniştită, mobilată cu oameni care doar ţocăneau din buze a mare mirare. El a spus bună seara şi destinul Rafirei s-a fărîmat.
Deşi bătrîn, doctorul tot îşi mai amintea de signorina Jeanette, care trei seri la rînd alesese orhidee. Piticul vorbea repede şi era tare trist. Ştia că iar o vor pierde. S-a întors şi, cu mare greutate, au tîrît-o afară. Cu şi mai multă osteneală au urcat-o pe platforma maşinii. Aşa o ţin ei şi acum minte: pe platforma maşinii, o movilă de carne, sub lumina de lună şi plină.
După un an, lucrarea era săvîrşită. În primele luni, Matildei îi căzuse tot părul: barba, mustăţile, părul de pe cap, de la subţioară, de pe pîntece. Apoi, pe sub piele, trupul ei începuse a se împuţina. După un an, Matilda avea carnea Jeanettei îmbrăcată în pielea Rafirei. O piele de cîteva ori mai mare. Pe Rafira o pierduse o dragoste mare.
De la patruzeci de ani, pe ea n-a mai chemat-o decît doamna Matilda. Îşi luase o casă din banii strînşi de Rafira, o perucă şi cîteva rochii pînă în pămînt. Doar rar, rar de tot, îşi mai aducea aminte de Jeanette şi Rafira – atunci cînd ploua. Mereu, cînd ploua, pe doamna Matilda o dureau încheieturile. Atunci, ea scotea dintr-o veche valiză de carton verde, ponosită, o bucată de pînză pe care era lipit nişte păr. Barba piticului bătrîn mirosise, demult, a sudoare şi a sex de femeie.
Jeanette nu mai era. Rafira murise. Doamna Matilda se mulţumea cu puţin. Lăptarul o saluta cu respect. Niciodată, doamna Matilda nu spunea bună seara. La numărul 7, avea acum un loc bun.
O vedeam de fiecare dată cînd se deschidea uşa. Stăteam pe spate, cu sticlele de vodcă la picioare, eram liniştit, memoram un jurnal, întîmplări şi poveşti. Fusese frumos. La numărul 8 venise Amanda. A doua zi, toţi am fost cu ochii pe ea. Cei trei, dimineaţa, au adus mai mult de băut şi au lucrat cu un fel de smerenie, pentru că pe fata asta o măsurase Dumnezeu cu mare atenţie, iar sfîrcurile ţîţelor ei sfidau gravitaţia.
 
 
Jucînd într-o mulţime de filme,
Trupul AMANDEI devenise asemenea unui parc de distracţii
IAR GUSTUL EI DE FEMEIE NE RĂMÎNEA ÎNCĂ O VREME PE LIMBĂ
 
Mi-am amintit, văzînd-o pe Amanda, de femeia pe care o căutam vara pe străzi. Cînd vedeam trotuarul ciupit de urmele tocurilor ei şi simţeam că este pe aproape. Bineînţeles, o căutam toţi, cu privirea în jos, mergeam pe cîte o urmă lăsată de tocuri şi fiecare spera că va ajunge el cel dintîi. Noaptea, ne întorceam obosiţi pe la casele noastre. Uneori, Dumnezeu ne punea în braţe chiar o femeie. Dimineaţa, mahmuri, mergeam la o bere şi tot mai speram. Lăsam uşa deschisă cînd plecam de acasă, ştiam c-o să vină cu ipsos să ia mulajul cearceafului. Nouă ne rămînea încă o vreme gustul ei de femeie pe limbă şi aproape că nu mai vorbeam de teamă să nu îl uităm.
Amanda jucase într-o mulţime de filme. Trupul ei era asemenea unui parc de distracţii. Văzusem asta la cinema: se stinsese lumina în sală şi noi toţi o aşteptam pe Amanda. Atunci am văzut că, de fapt, trupul ei era asemenea unui parc de distracţii. În fine, în ziua aceea bărbaţii au băut mult. Mult mai mult. Mîinile li se mişcau repede, îndemînatec şi cu un fel de smerenie – lucrători la lumina luminii, rostogolind-o pînă în chipul de adorat al femeii. În ziua aceea, am avut chiar şi gheaţă mai multă.
Trupul Amandei ştia tot, din scoarţă în scoarţă. Acum, ea stătea la numărul 8. Din ecranele pe care apăruse Amanda se făceau acum pînze pentru corăbii. Politicoasă, istoria se dădea cîţiva paşi înapoi, la vremea navelor cu pînze şi catarge uriaşe. Cu Amanda, petele albe de pe trupul femeii au început să dispară.
Cei trei erau foarte beţi, foarte mîndri. Amanda era frumoasă ca o diplomă de absolvire. Numele ei făcea singur înconjurul odăii şi aerul devenea un instinct sexual. Stăteam întins şi prin pori îmi intra apa. Bine, mi-am zis, bine că am mai apucat ziua asta. Cu toţii eram de aceeaşi părere. Îngrijitorul urma să vină să vadă şi el. Bineînţeles, dimineaţa. Pînă atunci mai era încă puţin şi noi tot mai speram. Ceva mai sus, Amanda plutea şi dintr-însa urma, la noapte, să plouă. Mă gîndeam că sîntem prea mulţi şi că n-o să ne ajungă. Va trebui, domnilor, să ne mulţumim cu puţin, să avem parte cu toţii măcar de-o erecţie. Sau s-o trecem unul altuia, ca pe-o ţigară. Om vedea.
Ostenisem puţin, poziţia nu era foarte comodă, noroc cu legea lui Arhimede. Împins de jos în sus cu o forţă egală cu greutatea volumului de lichid dezlocuit. Împingîndu-mă de jos în sus cu o forţă egală cu greutatea volumului de viaţă dezlocuit. M-am uitat şi am văzut că nici unul dintre noi n-o să o poată atinge. Atunci am trişat. M-am gîndit la Amanda şi exact cu palma aceea de carne pofticioasă şi roşie am reuşit să ajung. Ea aştepta pregătită. Unsă cu uleiuri aromate. Virgină pînă-n măduva oaselor. Un leac pentru moarte, i-am spus, ah, grozavo, să vezi ce frumos am să intru. Apoi, un zgomot uriaş a rupt cerul în două. Din locul acela, o ploaie a curs pe pămînt. Să vezi acum ce frumos am să plec. Mie, cel mai bine îmi ieşeau despărţirile, dar pînă să ajung acolo, mereu, lumea pleca, aşa că rămîneam să mă bucur de unul singur. Era minunat, pentru că nu mai trebuia s-o fac pe ascuns. Pînă şi complexul acesta trecuse.


Aflat în exerciţiul funcţiunii,
Îngrijitorul Institutului de Poezie Legală a violat poemul NAMORA
ERA OM BĂTRÎN ŞI BĂNUIA CĂ DOAR AŞA POATE MERGE LUMEA ÎNAINTE
 
A doua zi, dimineaţă, l-au trimis să deretice. Gheaţă ne-a adus mai tîrziu, iar în ochii îngrijitorului juca o lumină. Simţise ceva. A fumat o ţigară, apoi a încercat toate uşile. Cu toate acestea, nu l-am convins că nu se întîmplase nimic. Îngrijitorul avea experienţă. Cărase pînă acum atîta gheaţă cîtă ar fi încăput într-un aisberg. Era om bătrîn şi bănuia că doar în felul ăsta merge lumea înainte, dar nu apucase să ştie. Pînă la urmă, şi el a aflat. În ultima zi de serviciu, şi-a luat inima în dinţi şi a aflat. Mi-a părut puţin rău că în ziua aceea nu fusese nici o femeie frumoasă, aşa că l-am ajutat. A închis ochii şi i-am povestit o altă femeie, în care el a crezut. I-am povestit femeia Namora, de la început. Adică dintr-un coş de gunoi unde fusese azvîrlită cînd s-a născut, fiindcă o crezuseră moartă. Aproape o zi a fost singură şi poate de aceea, încă şi acum, mai transpiră din singurătatea aceea. Mai ales atunci cînd e lună plină.
Ţine ochii închişi – i-am spus – că altfel n-o să mai vezi că e lună plină. El strîngea din pleoape, din dinţi şi tremura de plăcere. Uite – i-am şoptit – în felul ăsta merge lumea înainte şi lui nu i-a mai părut rău că mutase un aisberg cu cîrca. Încă puţin – doar mai spunea – şi se făcea tînăr. Namora avea pe vremea aceea cam douăzeci şi doi de ani şi era o poveste frumoasă.
După aproape o zi, trecînd pe acolo, au văzut că mişcă ceva între cîrpele cu care o înfăşuraseră. Au luat boţul de carne, l-au dus în casă, l-au spălat şi au văzut că era fată. Exact ce-şi doreau. Încă de mică, Namora a fost puţin diferită. Avea înăuntru o mulţime de lucruri ciudate. Poate de aceea pielea ei e atît de bine întinsă. Creştea repede – la nouă ani spunea foarte bine eu sînt. A plecat de acasă, iar bărbaţi a avut la vremea potrivită. Plăcerea lor i-a supt puţin obrajii, doar atîta cît trebuie. În schimb, se plictisea de minune. La douăzeci şi doi de ani, i-a fost clar că ea e femeia cu care se va termina secolul. Asta i-am spus-o eu, într-o noapte, cînd mi-a arătat la ea înăuntru nişte lucruri ciudate, din pricina cărora avea pielea atît de bine întinsă. Eşti ca o limbă frumoasă, străină, din care nu s-ar putea face decît, cel mult, poezie. Cu puţin noroc ar putea ieşi chiar un poem bun, ca un tatuaj pe umărul stîng – acolo de unde trebuie să-ţi începi întotdeauna plimbarea la ea pe spinare. Un poem chiar cu care ai putea face această plimbare perversă. El a priceput şi a plecat fericit. O viaţă întreagă cărase la gheaţă, dar a crezut altceva. Avusese dreptate şi era acum fericit. Eu am strîns luna şi povestea Namora la loc şi-am stat liniştit, memorînd un jurnal, întîmplări.
Încă puţin, ea a mai mişcat cîteva lucruri prin preajmă, apoi a plecat să pozeze în altă poveste. Era un model foarte bun şi-ar fi putut cîştiga frumuşel dacă ar fi făcut-o pe bani. Ei îi plăcea, însă, aşa. Să stea vieţi întregi nemişcată. Era incomod, amorţea foarte tare şi simţea cum pămîntul, încet, se topeşte sub picioarele ei, ca o crustă de gheaţă. În felul acesta rămînea, pe unde trecea, imprimată.
Într-un rînd, arătîndu-mi la ea înăuntru nişte lucruri, i-am spus că ea e femeia cu care se va termina secolul, apoi i-am scris cîteva hîrtii de o sută, să-şi cumpere flori. I-am mai scris, de atunci, o mulţime de lucruri – un tricou, un oraş, o cafea.
Pămîntul începuse să se cheme ca ea.
Pînă la urmă, cei trei erau oameni de treabă. Puţin obosiţi, dar de treabă. De fapt, nu era deloc simplu să faci, zi de zi, munca asta. De aia şi beau. Beau în silă, metodic, încet, în ritmul respiraţiei, ca nişte înotători de mare fond. Îşi făceau meseria. Cuvîntul Namora încă mai pîlpîia pe sub uşă. Urma încă o noapte. Îngrijitorul depăna acum, aşezat pe banca de lemn din faţa casei, povestea Namora. Nu se oprea nimeni, însă destui auzeau, trecînd pe acolo.
La noi nu s-a schimbat aproape nimic. Altcineva venea acum dimineaţa şi ne aducea gheaţă. Puţin mai tîrziu, ceva mai puţină. Numele lui nu l-am aflat – era mult mai tînăr – avea tot timpul să se cheme şi el, cîndva, în vreun fel.
Avea tot timpul, o viaţă de gheaţă în faţă, o banchiză întreagă de cărat, bucată cu bucată, în spinare, pînă cînd să ajungă şi el bătrîn, obosit, la Polul poveştii Namora, unde să-şi înfigă la rîndul lui sexul, cu o mare sforţare. Ca pe un steguleţ al victoriei.
Despre Polul Namora înţelepţii spun că apare la nu ştiu cîte milioane de ani şi dau atunci oamenii fuga la dînsul pe rotundul pămîntului, să nu se topească. Să poată, adică, ţine plăcut şi răcoare unei sticle de vodcă, pe care s-o bea.
De ziua cînd pămîntul se cheamă ca ea.


Acum cinci sute de ani,
Domnişoara OLESIA a sărit din tren cu chitara
DIN TABLOUL UNDE BĂRBAŢII BEAU BERE, AŞEZAŢI PE LA MESE
 
Cînd a venit, domnişoara Olesia era deja bătrînă. Au ajutat-o să se instaleze mai sus, la numărul 10. Domnişoara Olesia cîntase un cîntec. Fusese acum vreo cinci sute de ani, undeva, într-o vară. Aşezaţi pe la mese, bărbaţii beau bere. Domnişoara Olesia apucase chitara şi începuse să cînte. Apoi, bucata aceea de zi a fost decupată de-acolo, înrămată şi agăţată pe un perete. Cîntecul ei se prelingea, în jos, peste ramă. Nimeni n-a mai putut ieşi de acolo. Li se aducea mereu bere şi în camera în care fuseseră puşi nu se stingea niciodată lumina. Era vară mereu. Chitara domnişoarei Olesia stătea acum sprijinită de masă. Cînd vreunul dintre cei trei bărbaţi se împiedica de ea, chitara spunea trei cuvinte din cîntecul pe care-l cîntase domnişoara Olesia: eşti prea tîrziu. Fusese un cîntec frumos. M-am gîndit cîteva zile şi, pînă la urmă, am reuşit să reconstitui refrenul. Era peticit cu ipsos, ca un vas de muzeu, dar, cînd 
l-au găsit, cei trei s-au bucurat foarte tare. L-au pus pe colţul mesei, în dreptul ferestrei, şi aşezau într-însul cîte o bucată care le plăcea lor mai mult. Atunci vasul cînta refrenul domnişoarei Olesia, iar ei se opreau puţin din lucru şi ascultau. Eşti prea tîrziu, dar verde ca pădurea. Domnişoara Olesia a cîntat fără întrerupere cam cinci sute de ani. Într-o zi, au împachetat terasa aceea şi au urcat-o în tren. Urma să fie mutată undeva, mai spre toamnă. După ce trenul s-a pus în mişcare, domnişoara Olesia a desfăcut cu grijă hîrtia, a luat chitara şi a sărit. Bărbaţii au rămas aşezaţi pe la mese, bînd bere. Cîntase atît de frumos, încît nici nu mai era nevoie de ea. Eşti prea tîrziu, dar verde ca pădurea. Cîntase atît de frumos încît trebuise să plece. Domnişoara Olesia cîntase cam cinci sute de ani. Peticit cu ipsos, refrenul se mai auzea şi acum, cînd cei trei aşezau într-însul cîte o bucată care le plăcea lor mai mult. Atunci, ei vedeau, dincolo de pereţii îmbrăcaţi în faianţă, o vară de acum vreo cinci sute de ani, cu o terasă unde nişte bărbaţi beau bere, aşezaţi pe la mese.
Eu stăteam întins pe spate, eram liniştit, memoram un jurnal, întîmplări şi poveşti. Trenul din care sărise domnişoara Olesia fusese topit şi amestecat cu pămînt. Din el urmau bărbaţii să-şi bată vîrfuri de săgeată, însă asta mult mai tîrziu, cînd vor fi născocit arcul şi războaiele. Astfel, o istorie paralelă avea să se scrie despre voluptatea înfrîngerii. Civilizaţii întregi urmau să dispară pînă cînd domnişoara Olesia avea să fie instalată la numărul 10. Pînă cînd refrenul ei peticit cu ipsos să ajungă la noi. Pînă cînd cei trei, ascultîndu-l, să vadă, dincolo de pereţii îmbrăcaţi în faianţă, o vară de acum vreo cinci sute de ani, cu o terasă unde nişte bărbaţi beau bere, aşezaţi pe la mese.
Camera era foarte albă. Avea o fereastră cît un perete întreg. Pe geamuri, se vedeau doar vîrfurile plopilor plantaţi de jur-împrejurul clădirii. Din tavan spînzura o lampă cu o mulţime de becuri şi de oglinzi mici, pătrate. Se putea face foarte multă lumină. Era cald, cei trei năduşeau mult, îşi ştergeau fruntea cu dosul palmei, beau şi lucrau mai departe. Uşa se deschidea în ambele sensuri. Trebuia doar s-o loveşti cu piciorul. Partea de jos era întărită cu tablă. Cîteva robinete distribuiau, la cerere, arii celebre. Pe peretele din stînga, cum intri, se proiectau amintiri. Cînd se deschidea geamul, înăuntru pătrundea un miros mov-albăstrui. Era suportabil. 
 
 
Învelită în scutece scumpe,
SERENA a fost abandonată într-o gară
ACUM, FIECARE CELULĂ A CORPULUI EI E GRAVIDĂ CU MINE
 
Serena venea, uneori, să mă vadă. Cînd venea, cei trei îşi strîngeau instrumentele şi ieşeau. Ne lăsau singuri. Ea se aşeza pe marginea căzii şi-mi citea scrisori vechi, silabisind fericirea. Încet, soarele apunea. Ea deschidea cîteva robinete şi venea nişte muzică. Am fi putut chiar dansa. Bye, bye, Miss American Pie. Serena se întîmplase acum cîţiva ani, într-o noapte.
Eram într-o casă şi beam de multă vreme. Cu o mînă mă ţineam de marginea mesei ca de buza prăpastiei, cu cealaltă duceam paharul la gură. Ea a venit ultima şi am băut împreună. Dimineaţa, ne-am dus cu toţii la ea. Acolo, toată lumea ştia nişte cîntece franţuzeşti. Chiar uşa de la intrare mi-a cîntat la ureche: ne me quitte pas. Cînd m-am întors în oraş, m-au primit cu flori şi catedrale. Copiii cîntau – quand il est mort le poète. Ăla nu e bărbat care n-a cunoscut pe Serena – spun şi trupul ei mi-a fost gazdă. Ea m-a învăţat că sexul e-o moarte ceva mai uşoară, o moarte întoarsă.
Cu o mînă mă ţineam de marginea mesei, cu cealaltă duceam paharul la gură. Acum stăteam întins pe spate, eram liniştit, memoram un jurnal, întîmplări şi poveşti. 
Cînd Serena venea, cei trei îşi strîngeau instrumentele şi ieşeau. Ne lăsau singuri şi vodcă. Atunci cînd venea, faianţa se făcea moale şi blîndă, numai bună de mîngîiat. Cînd pleca, în colţurile încăperii apăreau cearcăne. Eu pluteam în derivă, printre sloiuri mărunte, aveam încă o mulţime de vreme.
Învelită în scutece scumpe, au găsit-o în gară. Au luat-o, au crescut-o şi au păstrat-o pentru mine, pentru noaptea cînd mă ţineam cu o mînă de marginea mesei ca de buza unei prăpăstii. Eram obosit. Puţin mai tîrziu, am visat-o făcînd dragoste cu un bărbat întrucîtva asemănător şi am adormit cu tristeţe. Încă puţin mai încolo, am inventat împreună o ţară de forma trupului ei şi am luat istoria de la capăt. Asupra ei s-au abătut, de atunci, valuri-valuri, zvîcnetele sexului meu migrator. Acum, fiecare celulă a corpului ei e gravidă cu mine. Ea va naşte un oraş înfloritor, cu marmuri şi temple. Cu teatre, arene, lectici şi femei. Cînd va naşte, eu voi fi pus împărat. Cetatea va trăi în pace şi dragoste. Femeile din cetate vor fi, toate, gravide cu mine. Asupra lor se vor abate, valuri-valuri, zvîcnetele sexului meu migrator. Ele vor naşte continente înfloritoare, cu marmuri şi temple. Cu teatre, arene, lectici şi femei. Cînd ele vor naşte, eu voi fi pus zeu. Pămîntul va trăi în pace şi dragoste. Femeile de pe pămînt vor fi, toate, gravide cu mine. Asupra lor se vor abate, valuri-valuri, zvîcnetele sexului meu migrator. Ele vor naşte planete înfloritoare, cu marmuri şi temple. Cu teatre, arene, lectici şi femei. Cînd ele vor naşte, eu voi fi pus aici, unde stau liniştit şi memorez un jurnal, întîmplări şi poveşti. Aşezată pe marginea căzii, Serena îmi citea scrisori, silabisind fericirea.
Pînă să iasă la pensie, îngrijitorul aduna, dimineaţa, scrisorile ei de pe jos, le netezea cu palma şi le citea după ce termina de pus gheaţa. Stătea şi el tot acolo, pe marginea căzii şi citea, şi citea. Mai are şi acum hîrtiile alea. Le ţine într-o casetă. În afară de noi, singur el mai ştie toate acestea şi încearcă să spună. Bă, eu am citit despre ăştia. El a fost la mine, stătea cît era ziua de lungă întins pe spate, stătea liniştit, memora un jurnal, întîmplări şi poveşti. În fiecare dimineaţă îi aduceam gheaţă, ba chiar îi lăsam mai multă, după aia căutam cocoloaşele de hîrtie, le netezeam cu palma, mă aşezam pe marginea căzii şi citeam. Acum le ţin într-o casetă, iau seara cîte una, la întîmplare, şi citesc puţin – aş vrea să-mi plimb limba pe trupul tău, pe buzele tale, pe gîtul tău, pe pieptul, pe sexul tău. Va fi atunci vremea cînd, terminîndu-ţi de cusut pielea pe la încheieturi, vei cumpăra lapte, vei aerisi după noaptea de unde cobor ca de pe o cruce pe care m-ai găzduit cu chirie.
Exilată acum la etajul zece al nopţii, Serena priveşte peste lume, aprinde lumina în oraş şi ascultă cum uşa de la intrare încă mai geme – ne me quitte pas. Eu stau întins pe spate, sînt liniştit, memorez un jurnal, întîmplări şi poveşti. Uneori, cînd pleca, Serena uita robinetul deschis şi atunci muzica ajungea pînă jos, etaj cu etaj, pînă la uşa de la intrare. Acolo, tot mai mulţi oameni aşteptau să fie lăsaţi înăuntru. Cîteodată veneau şi la noi, deschideau uşa şi-i întrebau pe cei trei. Plecau şi uşa se mai fîţîia niţel, după care mica noastră comunitate îşi relua existenţa.
Uneori, li se întîmpla să se îmbete. Lăsau atunci lucrul şi priveau pe fereastră la felul în care Dumnezeu dădea de-a dura soarele peste acoperişuri. Ochii lor, de tot obişnuiţi cu geometria femeii, erau brăzdaţi de vinişoare roşii, iar respiraţia le duhnea a vodcă. A tristeţe şi vodcă. A o mare tristeţe şi vodcă. A silă. Chiar nu puteam face nimic, aşa cum stăteam întins pe spate, chiar nu puteam face nimic. Rămîneau o mulţime de chiştoace pe jos şi multă vreme încă Dumnezeu mai credea că ei văd cum el suie peste acoperişuri decorul cu stele.
Şi cum ne trimite pe toţi la culcare, pînă rămîne el singur să se alinte de trupul Serenei. Să adune de pe jos scrisorile ei şi să-şi pună îngerul de serviciu să i le citească cu glas de femeie, să vadă şi el ce bine, dumnezeieşte de bine, e să fii muritor. După chipul şi asemănarea Sa. Pe furiş. Puţin cîte puţin şi noapte de noapte. Rostogolindu-ţi privirea pe trupul femeii, cu îngerul de serviciu puţin neglijent, mahmur şi blazat, descheiat la bluzonul cu aripi, citind însă, cu glas potrivit, acele scrisori.
Iar dimineaţa să dai fuga la ceruri, să strecori în buzunarul îngerului o bucăţică de zahăr, apoi să te faci, la loc, Dumnezeu.
Bucuros, mulţumit. 
 
 
În curtea Institutului de Poezie Legală,
Cîinii mov practică perversiuni sexuale în grup
EI SE HRĂNESC CU ŞOAPTE MAI PUŢIN DESCOMPUSE
 
Noaptea, totul se petrecea afară, în curte. Acolo stăpîneau cîinii. Generaţie după generaţie, animalele se născuseră şi crescuseră acolo, în curte. Se împerecheaseră între ele de atîtea ori încît acum semănau perfect. Aveau toţi aceeaşi culoare – aproape mov. Povestea lor începuse într-o zi, cînd îngrijitorul, un tînăr pe vremea aceea, cu ambiţii şi vise, venise să-şi caute slujbă. Era puternic şi tînăr. N-au ezitat nici o clipă să-l ia, după ce au văzut că poate căra patru bucăţi de gheaţă odată. Era cel mai bun şi credea, pe vremea aceea, în povestea cu succesul în viaţă. A îmblînzit o căţea şi ea a fătat şapte pui mov. A stat lîngă ea şi a mîngîiat-o tot timpul între urechi, unde-i plăcea ei mai mult. De şapte ori, căţeaua a icnit şi a depus pe pămînt şapte mogîldeţe chioare şi mov. Peste un timp, îngrijitorul le-a cercetat sub coadă şi a văzut că toate aveau puţă. Peste un an, căţeaua a rămas grea. De data asta a fătat tot şapte mogîldeţe chioare şi aproape mov. Peste un timp îngrijitorul le-a cercetat sub coadă şi a văzut că toate aveau puţă. De atunci căţeaua a mai fătat de cîte două ori pe an, încă şapte ani, de fiecare dată cîte şapte mogîldeţe chioare şi mov. O dată la doi ani, căţeaua dintîi făta şi o căţeluşă. Peste aproape un an, şi ei îi venea rîndul să ţină în spate vreun frate mai mare care, sprijinit pe labele de dinapoi, gîfîia harnic deasupra-i, sîngerînd-o cu dinţii de ceafă, despicînd-o, îndesîndu-i în pîntec seminţe mov amestecate cu sînge.
Cei mai mulţi cîini plecau de acolo, după cîteva luni. În oraş se înmulţiseră cîinii mov. Se întorceau însă, întotdeauna, să-şi lase sămînţa în surorile, mamele şi bunicile lor. Niciodată un cîine mov nu fusese văzut încălecînd o altă căţea. Căţelele mov nu plecau nicăieri, aşteptau doar, cu sexul umflat de atîta folosinţă. Cînd alăptau, stăteau întinse pe-o parte şi şapte mogîldeţe chioare şi mov le trăgeau cu boturile de ţîţe. Se pare că asta îi întărîta foarte tare. Veneau atunci şi le apucau cu dinţii de ceafă, le ridicau în picioare şi le pătrundeau unul după altul. Sub ele, bălăngănindu-se încoace şi încolo, în ritmul mişcărilor masculului, puii se ţineau cu dinţii de sfîrcurile ţîţelor şi clăbuci roz de lapte şi sînge le fierbeau pe la boturi.
Nimeni nu ştia unde se duceau să moară cîinii cei mov. Nici măcar îngrijitorul, deşi de fiecare dată cînd unul dintre ei dispărea găsea la poartă o blană mov, năpădită de muşte. După o vreme a avut podul plin de asemenea blăni. Cînd se simţea singur, rezema scara de streaşină, urca şi se întindea pe ele. Iarna, blănile mov din pod ţineau pămîntului cald şi nu doar o dată se întîmplase ca de sub talpa casei să răsară, de anul nou, o tufă de liliac mov, înflorit, pe care-l culegea repede, îl agăţa de becul din camera mare şi-şi ţuguia buzele, sărutînd de jur-împrejur aerul din preajma ei. Iar ea se scurgea printre crăpăturile duşumelei înapoi, în pămînt, ca o zăpadă mov şi topită.
La sfîrşitul programului, îngrijitorul aduna găleţile cu resturi şi le ducea de mîncare. Toată noaptea, cîinii cei mov se înfruptau din cele mai alese bucăţi, cu cele mai alese cuvinte şi cu miros de femeie. Cu timpul, aflaseră foarte multe lucruri, aşteptau noaptea, să lingă mîna stăpînului, să mănînce, apoi să-şi posede femelele. Cînd mîncau, în ochi le jucau luminiţe mov, încît mai de sus, de departe, uneori se uita, în jos, Dumnezeu ca la Cer, şi atunci pagini întregi din cărţile vechi se goleau de cuvinte.
Cîinii cei mov au rămas şi după ce îngrijitorul a plecat. Nimeni nu le mai aducea de mîncare. Noaptea, căutau singuri prin lăzile de gunoi cîte o bucată mai bună, cîte o şoaptă, cîte un orgasm mai puţin descompus. Călăreau apoi pe spinarea femelelor şi blănile lor luminoase trasau poteci peste noapte. În oraş, femei cumsecade visau pe sens interzis, contenind din murit.
Mai întîi, în vis, lor li se arăta culoare mov, de forma unei vieţi întregi şi cu îngeri. Despre dînşii se ştie că aveau aripi tot mov şi erau aproape la fel dacă n-ar fi avut sex. Aveau toţi cîte unul, dar nici unul asemenea altuia, încît purtau chiar numele sexului lor, şi aşa se strigau între ei seara, în dormitorul comun, cînd mergeau la culcare.
Cînd se stingea lumina, îngerii căutau, doi cîte doi, să se potrivească. Sexurile lor diferite, toate, se căutau fără odihnă, noaptea întreagă, dar nu izbuteau niciodată. Părea o orgie de îngeri, cum fîlfîiau ei din aripioarele lor încercînd să găsească o cale să se poată iubi. Dimineaţa, cînd suna deşteptarea şi zoreau cu toţii la treabă, îi podidea plînsul şi cearcăne mari, mov-vineţii, le încercuiau privirea. Fericirea era atît de aproape în dormitorul comun că o auzeau respirînd. Atît de aproape, încît încercau mereu, noapte de noapte, să-şi găsească perechea. Dar nu izbuteau.
În acest punct, în somnul femeilor care visau pe sens interzis, contenind din murit, apărea ca un fel de părere de rău. Tot mov la culoare, dar de forma unui bărbat a cărui singură consistenţă era organul falnic, erect. În rest, doar un abur, un fum, un contur de bărbat, un sex fără înger. Apoi, el pornea vînătoarea printre amintirile lor pipernicite, între pulpele desfăcute, inerte. Era vînător neobosit, foarte bun. Vîna cît era de lung visul ăla al lor de viaţă întreagă şi mov. Pînă cînd, dimineaţa, în dormitorul comun suna deşteptarea şi pe îngerii mov îi podidea plînsul, iar cearcăne mov-vineţii le încercuiau privirea.
Fericirea fusese atît de aproape, că o auziseră respirînd. Atît de aproape, încît la noapte vor încerca iar, pînă cînd în visul ăla de viaţă întreagă şi mov se va arăta un fel de părere de rău, tot mov, dar de forma unui bărbat a cărui singură consistenţă va fi organul falnic, erect. În rest, doar un abur, un fum, o părere, un contur de bărbat, un sex fără înger.
Atunci, cîinii mov vor împleti poteci peste noapte, iar femei cumsecade vor visa pe sens interzis, contenind din murit. 
 
 
În spatele sticlelor pe jumătate pline, 
Sclavele arămii îşi masturbau stăpînii
IAR PLĂCEREA ATÎRNA, ZDRENŢUITĂ, PE MARGINEA ZILEI
 
Eu stăteam tot aşa, liniştit, întins pe spate, memoram un jurnal, întîmplări şi poveşti. Pe peretele din stînga, cum intri, mi se proiectau amintiri.
Pe marginea trotuarului, pe bordură, făceam autostopul. Asfaltul mergea repede înainte şi nimeni nu avea chef să oprească. Făceam autostopul pe bordura poemului şi toţi învăţau de la mine statul pe loc. Era aşa: ea mă prindea de locul mîinii stîngi cu locul mîinii drepte. Pe urmă tăceam, îmbrăţişaţi. Eram străvezii şi în felul acesta ne pătrundeau cuvintele. Dansam ca prin apă, molatec, tîrziu. Umbrele noastre în mişcare împrejmuiau înserarea. Încetişor, pămîntul se oprea. Numai strada mergea repede-repede, mai departe. Reclamele luminoase îmi dădeau cu tifla. Intrarea în barul de noapte mă sugea înăuntru, la tejgheaua cu zinc. Paharul venea aproape singur şi mi se oprea chiar în faţă. Înăuntru, lichidul alb ca o apă neîncepută aştepta resemnat. Priveam drept în faţă, prin cămaşa în carouri a barmanului, prin sticlele pe jumătate pline, prin oglindă, prin perete, prin staţia de benzină, prin ultimul cartier al oraşului, prin linia orizontului, prin soarele roşu, prin o mie de lumi. Acolo, legiuni învinse frumos îşi urcau la ceruri eroii. Acolo, condamnaţii vîsleau la galere, acolo sclave arămii îşi masturbau stăpînii, acolo plăcerea atîrna, zdrenţuită, pe marginea zilei. Ca o pînză neagră pe marginea dricului. Doamne, Dumnezeule, am minţit, am furat, am fost lacom, am rîvnit şi-am avut femeia aproapelui, am înşelat, am hulit şi-am blestemat, am băut, am preacurvit şi multă suferinţă am fost adus eu pe pămîntul acesta. Doamne, Dumnezeule, încă o dată de-ar fi s-o iau de la capăt, încă o dată, Doamne, aş face la fel. Şi de-ar fi să mă încerci a treia oară, Doamne, Dumnezeule, am minţi, am fura, am fi lacomi, am rîvni şi-am avea femeia aproapelui, am înşela, am huli şi-am blestema, am bea şi-am preacurvi împreună şi multă suferinţă noi pe pămîntul acesta am aduce.
Plăcerea atîrna zdrenţuită pe marginea zilei, ca o pînză neagră pe marginea dricului. Acolo, sclave arămii îşi masturbau stăpînii, acolo condamnaţii vîsleau la galere, acolo legiuni învinse frumos îşi urcau la ceruri eroii. Priveam drept în faţă, prin o mie de lumi, prin soarele roşu, prin linia orizontului, prin ultimul cartier al oraşului, prin staţia de benzină, prin perete, prin oglindă, prin sticlele pe jumătate pline, prin cămaşa în carouri a barmanului. Paharul pleca la fel cum venise. Pe uşa barului mă năşteam cu greu dimineaţa, smulgînd din pereţi cărămizi. Încetişor, pămîntul pornea. Făceam autostopul pe bordura poemului şi toţi învăţau de la mine statul pe loc. Întins pe spate, memoram un jurnal, întîmplări şi poveşti. Aşteptam pe Vanesa.

Fiindcă a avut 167.000 de orgasme simultan,
VANESA a devenit transparentă
ŞI A FOST CONDAMNATĂ ÎN PROCEDURĂ DE URGENŢĂ
 
Vanesa era femeia care avusese cele mai multe orgasme deodată şi urma să vină la numărul 15. I se întîmplase aceasta în nocturnă, pe un stadion arhiplin, într-o vreme în care planeta era tare tristă. În noaptea aceea, mirosul de sex împlinit a schimbat soarta lumii. Mirosise atît de bine şi atît de departe, încît toate cuţitele s-au ofilit în răni şi s-a lăsat pace. Comandanţii şi-au adunat atunci soldaţii şi le-au dat ordinul de dezertare. Ei şi-au aruncat uniformele şi au plecat, goi, să o caute pe Vanesa. Cînd au ajuns, ea încă se mai zbătea pe gazon, în vreme ce bărbaţii din tribună urlau a dorinţă. Încă o dată, Vanesa, hai, încă o dată şi iarba stadionului s-a mai umplut o dată de rouă. Şi trupul Vanesei la fel. Apoi, bărbaţii au plecat clătinîndu-se. Pe ea au ridicat-o cu grijă. Respira rar, uşor şi frumos ca într-un somn de dinainte de copilărie. Au ridicat-o şi au văzut că se făcuse transparentă. De pe pereţii interiori ai sînilor ei, o rouă translucidă se scurgea spre pîntec, spre coapse, spre pulpe, spre glezne, către călcîie, în pămînt. După ce au ridicat-o din iarbă, au condus-o la vestiar. Aici, ea şi-a tras peste cap o piele nouă şi-a pornit-o prin lume. Mergea şi, sub învelişul de piele, trupul ei era transparent. Au prins-o pe cînd îşi spăla faţa la o fîntînă. Alături, zăcea aruncată o mănuşă scofîlcită de piele, ca un balon dezumflat, cu păr, buze, ochi, nas şi urechi. Vanesa se spăla pe faţa ei transparentă. Desigur, ea n-a putut dovedi niciodată. A urmat un proces. 


Publicitate
 
Mai demult, într-o dimineaţă de lîngă Crăciun, am găsit, lîngă mine, aşternutul boţit şi o urmă îngropată în pernă. Lasă-mă să mîngîi aerul din preajma ta – am spus – pe cînd ceaşca de pe noptieră se umplea încetişor cu cafea şi un fum de ţigară tămîia aerul. În noaptea asta m-ai lăsat grea – mi-a răspuns. O să-ţi fac un copil, un copil transparent, apoi uşa s-a închis, iar eu m-am dus acolo unde încă mai sînt şi acum.
O s-o întreb, îmi spuneam, dar mai întîi o să-i spun: lasă-mă să mîngîi aerul din preajma ta – ca atunci, în dimineaţa aceea de lîngă Crăciun, cînd aş fi putut-o vedea, dacă aş fi închis, pentru o clipă, ochii. Cînd aş fi putut-o aduce înapoi, mulînd-o pe urma căldurii din aşternut. Cînd aş fi putut-o măcar întreba cîte ceva despre mine. Cînd aş fi putut levita deasupra trupului ei, îmbîcsindu-l de dragoste. Cînd aş fi rămas aşa, suspendat între cearceaf şi tavan, între pămînt şi celelalte planete, legănat de balansul şoldurilor ei ca de-o mare uitare.
Aş vrea să fie noaptea asta de sticlă, să stau eu pe-o bancă, în faţă, şi să mă uit la tine. Şi-aş mai vrea să aibă noaptea asta nişte butoane, din care să te dau mai tare, mai încet, mai aproape.
 
ajută-mă să trec de noaptea asta
nicicînd alt nume nu voi lăuda
şi voi dormi ca un copil sub vasta
răcoare-a cerului din preajma ta
 
Era noapte cînd pe cerul oraşului s-a aprins cuvîntul CASTROL. La început a fost cuvîntul CASTROL. La început a fost cuvîntul acesta, scris cu roşu, la etajul treizeci şi trei.
Încă din anul înfiinţării sale, cuvîntul CASTROL a ocupat un loc conducător pe plan internaţional în tehnologia femeii de avangardă. Femeia CASTROL – mobilitate în aer, în apă, pe sol – un progres neîntrerupt. Numai o calitate de prim rang îşi poate impune superioritatea. Deci, nu se poate face abstracţie de CASTROL, atunci cînd vorbim de femei. Lista învingătorilor, a celor care pilotează femeia CASTROL, este impunătoare şi sporeşte an de an. Pe apă, pe nisip, pe asfalt, pe orice traseu, nimic nu-i prea mult pentru femeia CASTROL. Practica fixează obiectivele. Cercetarea caută soluţii. Femei a căror calitate este continuu îmbunătăţită oferă un randament maxim şi o maximă eficienţă, în condiţii de lucru oricît de dure.
La început a fost cuvîntul acesta, mai uşor decît aerul, scris cu roşu, la etajul treizeci şi trei. Cuvîntul acesta de care am rămas agăţat, levitînd, legănat de balansul şoldurilor ei ca 
de-o mare uitare.
CASTROL deţine secretul fabricării primei femei care se descompune total din punct de vedere biologic, care nu lasă urme în mediul înconjurător. Aruncată, femeia CASTROL nu pătează.
Cu cîţiva ani în urmă, nimeni nu ar fi crezut că femeile din ziua de azi vor fi atît de performante. Noi tehnologii înzestrează noile tipuri de femeie CASTROL, mai puternice, cu un consum mai scăzut. În plus, femeia CASTROL oferă multe alte posibilităţi, accesibile, pînă mai ieri, doar unor grupuri restrînse de iniţiaţi. Fascinaţia intactă a sexului, produse de primă calitate, plăceri infinite – totul concordă la CASTROL.
Aş vrea să fie strada asta de sticlă, să stau eu pe-o bancă, în faţă, şi să mă uit la tine. Şi-aş mai vrea să aibă strada asta nişte butoane, din care să te dau mai tare, mai încet, mai aproape.
 
ajută-mă să trec de strada asta
nicicînd alt nume nu voi lăuda
şi voi dormi ca un copil sub vasta
răcoare-a cerului din preajma ta
 
Noaptea aceea, cînd cuvîntul CASTROL, scris cu roşu, mai uşor decît aerul, a apărut agăţat la etajul treizeci şi trei, a fost doar puţin înainte de facerea lumii, adică acolo unde am rămas levitînd, legănat de balansul şoldurilor ei ca de-o mare uitare.
Multiorgasmică, femeia CASTROL poate cunoaşte plăcerea la fiecare două minute. Orice bărbat o poate avea, la un preţ ce desfide orice concurenţă.
Acum: cum să-ţi mai spun că sînt contemporan  cu  tine,  cum să-ţi mai spun că te-am desenat cu creta în faţa chioşcului de ziare şi că aştept în fiecare vară o ediţie a ta specială? Cum să-ţi mai scriu, cînd poştaşii doar joacă table pînă la pensie şi pariază la zaruri scrisorile mele, şi cum să te mai ating, cînd mai este doar mulajul de aer al trupului tău pe care se odihnesc, după dragoste, păsări? Şi cum să mai pot să vreau, cînd pînă şi asta are o limită, ca proviziile naufragiatului – scorojit de aşteptare, înconjurat de apă, agonizînd de sete?
Anii care vin aduc cu ei mari stimulente pe calea spre progres. Cu femei adecvate, cresc şi şansele de reuşită. CASTROL, specialistul numărul unu în femei, oferă partenerilor săi cele mai bune perspective, cu o marcă recunoscută pe plan mondial. Relaţia de partener cu femeia CASTROL înseamnă garanţia succesului. Şi nimeni nu este singur.
Din punct de vedere sexual, secolul viitor a şi început. CASTROL îi este, de mult, alături. Cu femei realizate pe măsura unor solicitări extreme, de pildă pentru sisteme închise, a căror stabilitate absolută trebuie să dureze decenii întregi, dar şi pentru tehnica obişnuită de acţionare.
Legănat de balansul şoldurilor ei, ca de-o mare uitare. Levitînd la etajul treizeci şi trei, acolo unde, la început, a fost cuvîntul CASTROL.
Aş vrea să fie vara asta de sticlă, să stau eu pe-o bancă, în faţă, şi să mă uit la tine. Şi-aş mai vrea să aibă vara asta nişte butoane, din care să te dau mai tare, mai încet, mai aproape.
 
ajută-mă să trec de vara asta
nicicînd alt nume nu voi lăuda
şi voi dormi ca un copil sub vasta
răcoare-a cerului din preajma ta
 
Stăteam întins pe spate, eram liniştit, memoram un jurnal, întîmplări şi poveşti. Puţin îmi păsa că a doua zi vor găsi aruncate pe jos o mulţime de cuvinte. Poate vor încerca să salveze cîteva dintre ele. Poate vor încerca să mi le dea înapoi, îndemnîndu-le cu degetul să înoate. Poate chiar vor încerca să le spună. Sau, poate, le va trece prin cap să facă o colecţie, în borcane frumos aşezate pe un raft viitor. În borcane cu etichete scrise de mînă, în care n-o să plutească nimic, în care uitîndu-se într-o dimineaţă anume, de lîngă Crăciun, o dată pe an, ar putea descifra:
 
1. ochiul meu te conţine
2. la lucruri din îndemîna braţelor se poate ajunge
3. poţi ajunge la lucruri din îndemîna vederii
4. se poate ajunge la lucruri din îndemîna voirii de ele
5. nimic nu se poate păstra din această dorire
Iar în borcanul cel mare o să poată citi:
Tînăr fiind, obişnuia să-şi poarte într-însul sîngele ca într-un pocal, fără să risipească nici o picătură atunci cînd se ducea la buze. Avea cîte cinci degete la fiecare mînă şi gene şi sprîncene avea. El avea două mîini văzătoare. În toate dimineţile se îndoia, atunci cînd îşi spăla faţa cu pietre mici şi rotunde. Uneori umbla fără piele pe dînsul şi era pedepsit primăvara, cînd îi răsăreau barba şi mustăţile. Ultima dată cînd a fost văzut, el se găsea în miezul luminii, mînca nuci verzi şi nu mai contenea să se mire. Ştia despre sine că fusese născut şi că aştrii iviseră în secunda aceea un semn incert, gelatinos, roşu, la etajul treizeci şi trei. Mai tîrziu, se gîndise la noaptea în care-şi iubise pentru ultima dată femeia. Zîmbise atunci, voise să spună.
Calitatea produsului reprezintă la CASTROL numai o faţetă a renumelui său. Dar şi alte calităţi contează: apropierea de client, înţelegerea gîndurilor şi a dorinţelor acestuia, acordarea îndrumării la faţa locului. Femeia CASTROL e singura care poate să vă ofere posibilităţi nelimitate de exprimare. Să facem dragoste oricum, de cîte ori este posibil – această maximă face parte din filozofia CASTROL.
Aş fi spus şi acum: lasă-mă să mîngîi aerul din preajma ta, ca în dimineaţa aceea cînd aş fi putut s-o chem înapoi, s-o mulez pe adîncitura caldă încă a aşternutului, cînd aş fi putut levita deasupra-i, legănat de balansul şoldurilor ei ca de-o mare uitare. Ca atunci cînd, plecînd, a mai spus: urma paşilor tăi prin mine s-a şters. Nu plînge: veşnic, marea aceasta va fi liniştită – la ţărm vor ajunge corăbiile.
Deseori, de atunci, mi-am ridicat privirea spre cer şi întotdeauna, acolo, la etajul treizeci şi trei, roşie, galaxia CASTROL vestea omenirii că se poate şi aşa.
Aş  vrea să fie viaţa asta de sticlă, să stau eu pe-o bancă, în faţă, şi să mă uit la tine. Şi-aş mai vrea să aibă viaţa asta nişte butoane, din care să te dau mai tare, mai încet, mai aproape.
 
ajută-mă să trec de viaţa asta
nicicînd alt nume nu voi lăuda
şi voi dormi ca un copil sub vasta
răcoare-a cerului din preajma ta
 
 
În premieră mondială, în faţa camerelor de luat vederi,
La Institutul de Poezie Legală s-a efectuat autopsia unui text
PRIN DESPICAREA MEA PE DIN DOUĂ
 
Uite, mamă, astăzi eu sînt eroul principal. Uită-te, mamă, la mine – mîndreşte-te! Fiul tău a ajuns în centrul atenţiei. Vezi, mamă, că n-ai aşteptat degeaba, vezi, mamă, că răbdarea şi chinul tău au fost, în sfîrşit, răsplătite? Vezi tu că există pe lumea asta, totuşi, dreptate, că nu degeaba ţi-ai păstrat tu credinţa în bine? Sînt fericit, mamă, acuma.
Încă de dimineaţă am simţit că astăzi este ziua cea mare. Apoi, cînd n-au mai adus gheaţă – am fost sigur: astăzi va fi. Într-adevăr, de cum au intrat, am desluşit în privirea lor că e vorba de mine. Uşa a rămas multă vreme deschisă şi în încăpere au intrat oameni mulţi – bărbaţi şi femei – cu carnete şi pixuri în mînă. Au adus şi un trepied pentru camera video, au adus reflectoare. Pentru că totul va fi transmis în direct. Ştiu că nu poţi veni, de altfel nici n-ai avea loc – e atîta înghesuială aici. Uită-te măcar la televizor: ştiu că ziua de astăzi dă sens vieţii tale şi sînt mîndru. Scuză-mă acum, dar trebuie să începem. Se va lucra foarte încet, pentru ca toţi cei de faţă să-şi poată nota, să se poată filma şi transmite toate detaliile. Vei primi, mai mult ca sigur, şi ceva bani (ce zic eu ceva, bani buni) pentru asta. Tu împarte-i la lume. Ia-i cu tine în tramvai, în două sacoşe de plastic, şi aruncă-i pe geam, de-o parte şi de alta, de-a lungul oraşului, şi-o să vezi cît de puţin mai aveau ei pînă la fericire. Vorbeşte cu vatmanul să meargă încet – şi ai grijă să termini sacoşele pînă la capătul liniei. Dă-i vatmanului un bacşiş gras, să poată să-şi cumpere şi el un tramvai cu care să meargă de jur-împrejurul pămîntului, pe linia orizontului, povestind despre noi de-o parte şi de alta, în ambele emisfere, şi-ai să vezi, mamă, atuncea pămîntul va naşte o mică planetă, pe care eu, mamă, voi fi pus Dumnezeu. Iar pe tine te vor picta în altare. Să-i rogi să pună roşu mai mult, îmi place cum îţi stă ţie în roşu. Nu uita să ţii în mînă o poză de-a mea, de cînd eram mic, de cînd te tot amăgesc eu pe tine că odată şi-odată. Uite, mamă, ziua aceea a venit. M-am ţinut de cuvînt.
E mult mai multă lumină decît de obicei. Mult mai cald – toţi transpiră – îşi şterg năduşeala, dar nimeni nu pleacă. Cei trei au venit pentru prima dată fără sticla de vodcă, în mare ţinută, proaspăt tunşi, bine raşi, de-ai fi crezut că merg la vreo nuntă.
Cel care filma a cerut de cîteva ori să schimbe unghiul şi eu mă gîndeam cît de bine mă văd pe ecrane, în casele oamenilor, în sfîrşit, în toate casele oamenilor. Eram fericit de cîte ori auzeam zgomotul pe care îl făceau instrumentele. Îmi ziceam: aşa e bine, cu cît mai mult zgomot, cu atît mai bine, se lucrează serios, ce bine de mine. Cineva, voind să-şi ude batista, a deschis un robinet şi în cameră a început să curgă o muzică fină. În acelaşi timp, pe ecranul peretelui din stînga, cum intri, a început proiecţia unor celebre secvenţe erotice. Cei trei lucrau mai departe. În jurul lor, bărbaţii au început să se joace nervos cu butoanele pixurilor, să asude mai tare. Privirile lor deveneau din ce în ce mai fixe, deasupra pupilelor dilatate, de pe frunte, sudoarea curgea şiroaie pe faţă în jos, înmuindu-le gulerele cămăşilor, pieptul, spinarea. Femeile începuseră să îngaime cuvinte. Fără şir, un soi de rugăciune păgînă. Peste puţină vreme, trupurile lor amestecate viermuiau pe podea şi cerul devenea purpuriu.
Cei trei lucrau mai departe şi fiecare mişcare de-a lor era repetată de sexul bărbaţilor, de şoldurile femeilor. Erau atît de mulţi şi atît de aproape unii de alţii încît păreau un singur organism uriaş în aşteptarea orgasmului, un sex uriaş, pulsatil şi fierbinte.
Cei trei lucrau mai departe, trecîndu-şi unul altuia instrumentele, imperturbabili, undeva mult deasupra podelei, undeva la capătul lumii. Lucrau şi dictau, iar cuvintele lor îi mînau pe toţi cei din jur spre plăcerea cea mare.
Acum înlăturăm primul strat – o incizie fină la nivelul primilor cincisprezece ani de viaţă, de aici să începem:
La tîmpla ta, îmi apropii pistolul de tîmplă.
La tîmpla ta, pe o altă lungime de undă se risipesc hieroglife, şoapte sîngeră la tîmpla ta.
Din robinet curgea aceeaşi melodie, aceeaşi mereu, puţin cîte puţin mai repede, însă din ce în ce mai fierbinte, mai repede însă.
Nesemnificativ, îmi curge doar sînge.
Acum se face pelerinaj la dragostea noastră, spuneau şi le aruncau la găleată, nu înainte de a le plimba prin faţa camerei de luat vederi.
În veşnicie, o secundă e un an lumină şi asta e greu de abstract pentru trupurile noastre de carne.
La găleată.
Libertatea e o stare de nesiguranţă – ni s-a spus.
La găleată.
Se aude vocea îngrijitorului, azi trebuie să fim frumoşi, e zi de vizită.
La găleată.
Ascuns în uniforma civilă, cu obrazul lipit de cel al femeii ca de patul de puşcă, se poate să scap, să mă întorc acasă.
Se vede cum, împletindu-ţi trupul pe gaura cheii, rămîne doar spunerea numelui tău.
Chipurile din fotografie s-au trezit mai devreme şi mă privesc doar din obişnuinţă. Sprijinit într-un cot, stau şi aştept ursitoarele. Ele vin. Dar atîta de rar... Niciodată.
Muzica mergea mai departe, aceeaşi frază repetată puţin cîte puţin mai repede, din ce în ce mai fierbinte.
Schimbaţi! – porunciră cei trei şi jos, pe pămînt, perechile se desfăceau şi se refăceau, altfel, într-o mişcare continuă, atomosexuală, ca la un soi de facere a lumii, ca în secunda zero a Universului.
Ca la o naştere, mi se taie retragerea, cordonul ombilical.
Trecut prin strecurătoarea nopţii, alunec în lume ca pruncul din pîntecul mamei, ce bine.
Acolo, jos, deja nu mai era nici o lege.
Umbrele se îngroaşă, dospesc şi pocnesc. Sîntem dezamorsaţi – îţi şoptesc. Va fi noapte – mai spun.
Pentru a pătrunde mai departe, îl vom desface de tot, drept pe mijloc. Cei de jos aproape îşi dăduseră duhul, scuturaţi de convulsii.
Acum ştiu: odihneai pe aripa de lemn, putrezind-o, încet, de plăcere.
Privesc la aceasta, prin rădăcini, apoi mă las plecat de acolo. Ce fierăstrău minunat, trenul de noapte... ce tăietură perfectă, pe unde iese iarba, ca o carne.
Va fi fiind acum imoral şi pervers, căci ştiu bine că tu eşti o boală fără de hac ce, încet cu încetul, mă soarbe într-însa ca într-o moarte clinică.
Tavanul s-a rupt în bucăţi şi un abur multicolor, fierbinte, s-a răspîndit peste lume, înflorind toţi copacii. 
Fericită această ploaie, dezmierdînd în adînc adormite seminţe, picurîndu-ţi uimirea pe buze – sărutul de înverzirea ierbii, de răsărirea florii. Îţi şoptesc: fericiţi aceia care plouă.
Cei trei îşi opriseră lucrul şi mîinile lor atîrnau obosite. Robinetul icnea, iar peretele din stînga, cum intri, se scurgea încetişor, răcorind trupurile prăbuşite de-a valma, pe podea. 
Rostite, cuvintele se vor mai zbate puţin – păzitorii cetăţii găsi-vor făptuită minunea, cînd se închide noaptea, cum o carte.
Mînă în mînă păşi-vom pe nevăzuta parte a Lunei. Maree uriaşe vor curma depărtarea, pe Pămînt, dintre noi.
Acum n-a mai rămas aproape nimic, dar sper că s-a văzut bine. Să nu-ţi pară rău, mamă – sînt doar vorbe şi carne, puţin sînge, cuvinte şi oase, nici o scofală. Le aveam de la tine şi-am avut o viaţă frumoasă noi împreună – cuvintele, sîngele, carnea şi oasele mele. O viaţă frumoasă, bună şi blîndă ca tine. Şi întinsă de-ajuns.
Vezi, mamă, pînă la urmă răbdarea şi chinul tău au fost răsplătite. Vezi tu că există pe lumea asta totuşi dreptate, că nu degeaba ţi-ai păstrat tu credinţa în bine? Sînt fericit, mamă, acuma. Bucură-te şi tu de carnea, de sîngele, de oasele şi de cuvintele pe care le-am avut de la tine. Bucură-te şi trimite-i lui Dumnezeu de la mine vreo două cuvinte, acolo, să nu rămînă pe gînduri, să nu se facă de rîs. Spune-i că mai avem noi vreme destulă. Şi-om face.

 
Prezent la festivităţi, reprezentantul Conducerii a declarat:
Aceste apucături vor avea urmări incalculabile
ŞI A PROPUS O SOLUŢIE MANUALĂ PENTRU IEŞIREA DIN CRIZĂ
 
Nu vor pleca din locul acesta decît atunci cînd nu va mai rămîne nimic. Nu-i vom putea stîrpi decît atunci cînd fac dragoste. Aceste animale sînt capabile să gîndească la distanţe foarte mari şi, prin urmare, vor trebui grabnic eliminate, înainte de a fi prea tîrziu. Nu-i vom putea stîrpi decît atunci cînd fac dragoste. Vedeţi, de o bună bucată de vreme, masculii au stocat o cantitate impresionantă de celule reproductive. Acum, ei nu au decît un singur gînd: să răspundă la ceea ce noi numim chemarea sîngelui, să găsească un loc unde să-şi posede femelele. Să le seducă mai întîi, cu răbdare, apoi, la capătul zilei, să le posede. Atunci, dacă i-am lăsa să o facă, pămîntul întreg ar fi invadat de gemetele lor obscene, de icnetul nesaţiului lor. Femelele, umflate la refuz de ovule, ar cădea pradă unei oarbe şi nestăpînite dorinţi. Avizi, masculii şi-ar înlănţui femelele din spate şi această împreunare ar dura astfel zile şi zile în şir. Nu rareori, mîinile masculului rănesc pînă la sînge pielea femelei, care se zbate în, de acum, sîngeroasa încleştare. Nu rareori, grupuri de masculi solitari atacă în bandă cuplurile deja formate şi-l lovesc bestial pe mascul. Uneori, reuşesc să-l desprindă. Atunci, nimic şi nimeni nu-i mai poate face să dea înapoi. Incomodată de ofensiva a doi masculi, femela nu se mai poate apăra de atacul celui de-al treilea, de-al patrulea. Curînd, ea va fi acoperită de trupuri încinse de poftă şi va muri sufocată. Jocul macabru va continua însă şi aşa. Mai tîrziu, tot se vor mai găsi cîţiva care să îmbrăţişeze chiar şi cadavrul ei în descompunere. Masculii aceştia sînt cei mai furioşi amanţi. Nici o altă specie nu cunoaşte o asemenea efuziune în actul erotic. De aceea, trebuie să-i stîrpim chiar atunci cînd fac dragoste. Atunci nimic nu-i sperie, nimic nu-i mai interesează. Puteţi să le vărsaţi ulei încins pe spate, puteţi să le tăiaţi mîinile, să-i împungeţi cu ace, ei îşi vor continua lucrarea. Acesta este momentul cînd trebuie să-i eliminăm. Apoi, va trebui să înlăturăm de pe sol stratul gros şi vîscos. Va fi foarte simplu, iar lumea va redeveni curată.
Veţi putea atunci să închideţi mîna stîngă peste un trecut plin de resentimente. Mîna voastră dreaptă va apuca, între arătător şi degetul gros, ziua de azi şi-o va da înapoi, doar puţin înapoi. Aşa veţi obţine cea mai bună erecţie. În prima etapă, mîna voastră cea stîngă îşi va păstra imobilitatea, în vreme ce arătătorul şi degetul gros al mîinii drepte vor mişca înainte şi înapoi timpul prezent. Încet. Nu aveţi de făcut decît această simplă şi delicată incitare. O senzaţie de căldură va tranzita, lent, din căuşul palmei stîngi pînă la voi. Şi prezentul va creşte, se va dilata irepresibil, somptuos şi regal. Nici un alt fel de stimulare nu poate avea un efect atît de prelungit. Priviţi-vă în timp ce faceţi asta şi măriţi încet cu încetul viteza, păstrînd o presiune lejeră a mîinii active. Vă veţi putea menţine astfel oricîtă vreme poftiţi. Strîngeţi puternic priza mîinii stîngi. Reluaţi apoi priza cu toată palma mîinii drepte şi continuaţi să acţionaţi cu viteze diferite. Viitorul va fi neted, ca-n palmă. Umed şi neted, ca-n palmă.
 
 
Cultele reunite iau atitudine
Cea mai mare poruncă e sexul!
IAR VOI PUTEŢI SĂ-L PRIMIŢI CHIAR ACUM
 
Indiferent din ce ţară veniţi, ce religie aveţi, sau ce culoare are pielea voastră, sexul vostru este la fel cu sexul altor oameni, în jurul planetei. Nu există nici o diferenţă. Dorinţa şi nevoia de sex sînt aceleaşi în fiecare om de pe întregul pămînt. Oricum aţi fi şi de oriunde aţi veni, singurul răspuns pentru problemele voastre este acelaşi. Fiecare are nevoie de sex – acesta este răspunsul la toate problemele de acum, ca şi la toate problemele din trecut. Un răspuns care, întotdeauna, a fost atît de simplu, încît mulţi oameni au dificultăţi în a-l înţelege. Dar sexul încă mai este soluţia, pînă şi într-o lume atît de complicată şi de confuză precum cea în care astăzi trăim.
Dacă oamenii ar iubi sexul, ei nu ar mai fi atît de răi şi de egoişti. Cei bogaţi nu i-ar jefui pe cei săraci, cei care au de toate nu i-ar lăsa pe vecinii lor să moară de foame, de boală sau de muncă prea multă şi, cu siguranţă, ei nu ar mai purta războaie crîncene în care se ucid şi se rănesc unii pe alţii.
De aceea, cea mai mare poruncă e sexul! În primul rînd, să-l iubiţi pe al vostru, apoi să-l iubiţi pe al aproapelui vostru, ca pe al vostru însuşi. Dacă voi credeţi că nu aveţi destul şi după cum meritaţi, este pentru că nu aţi găsit încă sexul. Există un vid, un loc gol pe care el poate să-l umple şi care nu poate fi satisfăcut cu nimic altceva. Dacă doriţi ca el să umple acel loc gol din voi, deschideţi-vă pentru el. A primi este doar atît de simplu. Dacă vă veţi deschide pentru el, dacă îl veţi ruga să intre, atunci el va veni. Aşa precum scrie: eu stau la poarta ta şi bat într-una. Dacă aude cineva glasul meu şi poarta-mi deschide, eu voi intra. Iar voi puteţi să-l primiţi chiar acum. Aceste cuvinte vă vor ajuta să vă găsiţi fericirea.


Ultima oră
 
Acum, linişte. Se împachetează toată această mucava  în care am fost potriviţi ca să credem. Se stinge lumina, se pleacă – în şoaptă, fireşte.
Lasă-mă să mîngîi aerul din preajma ta. 
Ca şi cînd m-aş întoarce acasă.
Singur.
Zornăindu-mi umbra pe caldarîm.
Patrula de noapte vesteşte oraşul
că nici
nu 
exist.