Lucian Vasilescu

Confort 2 îmbunătăţit

Confort 2 îmbunătăţit

2004 

(volum scris împreună cu Ioan Es. Pop)


A OPTA ARTĂ
 
În anul 1988 veneam pentru prima dată la Sighetul Marmaţiei, la Festivalul de Poezie. Mulţi dintre nouăzecişti am trecut pe acolo: era vremea cînd asta era tot ce puteam face cu textele noastre – să le urcăm în tren şi să le ducem la Sighet. Undeva, înalte şi competente personaje hotărîseră că planul la poeţi la mia de locuitori fusese îndeplinit cu succes; ţara nu mai avea nevoie de alţii.
În toamna aceea l-am cunoscut pe Ioan Es. Pop: era marele premiant al uneia dintre ediţiile anterioare şi purta un costum negru, potrivit pentru toate ocaziile. Botez, nuntă, parastas, festivitate de premiere, şedinţă de sindicat, oră deschisă, vizită la vreo doamnă singură, rătăcită în Nordul Extrem, friguroasă, uneori chiar frumoasă. Era ziua a doua, ziua Serilor de poezie de la Deseşti.
În sala Căminului Cultural, gătită special pentru noi, după ce ne-am spus poeziile, ne-au pus la masă (mese lungi, îmbrăcate în hîrtie albă, neîncepută), ne-au omenit, ne-au cîntat. După asta am plecat acasă, aşa cum se întîmplă să pleci, dimineaţa, dintr-un vis frumos.
Anul următor am venit din nou, am căpătat şi eu marele premiu şi am întrebat de Pop. Profesorul era însă dus cu treabă, la Bucureşti: căra în cîrcă saci de ciment pe şantierele patriei. Costumul lui negru era potrivit şi pentru asta. Mai tîrziu am aflat că acolo, căţărat pe schelele patriei, Pop căra în cîrcă saci de ciment şi zidea construcţia de pe strada Olteţului, la numărul 15. Mai exact, lui i se repartizase camera 305. 
Apoi, a venit şi luna decembrie a anului 1989. Pop a întîmpinat-o cum se cuvine, gătit în costumul lui negru. Camera 305 de pe strada Olteţului, la numărul 15, era gata şi strălucea în lumina trasoarelor.
Peste cîteva luni aveam să lucrăm împreună, Pop şi cu mine, prin subsolurile pline de tentaţii şi speranţe ale noii serii a revistei Luceafărul, unde Laurenţiu Ulici ne-a dat şansa de a comite o sumedenie de gafe în calitate de corector, respectiv secretar de redacţie. Cu asta ne ocupam ziua. Seara, mergeam la doamna Miţi unde mîncam, plăteam, beam şi rămîneam întotdeauna datori. Nopţile ni le petreceam ascunşi prin burlane (cred), planînd pe deasupra acoperişurilor (poate), prin cîte o casă de prieten (mai rar), în bătrînul meu Fiat 1300 (uneori).
Asta pînă într-o zi, cînd m-am scos: am căpătat cu chirie o „cameră” de 1,70 pe 1,70, în schimb foarte înaltă, mobilată cu două diminutive: pătuţ şi măsuţă. Central. Piaţa Lahovary, în buricul tîrgului. După o vreme, acolo a venit şi Pop. Costumul lui negru era potrivit şi de data asta. Locuiam aşadar împreună, la etajul al şaptelea, ultimul, etaj la care, aşa cum se ştie, pînă şi Dumnezeu s-a oprit să-şi tragă sufletul după ce şi-a desăvîrşit lucrarea. 
După o vreme, gazda ne-a dat afară, cu tărăboi. Ne-a luat cheia şi nu ne-a lăsat să ne luăm lucrurile pînă ce nu plătim chiria. Nu plătisem nimic. 
N-am plătit nimic. N-am luat nimic. Dar nimeni nu ne poate lua înapoi timpul acela.
Asta a fost demult, într-un film rămas neterminat. Acum, Pop s-a mutat peste drum de-o biserică, la o casă cu o mulţime de uşi, la icral, şi a inventat cinematograful vorbit. Scris şi citit. Arta a opta. Ne vedem rar, prin vitrinele librăriilor, cînd ne mai apare poza pe vreo carte. Nu mai facem nimic. Numai cine nu vrea nu ne face.
 
P.S.1 Despre costumul cel negru, potrivit pentru orice ocazie, nu mai sînt veşti. Pop l-o fi pus bine, mă gîndesc, pentru ziua cînd s-o întoarce acasă: să-l recunoască vecinii, să nu-l muşte cîinele, să nu-l certe părinţii, să nu-l afurisească popa, să-l ierte.
P.S.2 În cămăruţa din Piaţa Lahovary nu mai locuieşte nimeni, de foarte multă vreme. Gazda ne va fi vîndut demult lucrurile la talcioc şi va fi băut de pe urma noastră, astfel, o bere. Cel mult două. 
P.S.3 Această nostalgie e doar aşa, de formă. Speranţele nu-s moarte, ele se transformă.
 
*
*       * 
 
Ioan  Es. Pop  umblă prin lume îmbrăcat într-o piele de ţăran moroşan plecat, într-o vară, la lucru, la Bucureşti – oraşul tuturor imposibilităţilor. Pop n-a apucat a le exersa pe toate, de aceea încă nu se întoarce acasă. Campion absolut al locuinţelor provizorii, Pop îşi locuieşte acum cărţile. Casa lui de hîrtie sporeşte, încăpere după încăpere, text după text, text după încăpere. Din casa aceasta a lui n-o să-l mai dea nimeni afară, cum s-a întîmplat să tot fie alungat din casele celelalte, din ciment şi cărămidă. Draniţă o să-i trimită ai lui, din Maramureş şi, la vremea potrivită, o să bată şi acoperiş casei lui de hîrtie. O să-i pună uşi din cîte-o copertă şi ferestre o să-i pună din poeme care vor căta înspre nord. Va pune horincă şi slană pe masă şi îşi va pofti, laolaltă, prietenii şi îngerii. Asta va fi într-o noapte. La cîntatul cocoşilor, casa cea de hîrtie a Popului se va strînge, cu îngeri cu tot, şi se va aşeza cuminte, pe rafturile bibliotecilor din casele cele de cărămidă ale oamenilor.
 
Lucian Vasilescu
 
 
UN AN DE NEFERICIRE PROSPERĂ
 
Am ajuns să mă resemnez, cu tot mai puţină amărăciune şi ruşine, că vorbind despre celălalt nu vorbesc în fapt decît despre mine. Este şi motivul pentru care amîn, de luni întregi, un portret al lui Lucian Vasilescu: am trădat atît de mult în real, încît m-am simţit şi mă simt pe mai departe nevoit să-mi repar greşelile în ficţiune, adică în teritoriul unde tocmai trădările au relief şi relevanţă. Aşa că mi-am „răcit” cumva prietenia cu L. Vasilescu: de o vreme ne-am îndepărtat, ne vedem mult mai rar. În timp ce oamenii vii care sîntem suferă probabil fiecare de această îndepărtare, fiinţele noastre pe dos iau scrisul (deci ficţiunea) tot mai în serios. Iar ca să mă feresc să văd îndărătul portretului pe care urma să i-l fac rînjetul meu complice, de eu-tu-din-spatele-tău, am hotărît să-l înlocuiesc cu o întîmplare, cu o poveste, ceva ce există numai întrucît nu este.
Pentru doi oameni sortiţi crepusculului, socot că nu ne-a mers aşa de rău pe cît se putea. La sfîrşitul lui 1989, nu eram decît bieţi venetici, complet străini, nedoriţi şi netoleraţi în Oraş. Inginer fără vocaţie – el; eu – profesor de provincie ratat. Omul venea din Ploieşti, avusese cîteva eşecuri bine aşezate în fiinţă şi de care va da seamă la sfîrşit, pentru că le ţine încă ascunse şi nu s-a mărturisit. Şi mai ales se ţinea atît de demn între noi, ăştia de doi bani, încît puteai zdrobi pe el pietre. Atîta Pavel în el cît în mine Petre. Avea totuşi în plus o maşină, fudulă şi capricioasă. Era foarte mare, urîtă şi idioată şi n-am mers cu ea mai mult de o dată. L-a părăsit acum patru ani, undeva pe lîngă Gară. Se umflase rău de tot şi cerea pensie alimentară, pentru toată vremea ce avea să vină. Dar Dumnezeu se angajase: lucra deja la pompa de benzină.
Cu maşina asta am intrat, într-una dintre serile de mai ale lui 1990, în curtea Uniunii Scriitorilor, direcţia restaurant. Mergeam acolo pe atunci în haită, ca să ne înfrîngem timiditatea, frica de nemuritori. Agopian, Pituţ, Prelipceanu, Iaru, Mariana Marin, Dan Laurenţiu, Angela Marinescu, V.P. Fati, T.T. Coşovei şi zeci alţii ne tulburau şi ne smereau. 
Epilogul acelei seri bahice le aparţine în exclusivitate lui Lucian Vasilescu şi celui ce vă vorbeşte. Spre orele 24, restaurantul s-a golit. Am rămas ăştia doi, cărora coeficientul de valoare le crescuse brusc din clipa plecării tuturor celorlalţi. Ce mai, erau cei mai buni poeţi de prin preajmă, aveau chef să mai bea, iar doamna Miţi le-a dat ce-au cerut. Nici unul nu-şi mai aduce aminte cînd au părăsit restaurantul şi au ajuns în maşină. Dar tot personalul povestea a doua zi cum, la plecare, 
s-a sesizat că maşina lui Vasilescu era singură în curte, că trebuia neapărat dată afară şi închisă poarta. Au încercat să-l trezească pe şofer (ăsta era Vasilescu), ciocănindu-i în geam. Au încercat să-l scoale pe ăla prăbuşit alături. Au ridicat la un moment dat maşina de bot şi au trîntit-o repetat de caldarîm. Preafericiţii nu 
s-au deşteptat. Atunci au împins-o pînă în stradă cale de un ceas şi şapte metri, pentru că dumneaei avea frînele puse. Oamenii aceia nu ne vor uita niciodată, pe Vasilescu şi pe mine, Iisuse. Poate în atîta va sta şi şederea noastră în literatura română. Cu Dumnezeu lucrînd la pompa de benzină.
Şi acela a fost şi anul de nefericire prosperă ce ni s-a dat. Vasilescu a vrut să scoată o carte la Chişinău, unde avea oarecari rădăcini, dar cartea n-a apărut niciodată; eu am dat-o pe prima la Cartea Românească şi a ieşit în ’94 tîrziu. Am băut mult, am mîncat puţin şi după aceea totul s-a prăbuşit: cărţile noastre au apărut şi au murit. Vieţile noastre s-au aşezat. Ne-am găsit fiecare un loc al lui în Oraş, sîntem tot mai buni amici. Dar e foarte multă înstrăinare pe-aici.
 
 
*
*       * 
 
Nu m-am gîndit niciodată să-mi portretizez cel mai bun prieten în viaţă decît ca persoană, nu ca autor. Dar dacă zarurile au căzut astfel, iar noi am jucat pe doar patru cărţi, nu pe treizeci şi două ca la şeptic, mă simt obligat să-i spun că nu-i pot ierta versurile cu care m-a depăşit. Ciudat: Vasilescu scrie uneori de parcă ce-a scris e lucrat direct în Paradis. Dar el zice că acolo e doar un sanatoriu, nimic mai mult, şi că ne aflăm, şi unul şi altul, pe veci îngropaţi aici sub cer. Mai zice că sîntem progeniturile unui răspuns care nu-ncetează să-şi caute întrebare. Iată de ce cred că Vasilescu acolo unde şi atunci cînd scrie doare.
 
Ioan Es. Pop
 
DESPRE AUTONOMIA DE ZBOR
ÎN CONDIŢII DE GREAŢĂ
 
(Unele lucruri nu se schimbă niciodată)
 
ioan: 
 
cu aceşti ochi, cu care n-am văzut
niciodată la mai mult de-un metru depărtare,
adulmec lumina ca pe un lucru străin
şi pe cale de dispariţie,
carne peste carne în carne sub carne,
şi cred că abia acum încep să o văd bine,
 
abia acum se încheagă ea ca lumea,
o pastă mai groasă ca metalul şi mai grea ca apa,
altfel cum s-ar scufunda la aşa adîncimi?
 
dar ce ochi mai limpede ca al meu vede lumina în sine,
cu venele ei negre gata să plesnească,
mai tulbure ca o placentă aruncată la gunoi,
mai grea ca mercurul cînd fată icnind,
şi-atunci cînd o vede, care ochi trebăluieşte
în jurul ei ca în jurul unei căldări cu asfalt?
 
cu un ochi ca al meu nu vezi lumina luminînd,
în schimb îi vezi alcătuirea bolnavă,
greutatea mai grea ca a întunericului.
doar prin ochiul chior şi prost vezi lumina pe care n-o vezi,
lumina care putrezeşte duminica prin ogrăzi,
prea ostenită ca să dispară,
 
ochiul sîrmos şi scurt care se scurge după ea
vede ce ochiul văzător n-a văzut vreodată,
nu materia e grea, ci lumina care o apasă,
o văd numai ochii care se strică,
cine vede doar lumina nu o vede.
 
cine n-o vede însă o adună în butoaie mari,
peste care pune brusturi şi pietre
şi o conservă cu anii, pînă se lasă la fund
şi se întăreşte ca sacîzul.
într-o zi, în telescoapele astronomilor,
va arăta ca un ulei întunecat şi gros,
cu care se vor unge pe tot trupul.
 
şi poate atunci ochiul, care face
doar deservicii vederii, va dispărea.
cînd va vedea cu pielea, omul nu va mai fi om,
iar religia retinei va fi dispărut de mult.
dumnezeu, atîta cît există, nu rezistă la vedere,
dar atunci nu ne va mai scăpa.
 
el face parte din lumina pe care
ochiul obişnuit nu o vede,
dar o vede ochiul meu aproape orb,
de la lumină în sus, lucrurile devin tot mai grele
şi urcînd nu te mai poţi întoarce –
marea greutate e chiar uşorul,
cînd te ridici, devii greul celeilalte lumi,
te prăbuşeşti în invizibil ca un sac cu bolovani.
 
omul se face greu pe lumea cealaltă
din cauza luminii: lumina venoasă,
marii carpaţi luminoşi de sub stern,
luminile sumbre care-i umflă oasele.
cine-a zis că omul nu-i lumină?
ba chiar că-n nevăzut omu-i lumină,
un cheag de lumini bolnave foarte.
 
puţine vor fi lucrurile pe care
din cauza luminii nu le-am văzut,
dar asta numai pentru că lumina 
nu ajută la vedere
şi oricum eu am vederea slabă
şi prin ochelarii mei de cal
văd mai degrabă lumina neluminoasă.
 
iar cînd carnea va orbi, au să vadă
şi lumina cărnoasă din pricina căreia putrezim.
 
 
ca să te pot adulmeca măcar,
dumnezeul meu, a trebuit
să intru-n maţe şi-n materiile lăsate lor,
să aflu că omul e plin de rahat. să 
ignor asta şi să nu mă mai condamn
pentru ce dau afară. să nu mă trufesc
cînd beau şi mănînc pe săturate,
pentru că tot ce bag pe gură cu trufie
iese pe cur şi mă umileşte,
 
să nu fiu bun, pentru că bunătatea otrăveşte,
să las răul deoparte pentru că 
binele pe care-l voi face apoi 
mă va-ndemna să fac iar  rău.
 
somnorosule, eu nu mai iau
legătura cu tine dacă nu-mi răspunzi de îndată,
vreau să fiu mic cît tine, nu mare,
nu vreau ieşire în deltă dar vreau munţii carpaţi,
după atîţia ani de rugăciune,
vreau ceva din nimicul pe care-l administrezi:
 
un somn uluitor pe valea oltului
şi o morgă-n sibiu, unde-am auzit că nu sînt muşte 
şi de unde aş putea fi dus cu ambulanţa
pînă-n maramu’.
 
 
spun unii că, sporită, durerea creşte plăcerea.
nu mă-ndoiesc că şi invers se-ntîmplă la fel.
dar aici, unde mă rog de mama focului,
nu mă mai rog nici pentru durere, nici pentru  plăcere.
mă rog mai degrabă împotriva lor.
mă rog să scadă una ca să scadă şi cealaltă.
 
să aţipească umorile ca să nu mă mai 
scarpin zi şi noapte. să scadă
viaţa ca să scad din moarte.
greul a-nceput de mult, dar uşorul
se-ncăpăţînează să-ntîrzie.
eşti cînd pe ce să fii, cînd pe ce să nu fii.
aceasta este moartea vie.
 
 
vorbeşti de mutilaţi cu aceeaşi plăcere
cu care eu vorbesc despre agoniseala mea în bani.  
nu te poţi ierta că eşti de-al lor, nu-i aşa?
nici o religie nu vă va ierta neajunsurile
şi nici o realitate nu vă va adeveri.
nu există mîntuire pentru voi.
 
asta nu înseamnă că azilurile ar lipsi.
o societate sănătoasă îşi reglează cu grijă
disfuncţiile, pentru a arăta şi altora
cît de priceput şi de îmbietor
îşi ambalează bolnavii.
 
dar voi săriţi şi promiteţi boli noi,
pe care le vindeţi ca pe lucruri de preţ – 
altfel cum să înţeleg că aţi ajuns deja în mijlocul oraşului,
unde numai noi sîntem acasă?
ieşiţi, ieşiţi, ieşiţi,
 
voi puneţi beţe în roate mersului pe două picioare,
vouă nu vă e ruşine că nu ştiţi înainta,
din pricina voastră, corabia noastră
riscă să nu mai ajungă la mal.
 
şi dacă ajunge, ce să facem cu voi?
cei care vă seamănă trebuie să coboare,
iar mutilaţii coboară primii,
indiferent cine este la cîrmă.
 
 
îmi place această încăpere sărăcăcioasă,
pe care, deşi am schimbat multe încăperi de atunci,
nu cred s-o fi părăsit vreodată –
dacă proprietarul mă tolerează
şi nu mă dă nici o lege afară,
atunci cred că ăsta-i exact locul meu.
 
gîndurile mele nu zboară şi fiinţa mea nu roieşte.
este deocamdată singurul loc căruia îi sînt îndatorat.
nici dumnezeu n-are cum poposi aici, d-apoi omul?
şi cîtă vreme nu poţi primi omul,
cum să îi faci loc lui dumnezeu?
 
bine că timpul durează şi că gardianului
care patrulează prin faţa ferestrei nu-i pasă.
n-am de ce să ies cîtă vreme
proprietarul mă mai suportă şi cît
n-am la ce ieşi nici ziua, nici noaptea.
 
după apucătura neamului nostru,
noi am ajuns la capăt, iar cineva
e bine să ia răul de la un cap la altul,
şi chiar dacă e cel mai rău dintre rele,
să nu vină cu recursuri, ci să tremure,
să se roage, dar nu neapărat,
şi să dispară, pentru că osia spiţei
 
s-a frînt şi sub sumedenia de roţi care se împrăştie
e bine să-şi pună primul gîtul la tăiere.
 
 
Dacă vrei să vezi cum e să te faci pulbere ca pentru ultimul drum, 
ia tulpina unei flori – oricare – şi răsădeşte-o în mucilagiile 
halucinogene ale unui sirop de soc care, lăsat la dospit două luni, 
dobîndeşte clare virtuţi de otravă. 
Aşază, deci, fragila rădăcină, piciorul ei subţire şi neacoperit de 
fuste, în micul hîrdău cu năpraznice efluvii. 
Apoi aşteaptă, vere, aşteaptă, aşteaptă. 
În trei săptămîni, te vei trezi că ai deja un tovarăş pe cinste: din 
buza glastrei, planta va-ncepe să-ţi închine. 
Trebuie să încerci acest experiment. Dacă-ţi reuşeşte, nu vei mai 
fi atît de singur.
 
 
mi-am spus într-o seară că nenorocul
n-are cum fi dat pe vecie,
că poţi să-l schimbi dacă schimbi ceva la destin –
ţinuta, numele, căutătura, amicii,
o, da, mai ales amicii.
 
poate, dacă te străduieşti să-ţi ridici ochii mai sus,
dacă te jeluieşti mai puţin,
dacă nu mai îmbraci cămăşile de acum doi ani
şi multe altele de felul ăsta,
reuşeşti să schimbi ceva la destin.
 
şi chiar s-a întîmplat un lucru neaşteptat:
cu aceiaşi ochi vedeam acelaşi lucru, dar altfel.
luasem o oarecare înălţime.
lucram la un alt fel de soartă.
 
începusem, dragule, să cred
că m-am curăţat de nenoroc.
devenisem mai treaz şi mai responsabil.
puneam bani deoparte visînd la o casă. 
 
a durat frenezia asta vreun an.
dobîndisem cîteva promisiuni de fericire mică.
mă învîrteam  printre oameni cu mai multă largheţe,
eram în lume, ce mai.
 
nu spun că în tot acest răstimp
nenorocul m-ar fi ocolit,
spun doar că scădea în ochii mei
pe cît creşteau altele,
 
ajunsesem, dragule, aproape convins
că-i pusesem capac şi că de-acum
nenorocul nu mă mai putea doborî.
şi nu am greşit, pentru că l-am ţinut
vreme de-aproape un an sub călcîi.
 
dar a venit vinerea de ieri,
vinerea nenorocului meu de odinioară
şi au apărut iar cei doi, tot clătinîndu-se
şi tot în zdrenţele de pe vremuri.
 
ca să-i fac mai puţin nefericiţi,
le-am dat din nou de băut,
ca pe vremuri, cînd locuiam nicăieri
şi ne feream să visăm la altă zi.
 
dar uite că ea a sosit
şi m-a găsit tot nepregătit ca pe vremuri
şi nenorocul s-a întors şi el
şi de atunci am încetat să mă rog
 
şi, oricum, mă rugam în zadar.   
 
 
Ceea ce trebuie să ştii în această fază e că rezistenţa a 
scăzut cu mult sub limitele admise şi că pînă şi a mînca e un chin. În această fază nu mai ai nevastă sau iubită, iar cei dimprejur te ocolesc pe departe.
Dacă mai ai o slujbă, în două-trei luni se duce dracului, dar mai ales începi să nu mai vrei nimic. Pentru că nu mai poţi înainta pe stradă ca lumea, începi să te temi să mai ieşi. 
Dumnezeu a dispărut demult.
Ferice dacă ai un adăpost în faza asta, iar dacă-l ai şi nu-l împarţi cu nimeni, arareori vei mai ieşi. Oricum însă, ai scăpat de pedeapsa de-a mai trebui să fii ca ei.
Apoi vei sta mult mai multe ceasuri în pat. Vei închipui mari bătălii, mari biruinţe, mari iubiri. Vei săvîrşi fapte neasemuite la Salamina şi vei fi necruţător la Petreşti. Dar mai ales, după toate astea, dimineaţa, îţi vei da seama că drumul de la pat pînă la uşă s-a lungit foarte mult.
Fireşte, de acum asta va conta mai puţin, pentru că adevăratele bătălii se dau înăuntru, nu?
Dar într-o zi ai să descoperi că, deşi nu stai chiar tot timpul în el, pentru că şi el se îndepărtează şi te trezeşti adesea dimineţile pe covor, patul începe să se afunde de-atîta dormit.
Întîi e o adîncitură mică, pe care, dacă urci în el, o astupi de îndată, dar încet groapa creşte şi, cînd te trezeşti din nou, ajungi să pui trei perne acolo ca să poţi iar dormi.
Şi între timp uşa de la intrare s-a îndepărtat atît de mult, că nu mai ajungi la ea în două ceasuri.
Şi patul s-a îndepărtat şi el, tocmai cînd trebuie să te culci neapărat, pentru că te-ai oprit din băut şi de mîine ai hotărît să începi o viaţă nouă, ai hotărît că te vei bărbieri şi vei îmbrăca pantalonul cel mai curat şi vei merge şi vei bate la prieteni, la duşmani şi vei cere o slujbă, oricare.
Ei, dar la trezire îţi vei da seama că nici odihna asta n-a fost bună, pentru că peste noapte patul s-a adîncit mult, atît de mult încît nu poţi coborî din el nici după ce te-ai zbătut trei ore.
Între timp ziua a ajuns la amiază şi nu mergi la amiază să ceri slujbă. Iar uşa nu mai e ca aseară, ca să ajungi pînă la ea ţi-ar trebui o întreagă zi.
Şi, oricum, parcă tot de mîine ţi-ar fi mai convenabil să ieşi, nu?
 
 
cam asta-i tot ce mai rămîne după:
un sac din care spaimele s-au dus,
micsandre stinse în trupeasca supă
şi nimeni care să mai şadă sus.
 
 
din vena cavă gongul nu mai bate,
aorta poate doar c-a aţipit,
dar e un somn enorm în astea toate – 
trăieşti doar ca să mori ce-i de murit.
 
 
las’ că ne văd alţi ochi, noi nu-i vedem.
noi ne continuăm înaintarea.
de-acuma între viermi, ca în harem,
o nevedere parcă vede marea,
 
 
în timp ce morţi mai vechi şi mai ferice 
fac semne largi că vor să se ridice.
 
 
 
lucian:
 
Viaţă, cîtă am avut
Am băut şi-am petrecut
Moarte, cîtă oi avea
Oi petrece altcumva
 
Şi atunci oi căpăta
Tot ce n-am putut avea
Dragoste inimii mele
Şi pămînt între măsele
 
Iară din cuvinte
Flori vor răsări
Ospăţ pentru fluturi
În zorii de zi
 
Voi vedea nimică
Nimic n-oi simţi
Decît mulţămirea
De a nu mai fi
 
*
*       * 
Ce hîrtie frumoasă. Ce dreptunghi alb, desăvîrşit, ce pedeapsă. 
Ce lume încăpătoare pentru cuvinte, pentru aduceri aminte.
 
Am colindat pe aici de la munte la marea cea mare. Am făcut 
bine şi rău am făcut – am băut, am mers mai departe şi iar am băut. 
Am căutat lucruri uitate în viitor, am găsit praful şi pulberea. N-a fost uşor. 
Prieteni mi-au fost scrumiera, paharul şi-o carte pe care-am citit-o: abecedarul.
 
Am scris cer, şi cer s-a făcut. Altădat-am scris soare, şi s-a făcut lumină. 
Am mai scris verde şi s-au făcut copaci, am scris spune-mi, tu ai citit şi taci. 
Am scris albastru, şi-a fost mare cu valuri, am scris corăbii şi s-a stîrnit vîntul, 
am scris vino – m-a înghiţit pămîntul.
 
Am scris despre tine, ai aflat că eşti, şi lumea s-a acoperit cu poveşti. 
De dragoste, dulci şi amare. Ca gustul pielii tale atunci cînd ieşi din mare. 
Am scris cuvîntul mereu şi m-a dojenit Dumnezeu. Am scris împreună 
şi te-ai ascuns în partea nevăzută, pe lună. Am scris vreau, dar nu pot. 
Am scris noi şi ai plecat de tot.
 
Ce hîrtie frumoasă, ce dreptunghi alb, desăvîrşit, pe unde te-am căutat 
de la început la sfîrşit. De la cer la pămînt. Zi după zi, 
cuvînt de cuvînt.
 
Ce lume frumoasă, încăpătoare. 
Ce hîrtie albă, sfîşietoare.
 
*
*       * 
 
Cu preţul ochilor am cumpărat lumina. Cu preţul cuvintelor – mîngîiere. 
Cu preţul gurii am cumpărat liniştea pe care o ascult în tăcere.
 
Cu preţul lucrurilor în care cred mi-am închiriat şi eu, aproape nou, un Dumnezeu. 
Puţin cam trist şi cam adus de spate, dar căruia-i mai iese, 
din cînd în cînd, mersul pe ape. 
 
Cu preţul inimii am cumpărat o carte, cu preţul vieţii 
mi-am arvunit o moarte, pe care o trăiesc noapte de noapte. Îmbrăţişez 
pe Dumnezeul meu şi tremurăm de frică. Aş face o minune, îmi spune, 
una mică.
Ne strîngem în braţe şi încercăm, din toate puterile, să uităm. 
 
Şi doare atîta de tare că ni se desprinde 
carnea de os.
 
Plîngem în hohote, în cotlonul nopţii 
cel mai întunecos.
 
*
*       * 
 
Astăzi este ultima zi cînd mai pot spune mîine. Îmi deschid sufletul şi venele, 
le întind pe pîine. Îmi chem prietenii la o gustare care va fi zugravită, 
peste o mie şi unul de ani, în altare. Se va vedea cum am stat la mijlocul mesei: 
de-a stînga şi de-a dreapta mea se mănîncă, 
se rîde, se bea. Doisprezece bărbaţi năduşiţi, cu cămăşi descheiate, 
spun glume porcoase, rîgîie, pică pe spate.
Stau la mijlocul mesei şi scriu în fum de ţigară poveşti. Despre noi, despre ziua 
cînd tu încă mai eşti. 
 
Vei privi dimineaţa aceasta peste o mie şi unul de ani, zugrăvită-n altare; 
am să-ţi par cunoscut, parcă-ţi vei aminti ceva de demult, din trecut, 
ceva de dincolo de început. În culori ţipătoare. 
 
Era ultima zi cînd mai puteam spune mîine. 
Mi-am deschis sufletul şi venele, le-am întins pe pîine. Tu încă dormeai – 
o rază subţire de soare te desena, din creştet şi pînă în tălpi, frumoasă, devastatoare. 
Eu pregăteam micul dejun cum mă pricepeam mai bine, 
ce-mi rămăsese mai bun. Scriam în fum de ţigară poveşti 
despre cum am fost împreună, 
despre faptul că tu încă mai eşti. 
 
Tu dormeai şi visai că e mîine, eu terminam 
să-mi întind sufletul pe pîine.
 
*
*       * 
 
La un timp, Duhul Sfînt a dansat pentru mine. Doar pentru mine. La mine la masă, 
la viaţa mea de dinainte, de acum şi de-apoi. Spune-mi pe nume – mi-a spus – spune-mi noi. 
Plăteam pentru fiece dans cu pielea, cu carnea, cu ochii. Lumină n-am mai văzut, 
de atunci, niciodată. Şi mîna cînd am întins am atins doar o umbră boantă, ciudată. 
Duhul cel Sfînt dansa pentru mine, la mine la masă. Şi noapte nu a mai fost 
fiindcă ziuă nu mai fusese demult, şi viaţă nu mai era fiindcă moartea însăşi cînta. 
La saxofon, la pian, la vioară. Aceeaşi melodie, mereu, iarăşi şi iarăşi, iară şi iară. 
Ceilalţi intrau, beau ce beau şi plecau. Aveau scopuri în viaţă. Erau frumoşi, 
pîntecoşi, purtau pe umeri mătreaţă. 
În formă de stele. Erau coloneii trupului meu, generalii vieţii mele. De la o vreme, însă, 
o dădusem pe moarte. Iar ei se holbau prin binocluri şi tot nu puteau pătrunde 
atît de departe.
Pînă unde tot ce era de sfîrşit se sfîrşea. Şi tot ce era de-nceput începea. 
Pînă la masa mea, unde Duhul Sfînt 
doar pentru mine dansa...
 
*
*       * 
 
Sub cerul unde îngerii împing la vale norii. Sub cerul de unde răzbate cîntare. 
Sub cerul spart de stele, sfîşiat de întîmplări călătoare.
 
Mă strecor cu grijă printre obiectele vieţii mele, printre obişnuinţe, printre cristaluri. 
Ca un elefant orb într-un magazin de porţelanuri. În urmă rămîn cioburi, fărîme, 
crîmpeie de lucruri nefolositoare, tandre şi bune. Mă strecor cu greu printre 
umbrele îngerilor lui Dumnezeu. 
Şi aproape că zbor. Şi umbra de nor pe pămînt 
e aproape tot nor. Iar cerul este tot un fel de pămînt – de-acolo privesc îngerii către mine,
în sus, cum mă apropii şi cînt. 
Trag după mine, legat cu odgoane de carne, un şir nesfîrşit de vagoane. Călătoresc. 
Între viaţă şi moarte, între pămînt şi ceresc. Trag după mine lumea întreagă, 
aşa cum aş trage în piept un fum de ţigară. 
La capăt mă vor înghiţi depourile, gările, zările, pămîntul şi depărtările. 
Dîre vor rămîne în urmă, băloase, ţărînă şi oase albe, lucioase. 
În noaptea cu lună. La ele vor căta îngerii. Cerul se va face atuncea pămînt 
risipit într-o carte scrisă demult şi departe. Din ea vor citi călătorii, 
vor prinde aripi şi-or prinde 
a împinge, la vale, norii.
 
Sub pămîntul de unde răzbate cîntare. Sub pămîntul cu lună, 
cu stele şi soare. Sub pămîntul sfîşiat de întîmplări călătoare –
obiecte ale vieţii mele făcută fărîme. 
Lucruri cu desăvîrşire nefolositoare, 
cioburi splendide, tandre şi bune. 
 
*
*       * 
 
Dumnezeu mai este cînd mi-l aduc aminte. 
Cu un soi de mînie, cu disperare, cu nostalgie. L-am ajutat să treacă strada
printr-un loc interzis. 
 
Mă grăbesc, mi-a spus, mi-e teamă că deja a închis.
Mă grăbesc şi eu, mă întorc acasă, am ceva de scris.
 
L-am ajutat să treacă printre claxoane şi faruri, printre vietăţile străzii, printre balauri. 
Pe atunci, seara mi se năzăreau balauri, 
fel de fel de jivine şi locomotive 
cu aburi. 
 
Acum mă duc acasă şi mă apuc de scris.
N-ai decît, dar află de la mine că eşti tîmpit, a zis.
 
Ce să fac, pe atunci mi se năzăreau balauri, diverse jivine şi locomotive cu aburi. 
Credeam cu tărie că trebuie să scriu despre asta, pentru ca toată lumea să ştie.
 
Lumea ta sînt doar eu –  mi-a şuierat Dumnezeu. Vino cu mine şi
 n-o să-ţi pară rău.
Dar scrisul?
Sminteală curată. Necurăţenie desfrînată.
Vii?
Unde?
Unde vrei: în mîine, în ieri, în tot locul 
sau nicăieri. Totul e doar o părere – 
am să-ţi dau mîngîiere.
Şi alinare?
Da.
Şi dimineaţa ţigări la cafea?
 
Era tîrziu. În jur, luminile se prefăceau în şoapte şi ziua în noapte. 
Mi se năzăreau din ce în ce mai tare balauri, uriaşe jivine, locomotive cu aburi. 
Una dintre ele a şuierat şi-a oprit. M-am urcat, a şuierat şi-a pornit.
 
Bagă cărbuni! –  am auzit. Bagă şi vei conteni din murit.
Să-l luăm şi pe El, am îndrăznit.
Tu bagă cărbuni, ăsta e trenul tău – al Lui n-a venit.
 
Dumnezeu mai este pentru că mi-l aduc aminte: se făcea tot mai mic şi mai mic, 
înghiţit de asfalt şi cuvinte.
 
*
*       * 
 
Ajung cu privirea lucruri de dincolo de rotundul pămînt. Văd aievea 
locul unde nici întristare şi nici durere nu sînt. Văd pămîntul 
de dincolo de pămînt.
Plutesc între ceruri, pufos şi uşor.
Sînt pasărea.
Închid ochii şi zbor. Şi mi-e cald.
Şi-i lumină.
Şi-i bine.
Şi mor.
 
*
*       * 
 
Acum doar stau şi mă uit pe fereastră. 
Văd cum albastru se face albastră.
Văd cum ce-am scris se face pădure. 
Tandră şi deasă, obositor de frumoasă. 
Albastru prefăcut în albastră.
Văd cum din viaţă se face moarte. 
Mă văd şi pe mine, în zare, departe, scriind 
cu toporul încă şi încă o carte. Pe cînd sufletul meu întinereşte, 
prunc el se face, 
apoi cu ţipăt şi mare mirare se naşte.
 
*
*       * 
 
Uşa părea că nu mai fusese folosită demult. 
A scîrţîit îngrozitor şi păianjenii pîntecoşi au tresărit prin somn. Am intrat. Prin lumină 
umblau o mulţime de oameni. Felul în care ei mişcau aerul părea ca o muzică. 
M-am luat după ei. S-a făcut noapte, apoi iarăşi zi, mergeam împreună. 
Pe lîngă noi treceau în grabă zilele, nopţile, anotimpurile, anii. De cum se lumina, 
porneam cu toţii. Drumul era drept, era drumul cel bun. La o vreme, 
felul în care şi eu mişcam aerul s-a făcut ca o muzică. Uşa rămăsese departe, în urmă;
 mă mai gîndeam uneori la păianjenii pîntecoşi. Într-un rînd, pe cînd mă gîndeam 
la păianjenii cei pîntecoşi, 
m-am întrebat dacă aveam să-i întîlnim şi la uşa cealaltă, cea pe care urma să ieşim. 
Am înţeles atunci ce căutam cu toţii. Ieşirea, le-am spus, asta căutăm. Dar nu mi-a răspuns nimeni. Toţi grăbeau înainte, cei mai mulţi dintre ei nici nu mă cunoşteau, 
umblau de mai puţină vreme decît mine şi din felul în care ei mişcau aerul nu se făcea nici o muzică. Am pornit degrabă înapoi şi felul în care mişcam aerul părea acum ca o muzică răsucită. 
Pe lîngă mine treceau în grabă anii, anotimpurile, nopţile, zilele. 
Într-un foarte tîrziu, am ajuns. Uşa părea că nu mai fusese folosită demult. 
Păianjenii cei pîntecoşi moţăiau netulburaţi, atîrnaţi de clanţă. 
 
Ai intrat pe uşa pe care se iese – nu-i nimic,aşa fac toţi. 
Dar tu te-ai întors iar pentru astao să-ţi toarcem un giulgiu frumos. 
 
Mulţumesc, am răspuns. Eram obosit, eram norocos.
 
*
*       * 
 
Am ajuns şi aici, iar această întîmplare este lipsită de orice însemnătate. Am citit cîteva cărţi 
şi nu mi-a folosit la nimic. Am scris alte cîteva cărţi şi tot degeaba. M-am răsfirat 
prin mai multe vieţi, prin mai multe locuri, întîmplări şi obsesii. Am crezut că 
lucrurile astea contează. Am crezut că merită să încerc. Am trăit de pe-o viaţă pe alta, 
m-am învîrtit în cerc. 
Astăzi sînt fericit – aştept ca răgazul să mi se încheie. Acum ştiu 
că lucrurile, toate, n-au absolut nici o însemnătate. Zac părăsite, în magazia de obiecte uitate. 
Printre umbrele, pălării, chei, telefoane mobile, 
mănuşi ponosite şi libertate.
 
*
*       * 
 
Toate oglinzile în care m-am oglindit, 
chiar şi din întîmplare, au fost înrămate 
şi spînzurate-n altare. 
Sînt eu.
Eu sînt bunul Dumnezeu.
Am toată puterea: voi pogorî peste lume prăpădul şi sfîşierea. 
Voi mîntui păcătoşii, 
voi umple de bube pe toţi credincioşii. Îi voi învăţa tot ce ştiu, totul, 
despre suferinţă, 
despre nemernicie şi umilinţă. 
Apoi mă voi oglindi în vitrine, în apele lacurilor, 
în tejghele, prin baruri, 
în linguri, 
în soare, în curcubee, în mare. 
Voi fi pretutindeni.
Sînt eu.
Eu sînt bunul Dumnezeu.
Adorat în catedrale de beton, 
slăvit în imnuri de neon.
Trăiesc o moarte de plăcere pură: 
oamenii-mi cad în genunchi, 
mă sărută pe gură.
Semăn neputinţă, durere. Perechea cîştigătoare.
 
Eu sînt Dumnezeu peste această oroare.
 
*
*       * 
 
Mîine, la o vreme oarecare, voi porunci închiderea cuvintelor în dicţionare. 
Le voi alinia elegant, pentru apelul de seară, pentru o delicată execuţie sumară. 
Le voi atîrna apoi în reclame cochete de pereţii blocurilor, în mahalale, 
la intrarea în bude, pe capac, la haznale. 
Să fie învăţare de minte pentru cine-o mai îndrăzni, de aici înainte.
 
 
TREBUIE NEAPĂRAT SĂ FAC ASTA
 
 
„Încă mai sînt în picioare, deasupra minei. Am plecat în dimineaţa asta în patrulare iar eu mergeam ultimul, ca de obicei. Au trecut cu toţii pe alături; eu am simţit declicul sub picior şi m-am oprit.
Nu explodează decît atunci cînd ridici piciorul.  Le-am aruncat celorlalţi tot ce aveam prin buzunareşi le-am zis să plece. Sînt singur. Aş putea să încerc să mă arunc pe burtă, dar am oroare să trăiesc fără picioare. Nu am păstrat decît carneţelul şi creionul. O să le arunc înainte de a ridica piciorul
 şi trebuie neapărat să fac asta, pentru că m-am săturat de război şi pentru că mă năpădesc furnicile.”
 
Boris Vian
 
 
CARTOFI vs. POEZIE

 
Căram o sacoşă plină cu cartofi, mă întorceam acasă, era o zi oribilă, mucegăită, cleioasă, de toamnă. O voce mică a spus, în urma mea: „Domnule…” Nu m-am întors. „Domnule, domnule!” Era  îmbrăcată  curat, într-un paltonaş jerpelit, mînecile-i rămăseseră scurte, avea cam 12 ani şi ochii albaştri. „Nu vreţi să cumpăraţi o poezie?” De la tarabele din preajmă ajungea pînă la noi zumzetul ţiganilor deghizaţi în agricultori, care-şi lăudau marfa. „Eu le-am scris, nu cumpăraţi una?” Ţinea în mîini cîteva pagini deprinse dintr-un caiet dictando. Pagini scrise frumos, caligrafic. A întins mîna. Eu căram o sacoşă plină cu cartofi, mă întorceam acasă, aveam lucruri însemnate de înfăptuit, aveam bere în frigider şi vreo patruzeci de ani. „V-o dau pe asta, se numeşte Bacovia şi se potriveşte cu vremea de-afară.” A ales o foaie, mi-a întins-o, am luat-o, am căutat prin buzunare, am găsit restul primit de la ţiganul de la care cumpărasem cartofi, i-am dat banii. „Mulţumesc” – mi-a spus în timp ce mă îndepărtam. Căram o sacoşă plină cu cartofi, mă întorceam acasă, aveam bere în frigider şi vreo patruzeci de ani de abdicări necondiţionate. Eram cetăţeanul statistic ideal. De atunci, n-am mai întîlnit-o niciodată. Nici pe mine nu m-am mai găsit, deşi am mai cumpărat de multe ori cartofi de la ţigani deghizaţi în agricultori, deşi am acum vreo patruzeci şi cinci de ani şi îndestulător de multă bere în frigider. „V-o dau pe asta, se numeşte Bacovia, şi se potriveşte cu vremea de-afară.” Şi afară, în sufletul meu, pe care nu-l mai locuiesc, e o vreme oribilă, mucegăită, cleioasă.


ŞAPTE ZILE, ŞAPTE ŞTIRI
 
Luni
 
Sîmbăta trecută, în timp ce traversa Cimitirul Evreiesc, Ion Duică, 44 de ani, din Bucureşti, s-a aşezat pe o piatră funerară, să se odihnească. A doua zi dimineaţa, acasă, a constatat că pe pielea spatelui îi apăruse o scriere necunoscută, care începuse să se extindă pe braţe şi pe picioare. Îngrozit, s-a deplasat la Spitalul de Urgenţă, unde, deocamdată, medicii se declară neputincioşi în faţa acestui caz. S-a făcut apel la specialişti în limba ebraică. Se speră într-o descifrare rapidă a enigmaticului text, descifrare care, în opinia lor, ar aduce şi soluţia vindecării bolnavului. Între timp, scrierea s-a întins pe toată pielea şi pare a se cufunda în carne. Ion Duică acuză faptul că resimte dureri tot mai mari, dar şi o ciudată putere de a vedea cu întreg corpul şi chiar de a viziona fragmente de trecut şi viitor.
 
Marţi
 
După ce a locuit vreme de treizeci de ani într-o vilă naţionalizată din cartierul Cotroceni, Stelian Ionescu, fost profesor de limbi orientale, a fost evacuat de proprietari fără a i se pune la dispoziţie o altă locuinţă, pe motiv că termenele legale de şedere a chiriaşilor în casele naţionalizate expiră în această primăvară. Mai mult, Ionescu a acceptat să semneze un contract prin care se declară dispus să renunţe la locuinţă şi să nu mai emită pretenţii ulterioare asupra ei, oricît de favorabilă i-ar fi anunţata hotărîre de guvern prin care agonia chiriaşilor şi a proprietarilor se va mai prelungi cu cîţiva ani. După două adrese prin care solicita primirea sa la azil şi care au rămas fără răspuns, fostul profesor şi-a încropit un adăpost din cartoane, în apropiere de groapa de gunoi a oraşului. Cînd îl vizitezi, te primeşte afabil şi deosebit de vioi, ca uşurat de o mare povară, în timp ce dinspre costumul său, impecabil călcat, adie un parfum ca de mir. Ce mai ţi-e şi cu intelectualii din vremea de azi!
 
Miercuri
 
În strada Cochiliei, fostă a Porcilor, din Bucureşti, biblioteca situată la parterul blocului cu numărul şase a luat aseară foc, în jurul orei 19.00. Instituţia era închisă de la patru după-amiaza, iar bibliotecara a declarat că nu fumează şi că nu folosea aparate electrice de încălzire. Poliţia n-a fost în stare să stabilească vreo cauză a incendiului, însă redactorul nostru, prezent la faţa locului, declară că între cărţile devorate de combustie se afla una aproape nevătămată, de filele căreia flăcările nu se atinseseră pînă atunci. Pe una dintre foi, redactorul nostru a desluşit o propoziţie greu de trecut cu vederea: „Iubeşte aceste lucruri care nu există, îţi vor fi de mare folos într-o zi”, moment după care, spune el, cartea şi-a dat pur şi simplu foc. Să fi fost ea cea care a incendiat celelalte cărţi din bibliotecă? Să fi fost la mijloc doar o ţigară strecurată prin bucata de sticlă lipsă din uşă? Nu avem răspunsul, dar ştim că în vremuri mai vechi cărţile sinucigaşe beneficiau de un regim aparte: nu erau aşezate niciodată laolaltă cu semenele lor.
 
Joi
 
Doi tineri elveţieni au lăsat, în camera hotelului în care au locuit vreme de două săptămîni, un curios obiect translucid, de forma şi mărimea unui ou de porumbel, a cărui compoziţie specialiştii nu au putut-o determina şi care, la suprafaţă, înregistrează o temperatură constantă de 100 de grade Celsius. Au trecut deja trei zile de la transportarea „oului” în laborator, dar cercetătorii nu au putut formula nici un verdict în privinţa provenienţei, funcţionalităţii şi alcătuirii lui. În lipsa unor explicaţii adecvate, au apărut o sumedenie de speculaţii. Unii spun că obiectul ar aduce informaţii despre temperatura şi mărimea pe care le va avea Soarele în momentul extincţiei sale, alţii sînt de părere că oul e chiar ou, dar unul galactic, în interiorul căruia sînt întrunite toate condiţiile pentru păstrarea pe termen lung şi apariţia la momentul oportun a unei forme de viaţă nepămîntene.   
 
Vineri
 
Pe 25 august, orele 13.00, cetăţenii care circulau pe Calea Victoriei au asistat la un spectacol cu totul neobişnuit: o frumoasă doamnă în jur de 35 de ani, conducînd un Ford de culoare neagră, a trecut cu o viteză incredibilă prin intersecţiile cu Lemnea şi Ştefan Furtună, ignorînd semnalizările semafoarelor şi cotind apoi pe Bulevardul Dacia. Pe scaunul din dreapta al maşinii a putut fi zărită figura unui monstru ale cărui semnalmente nu conduceau cu nici un chip la o fiinţă umană. Părea mai degrabă un peşte despicat, cu măruntaiele date peste capul uriaş şi cu două aripi electrice neobişnuit de mari, cu care încerca să se agaţe de bord. Deşi poliţia a sosit după doar două minute, odiosul cuplu nu a putut fi depistat. Cei care pot da relaţii sînt aşteptaţi să sune de urgenţă la unul dintre telefoanele redacţiei noastre.
 
Sîmbătă
 
Pisica Cindy a devenit punctul de atracţie al barului münchenez Pratt. Găsită în stradă, Cindy a fost crescută, de pe la vîrsta de o lună, de Wolfgang Traube, un bătrîn bogat, care i-a dat o educaţie remarcabilă. Cindy se dovedeşte o dansatoare şi o parteneră extrem de rafinată. Punctul culminant al evoluţiei ei pe scena barului îl reprezintă momentul în care, ca o veritabilă preoteasă a suspansului, îşi dezbracă bikinii şi rămîne cu desăvîrşire goală în faţa asistenţei. Toţi bărbaţii remarcă faptul că gestul ei ultim degajă atîta pudoare, încît potoleşte orice instinct agresiv. S-a sugerat folosirea dansatoarei în închisori, unde multe asemenea instincte ar putea fi astfel domesticite.
 
Duminică
 
După ce, aseară, a ras cîteva pahare zdravene la birtul din sat, împreună cu obişnuiţii localului, Sfîntul din Poniţă, pe adevăratul său nume Grigore Ştirbu, a pornit spre casă împreună cu toţi cei de faţă, hotărît să le arate în ce stă adevărata renunţare şi smerire. Sfîntul, care potrivit spuselor celor apropiaţi are nouăzeci şi patru de ani şi este faimos pentru faptul de a fi prevestit evenimente de neimaginat la data relatării lor, le-a dezvăluit însoţitorilor că a rămas pur şi străin de lume nu izolîndu-se, asemenea protopărinţilor rugători în fiertura pustiei, nu atîrnîndu-şi odgoane de gît şi de picioare, nu şezînd ani lungi în vreo peşteră, ci muncind odihnit lîngă ai lui. Ajuns acasă, le-a cerut celor de faţă răbdare. Pînă dimineaţa, a dormit netulburat, în timp ce, de somn, din pomii grădinii sale au început să cadă pînă şi vrăbiile. Cînd s-a trezit, a ieşit în faţa casei şi şi-a retezat cu fierăstrăul piciorul stîng, de la genunchi, şi mîna stîngă, de la cot, văitîndu-se doar că nu i s-au pregătit prosoape să se şteargă şi puţină mîncare şi băutură pentru a se înzdrăveni. 
Cum ediţia specială din această după-amiază se grăbeşte spre tipar, mai multe amănunte în numărul nostru de mîine dimineaţă.
 
 
ALTARUL DIN CĂMINUL DE NEFAMILIŞTI                           
 
Aveam vreo şase ani cînd un prieten de joacă întors de la şcoală (era în clasa a cincea) mi-a dat voie să-i răsfoiesc manualele pe care le primise chiar în ziua aceea. Dintre toate acele cărţi, una m-a pus pe gînduri: manualul de istorie. Erau acolo poze ale unor bărbaţi de seamă, eroi încruntaţi ai neamului. „Şi ceilalţi?” – am întrebat. „Care ceilalţi?” – s-a nedumerit prietenul meu. „Ceilalţi oameni” – am spus. „Ăştia-s toţi, mă, vezi ce prost eşti?!” – a venit răspunsul. 
De atunci au trecut cîteva zeci de ani, dar am rămas la fel de prost – mă întreb încă şi astăzi: „Şi ceilalţi? Unde sînt ceilalţi oameni pe care nu i-au încăput nici manualele de istorie, nici dicţionarele?”
 Porneam, pe o ploaie rece şi deasă, spre culmea Roşchila. La 8 kilometri de cel mai apropiat sat, în munţii Vrancei, la 1.011 metri peste nivelul mării, acolo şi-a dorit să trăiască, în pace şi cumpătare, Ştefăniţă Lechea. Acolo îşi clădise singur casă, acolo agonisise o bibliotecă de 40.000 de volume, acolo îşi urcase, ajutîndu-se de sănii la care trăgeau boi, două piane cu coadă. Acolo, învăţătorul pensionar Ştefăniţă Lechea a citit, a scris, a cîntat la pian şi la vioară şi a supărat pe toată lumea. Acolo, Ştefăniţă Lechea a umblat desculţ, a mîncat urzici fierte şi a pus ban peste ban ca să-şi cumpere de la oraş cărţi, piane, viori şi tot ce-i mai făcea trebuinţă în gospodăria sufletului său. N-a fost lăsat să trăiască  aşa  cum  şi-a dorit;  i-au distrus casa, i-au ucis pianele şi viorile, i-au necinstit cărţile. Agoniseala de o viaţă a unui om a fost făcută una cu pămîntul. Iar omul acela, rămas doar cu hainele de pe dînsul, a găsit înlăuntru-i puterea de a o lua de la capăt: Ştefăniţă Lechea era, la 72 de ani, student în anul doi la Teologie, la Bucureşti. Avea planuri de viitor: să termine Institutul, să se întoarcă la Roşchila şi s-o ia de la capăt.
Am urcat pîna pe culmea Roşchila însoţit de Ştefăniţă Lechea, pe cărări înguste şi abrupte, pe acelaşi drum pe care urcaseră, de-a lungul vremii, multe căruţe încărcate cu cărţi. „Mai întîi am visat, apoi am făcut la Roşchila o casă pentru cărţile mele şi pentru mine.” O casă pentru un om şi 40.000 de cărţi – abecedare, cărţi de învăţătură, cărţi rare, scrise în multe limbi pe care stăpînul şi slujitorul lor le cunoştea, singur învăţîndu-se cu ele.
„Pentru mine, cărţile sînt ceva sfînt, ceva din altă lume... La loc de cinste în viaţa mea a fost să stea cartea, dar n-am putut-o îngriji cum se cuvine. Am reuşit să învăţ, de unul singur, franceza, germana, engleza, italiana, rusa, spaniola, latineşte, greaca şi oleacă de ebraică. Tot cam cît ebraică am învăţat şi araba. Acum pot citi în toate limbile acestea, dar nu mai am ce citi – mi-au rupt toate cărţile; ştiu cînta la pian şi la vioară, dar nu mai am la ce cînta – mi-au distrus pianele, mi-au pus pe foc viorile... Am scris, de-a lungul vieţii mele, peste 1.000 de caiete – versuri şi eseuri. Mi le-au rupt şi pe acestea. Mai ţin însă minte ce-am scris...
 
Tăinuiţi-mi supărarea, tăinuiţi-mi gîndul greu
Şi atunci eu voi rămîne, codrilor, cu voi, mereu
Şi-mi voi face-un fel de casă, colo-n 
muntele cel ’nalt
Mărunţică, dar frumoasă, sub o prispă
de cobalt
 
Lîng-un lac cu multe pietre prăvălite de ciclopi
Peste care se frămîntă vîntu-n brazi 
şi frunza-n plopi
Şi în unda-i liniştită, lacul verde s-o încapă
Ca şi cum ar fi zidită cît în aer şi în apă
Iar prin ceaţa străvezie de un 
verde-albastru închis
Coperişul ei să fie din şindrilă şi din vis
Căci de dorul lumii care nu mai cred 
c-am s-o-ntîlnesc
Colo sus, lîngă izvoare, visul vreau 
să mi-l trăiesc
 
Când  s-o învolbura furtuna, 
ridicînd omătu-n cer
Să rămîn, pe totdeauna, al Credinţei cavaler
 
Lupii vor urla întruna, răspîndind fiorii morţii
Noi vom asculta furtuna, trăgînd laturile porţii
 
Iar cînd zorii s-or desface şi păduri vor fumega
Peste lume va fi pace şi lumină-n casa mea...”
 
 Am privit, cutremurat, pe culmea Roşchila a munţilor Vrancei, o căsuţă devastată, prin acoperişul căreia ploua peste două piane cu coadă distruse, fărîmate cu toporul. Am văzut resturile unei vaste biblioteci: toate cărţile erau rupte, aruncate pe jos, în devălmăşie, călcate în picioare. Am văzut cutiile goale în care odihniseră cîndva viorile lui Ştefăniţă Lechea. Acestui om nu i se furase nimic – ce era să facă oamenii locului cu pianele, cărţile şi viorile sale? Îi distruseseră însă întreg avutul, îl alungaseră din visul său de-o viaţă, doar cu hainele de pe dînsul. Încetul cu încetul, de cîte ori lipsea de acasă, mai distrugeau cîte ceva – nu-i puţin lucru să rupi 40.000 de cărţi, să fărîmi două piane... Autorii acestui masacru sînt locuitorii satelor învecinate, ţărani în ograda cărora am fost învăţaţi la şcoală că s-ar fi născut veşnicia şi care nu l-au putut îngădui în preajmă pe „nebunul” care le fusese învăţător, care îi deprinsese nefolositoarele îndeletniciri ale cititului şi ale scrisului.
Cu toate acestea, Ştefăniţă Lechea nu-şi dorea nimic altceva decît să se întoarcă acasă, în vîrful muntelui, după ce va fi absolvit facultatea de Teologie. S-o ia de la capăt. „Cel mai mult mi-ar plăcea să-i învăţ pe oameni carte, să le spun cum este bine, să le spun cum să se poarte, să le citesc din cărţile cele mai bune. Mi-aş dori, chiar, să scriu eu însumi nişte cărţi de învăţătură. Aş voi să rămîn ceva, mai mult decît orice. Să rămîn ceea ce a fost pentru mine cel mai frumos lucru în viaţă: un ţăran. Un ţăran român, aşa cum se cuvine...”
Am crezut, atunci cînd l-am cunoscut, că Ştefăniţă Lechea va învinge. Degaja acest om o forţă interioară impresionantă. 
Nu îngenunchease, în toată viaţa sa, decît în faţa lui Dumnezeu. Avea 72 de ani şi o mulţime de planuri de viitor. L-am vizitat de cîteva ori şi în camera sa de la mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti, unde a locuit pe perioada tomnaticei sale studenţii. În ochii săi strălucea lumina bucuriei: putea, în sfîrşit, să-şi desăvîrşească visul de a învăţa, putea să se pregătească, în libertate, să fie „un ţăran român, aşa cum se cuvine”. La Roşchila, acasă, acolo unde-şi dorea să se întoarcă, s-o ia de la capăt, nu-l mai aştepta însă decît neantul...
 
De cîţiva ani, Ştefăniţă Lechea a absolvit Institutul de Teologie. A făcut apoi ce şi-a propus: s-a întors acasă, în vîrful muntelui, la Roşchila. Acolo n-a mai găsit nimic. Absolut nimic. Pe locul vechii sale gospodării creştea iarba. Locul de pe munte unde creşte iarbă se cheamă păşune. Acolo, pe păşunea de la Roşchila, ţăranii locului îşi păşteau dobitoacele. Aşa cum au făcut, de veacuri, străbunii lor. Ca în balade. Admirînd o astfel de idilică scenă, anonimul inspirat va fi comis, cu multe sute de ani în urmă, Mioriţa, sufletul sufletului neamului nostru.
Ştefăniţă Lechea s-a îmbolnăvit. A fost operat, operaţia a izbutit, dar nu prea. Trăieşte încă Ştefăniţă Lechea, dar nu prea. Se tîrăşte, sprijinindu-se în cîrje, prin una dintre camerele sordide ale unui sordid cămin de nefamilişti din Focşani. E singur. Cu desăvîrşire singur.
Un pat de campanie, îmbrăcat într-o pătură roasă, o măsuţă şchioapă acoperită de manuscrise, două cîrje, un altar şi hainele de pe dînsul. Acesta este, acum, inventarul complet al bunurilor lui Ştefăniţă Lechea. Pe dinlăuntru, bătrînul a zidit, însă, din carnea trupului său, casă lui Dumnezeu. În vremuri de demult, pustnicii se retrăgeau, de bunăvoie, în peşteri, în scorburile pădurii. Puterea credinţei lor şi lecţia lor de umilinţă ne sînt, astăzi, modele. Eşuat într-o mizerabilă şi minusculă celulă de beton armat, Ştefăniţă Lechea retrăieşte experienţa pustnicilor din vechime într-o variantă postmodernă. Orice om ajuns într-o asemenea mizerabilă situaţie ar blestema. Ştefăniţă Lechea se roagă – el a zidit, din carnea trupului său, casă lui Dumnezeu.
 
Lupii vor urla întruna, răspîndind fiorii morţii
Noi vom asculta furtuna, trăgînd laturile porţii 
Iar cînd zorii s-or desface şi păduri vor fumega 
Peste lume va fi pace şi lumină-n casa mea...
 
Pe însuşi textul acestei strofe pasc acum dobitoacele.
 
Ştefăniţă Lechea şi-a încropit, în mizera sa cameră, un altar în faţa căruia oficiază, în fiecare zi, slujbele de cuviinţă şi trebuincioase. Se roagă apoi pentru sufletele celor care l-au izgonit şi batjocorit. Pentru sufletele şi mîntuirea ciobănaşilor încălţaţi în adidaşi turceşti pe care scrie Nike. Ei nu ştiu ce-i aia, dar se simt totuşi victorioşi. Chiar sînt.
În vreme ce Ştefăniţă Lechea se roagă, proptindu-se în cîrje, în faţa altarului său, prin pereţii subţiri ai căminului de nefamilişti se năpustesc peste dînsul, zbierate, refrene la modă: 
 
Aş da zile de la mineeeeeee
Să mai stau o zi cu tineeeeeeee
 
Căci de dorul lumii care nu mai cred
c-am s-o-ntîlnesc
Colo sus, lîngă izvoare, visul vreau 
să mi-l trăiesc
Cînd s-o învolbura furtuna, ridicînd
omătu-n cer
Să rămîn pe totdeauna al Credinţei cavaler
 
Suzanaaaa, eu te spun lu’ mama, 
mi-ai furat bananaaaa
Mama, mi-au furat bananaaa, Roxana şi Suzanaaaaaa!
 
Tăinuiţi-mi supărarea, tăinuiţi-mi gîndul greu
Şi atunci eu voi rămîne, codrilor, cu voi, mereu
Şi-mi voi face-un fel de casă, 
colo-n multele cel ‘nalt
Mărunţică, dar frumoasă, sub o prispă 
de cobalt
 
Cred că m-am îndrăgostit
Cred că da, daaa, daaaa
Şi sînt tare fericiiiiit
Bate, bate, inimaaaa, daaaa, daaaa!
 
Iar cînd zorii s-or desface şi păduri vor fumega
Peste lume va fi pace şi lumină-n casa mea...
 
Am văzut şi eu, aievea, la Roşchila, casa din visul lui Ştefăniţă Lechea: „Casa... pe care n-aţi 
văzut-o” - mi-a spus atunci bătrînul. „Dumneavoastră spuneţi c-aţi văzut-o, dar eu n-o mai văd de mult. Am văzut-o doar înainte de-a o face...”
Încă mai scrie Şefăniţă Lechea: „Îmi este peste putinţă de greu să merg mai mult de zece paşi, chiar dacă mă sprijin pe aceste două cîrje...”
Are aproape 80 de ani şi tot ce-şi mai doreşte este să fie măcar înmormîntat acolo sus, la Roşchila, în pămîntul pe care a visat că-şi va dura casă. „Mi-e teamă însă că m-or scoate şi din ţărînă şi m-or da la cîini...” La cîinii aceia din baladă, desigur, aceia „mai bărbaţi”. Bătrînul plînge. Lacrimile îi şiroiesc pe obrajii brăzdaţi, i se preling în barbă, picură pe linoleumul jerpelit, de o culoare incertă. „Nu 
m-am temut niciodată de moarte. Nu mi-e teamă că o să mor, mi-e spaimă doar de faptul că o să mă prăpădesc în felul acesta nevrednic. Sînt un netrebnic. N-am putut avea grijă de cărţile mele, n-am fost în stare... Am fost slab şi neputincios. Mă rog lui Dumnezeu să mă ierte, păcătosul de mine...”
Timpul se scurge, desăvîrşindu-şi lucrarea. Va veni o vreme cînd toate acestea vor deveni amintire, va veni apoi vremea cînd peste şi despre viaţa acestui om se va aşterne uitarea. Va fi atunci linişte, va fi pace...
Din vecini, în camera bătrînului răzbate o înjurătură sinistră. Apoi se aud cîteva lovituri înfundate, urmate de un strigăt teribil. Femeia urlă ca din gură de şarpe, bărbatul îi trage de zor şuturi şi pumni, puradeii urlă şi ei: „Iart-o, tatăăăăăăă!”
Ies. Alerg. Cobor scările, sînt în stradă, în secolul XXI, în ţara mea. Lucrurile sînt, toate, la locul lor. 
„Dar ceilalţi?” „Care ceilalţi?” „Restul oamenilor, cei pe care nu i-au încăput nici cărţile de istorie, nici dicţionarele, unde sînt?” Nu ştiu. Pe unul dintre ei însă l-am cunoscut. Numele său este Ştefăniţă Lechea, un om care a visat, şi-a dorit mai mult decît orice să rămînă tot ce i se părea mai frumos pe lume: un ţăran. Un ţăran român. Omul acesta se stinge într-o cameră sordidă de la etajul întîi al unui sordid cămin de nefamilişti din Focşani în vreme ce pe pajiştea visului său nişte dobitoci îşi pasc dobitoacele.
 
Am încheiat de scris această poveste şi am simţit că nu este destul. Am răscolit prin cutiile în care păstrez tot felul de lucruri nefolositoare, dar de care nu mă pot despărţi. Printre ele, cîteva casete audio. Le-am ascultat, una cîte una. Vorbe, vorbiri. Pe una dintre ele ştiam că trebuie să am înregistrată o convorbire cu Ştefăniţă Lechea. Am găsit-o. Cred în cuvinte. Cred în puterea lor de a zidi, de a întemeia. Transcriu cuvintele lui Ştefăniţă Lechea. Ele nu vor fi strînse niciodată laolaltă, aşa cum s-ar cuveni. Cred în cuvinte. Cred în puterea lor de a zidi, de a întemeia. Transcriu.
 
„Către Roşchila mi-am întors gîndurile în toate etapele mai deosebite ale vieţii mele. De la vremea copilăriei m-am simţit legat de acel loc, unde am visat că-mi voi alcătui o bibliotecă pe măsura nevoilor mele, o bibliotecă în care să fie cuprinse abecedarele neamului nostru şi în vecinătatea căreia să nu înceteze a fremăta bradul, pădurea.”
 
„În casa omului nu se face niciodată lunecuş, atîta timp cît el, omul, crede în acest lucru. Dacă îşi pierde credinţa, atunci el poate cădea chiar în propria casă şi, chiar de se ridică, demnitatea lui nu mai este întreagă.”
 
    „Trist peste măsură este faptul că neamul nostru a fost alungat, s-a lăsat alungat din credinţa sa şi s-a lăsat dus pe căi străine. Uitaţi şi limba noastră în ce hal a ajuns – este complet deteriorată, plină de cuvinte străine... S-a deterioarat limba o dată cu moravurile, o dată cu deterioarea sentimentului nostru naţional. Mereu mă întorc la problema aceasta. Mereu mă întorc şi repede alerg, precum copilul către mama lui. Pentru că mama noastră, mama mea, în plan mare, este credinţa şi este legătura cu vatra, cu neamul.”
 
„Aş vrea tare mult să priceapă tinerii de astăzi cît de important este să ai amintiri ca ale mele, despre ţara noastră. Tare aş vrea să înţeleagă... Astăzi, copiii ştiu multe, dar le ştiu strîmb şi devin bătrîni la 20 de ani.”
 
„Niciodată, în toată viaţa mea de pînă acum, n-am putut asista la răsăritul soarelui şi la apusul lui fără să plîng. Şi niciodată n-am putut citi un rînd din Eminescu fără să plîng.”
 
 Apăs butonul STOP. Apoi butonul EJECT. Întorc reportofonul pe toate părţile. Caut butonul AMIN. Nu-l găsesc. Cred în cuvinte. Cred în puterea lor de a zidi, de a întemeia.
 
Spun: AMIN.
 
 
FAGURE MUIAT ÎN BEZNĂ

 
Ziua cursese ca mierea. Era asfinţit în Bizanţ. Cu nenumărate şi mătăsoase caleşti trase de melci, boierul înainta putred spre biserică. Asta era marea lui desfătare: să se uite pe sub rochiile lor cînd îngenuncheau, pentru că îngenuncherea îi îngăduia să-şi caţere privirea pe picioarele lor pînă sus, în timp ce mirosuri tari se rostogoleau în valuri înspre el, iar pielea albă şi luminoasă îmbia la rugăciune.
Deci îngenunchea în spatele lor, adulmecîndu-le, bogat în spaime, iar cînd le desfăcea cu palma lată şi-nşurubată în inele, ele ridicau deodată capul înspre sfinţii de pe pereţi. Fireşte, nu puteau să ţipe, în biserică nimeni nu ţipă, iar asta, pasămite, le încingea infinit.
Unele aveau despicături care abia îmbobociseră, ale altora erau mari şi negre chivoturi, cu labiile scăpate înspre genunchi, pendulînd ca limbile de la clopote. Dar asta nu îi era de ajuns, trebuia să afle mirosul, cel în care-l scăldase maica lui la expulzie, aşa că scotocea peste tot, în timp ce ele continuau să rămînă în genunchi rugîndu-se – cu picioarele desfăcute şi cu fesele făcute vraişte – de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat. 
Şi atunci ea se trezea în el întreagă.
Avea şase ani şi visa s-o ucidă, mînat de o enormă energie fluturească. N-avea nici un scrupul pe-atunci. Ura era sănătoasă. Remuşcarea a venit doi-trei ani mai tîrziu, cînd tot din ură, dar din una mult mai fricoasă, a hotărît să moară el însuşi – ei, bine, nu s-a întîmplat asta, dar el ştia că pînă nu ştii de ce te-ai născut (şi nu ştii), eşti un ucigaş perfect. Un ucigaş pe care nici un om mare nu l-ar bănui de crimă. 
La şase ani ucizi din plăcere, dacă ucizi. 
Dar la şase ani nu ucizi. La şase ani, ai arme din carton. La şase ani, încă nu înţelegi că eşti creştin şi că Tatăl stă deasupra, ca să te ferească să faci rău, la şase ani nici măcar nu ţi se spune să nu ucizi, deşi tocmai atunci şi numai atunci victima e vie şi adevărată şi ai suprima-o din pură plăcere şi gratuitate. 
      Ar fi pe întuneric? Nicidecum, ar fi ca şi acum, în asfinţit bogat, după ce ziua a curs ca mierea. Şi el nu s-ar mai întoarce acasă, ar da drumul înapoi băloaselor caleşti şi ar păstra-o doar pe cea neagră, la care melcul s-a îmbolnăvit de prea mult galop şi şi-a dat ultima suflare.
 
 
O BIOGRAFIE COMUNĂ

 
Îl chema Eduard Nacu. Crescuse, pînă la 14 ani, într-o casă de copii. O biografie comună. La fel de banală este şi întîmplarea că, de la o vreme, prinsese a se simţi din ce în ce mai rău. Ştia ce însemnă SIDA; toţi copiii din „casă” ştiau. Nu puţini dintre cei de acolo sfîrşiseră astfel; aproape că era doar o chestiune de timp pentru fiecare dintre ei. Încet-încet, puterile îl părăseau pe Eduard Nacu. A venit apoi o vreme cînd n-a mai putut coborî din pat. A cerut atunci un creion şi-un caiet. I-au dat. Băiatul a început să ţină un jurnal.  O cronică al cărei sfîrşit îi era cunoscut încă de cînd a deschis, pentru prima oară, caietul. Şi viaţa lui se făcea din ce în ce mai mică, pagină după pagină. Textul sporea clipă de clipă în vreme ce clipele se împuţinau. A scris pînă în ultima zi, cu o mînă din ce în ce mai nesigură. Apoi, în chiar ziua aceea, a scris, pe pagina cea de pe urmă: „Mi-au spus că voi fi înger. Sper că nu m-au minţit.” A închis caietul şi-a plecat. De atunci, peste viaţa mea veghează un înger. Pe el îl cheamă Eduard Nacu, are 14 ani, îmi şade pe umăr şi mă îmbărbătează. Mă mîngîie pe creştet cu aripa şi mă îndeamnă să merg mai departe. Nu l-au minţit. Îngerul meu călătoreşte împreună cu mine şi-mi descîlceşte ziua de noapte, răul de bine. 
 

DUPĂ OPTSPREZECE ANI

 
Ştiu că astăzi e joi, 20 iulie, numai graţie faptului că am primit prima ta scrisoare după 18 ani.
Întîmplare sau ba, cu o noapte înainte am trăit un lung coşmar cu tine. Nu-mi ţin minte visele, dar pe acesta nu-l voi uita prea curînd.
Eram într-un soi de B. postapocaliptică, între aceleaşi două cămine studenţeşti de pe vremuri, în care voiam să mă cazez cu orice preţ, cu toate că stăteau să se dărîme.
Voiam să locuiesc din nou acolo pentru că, la fel ca pe vremuri, te căutam şi nu-ţi dădeam de urmă. La un moment dat, am luat-o spre clădirea facultăţii şi m-am reînscris. Am revăzut cîteva chipuri dragi, dar de fapt m-am reînscris doar pentru a te regăsi.
Trăiam un sentiment de acum optsprezece ani şi neputinţa de a da de tine se completa cu aceea că nu-mi găseam loc în nici unul din cele două cămine.
Cineva mi-a oferit găzduire pentru o noapte, dar nu te-am putut găsi, nici atunci, nici după aceea pînă acum.
E drept, ziua uit, muncesc cu asupra de măsură şi mă recompensez bînd şi rîzînd prosteşte, deşi n-am de ce rîde. Sînt lucid şi mă bat pentru tot felul de lucruri, ca să par că aş fi stăpîn în egală măsură pe actualitate şi pe memorie.
Graţie ţie însă, viitorul meu se petrece şi acum în trecut. E drept, cearcănele-s mai mari dimineaţa, iar deşertăciunea mai deşteaptă decît mine. Cum însă eu merg spre trecut, cum iau viitorul drept ceva ce a fost, mă pot socoti un ins împlinit încă dinainte de-a se naşte. Unul care a murit deja, dar aleargă spre naştere plin de energie şi tăcut. De asta şi vorbesc de viitor la trecut.
De asta şi cred că, deşi ai coborît pe Pămînt şi te stingi ca şi mine, ne vom întoarce sus, de unde se zice c-am pornit. Acum cred că înţelegi de ce  mi-am oprit evoluţia  din  clipa  în care te-am iubit: pentru că aveam unde să mă întorc, pentru că nu mai trebuia să merg orbeşte spre sfîrşit. 
Alerg numai ca să pot sta încremenit şi uneori chiar reuşesc. La optsprezece ani după ce te-am pierdut, ştiu că am bătut pasul pe loc cu cruzime ca să rămîn în preajma ta. În tot acest răstimp, unii spun că m-au văzut galopînd, alţii că n-am mişcat măcar o clipă, alţii că mă descompuneam cu repeziciune.
Oriîncotro aş merge însă – şi creierul învîrte trei timpuri deodată –, nu voi scăpa de tine. Am făcut din disperare aproape o şansă. Deocamdată nimeni n-are nevoie de ea. Cad adesea beat, cu credinţa că, gata, viaţa adoarme. Numai că viaţa nu adoarme şi nici morţii nu-i e somn. 
Azi, răul a fost mare, iar binele sumbru. Beţivul din mine şi-a dat drumul iar: face Ă-uri mohorîte şi Ţ-uri tremurătoare. Nu-i loc pentru noi nici jos, nici sus. Ştim şi noi că uneori poţi compensa căderea prin urcuş, dar numai căderea mare. Şi de fapt ce-i urcuşul dacă nu o cădere în sus? De asta, stelele care ne vor primi nu ne vor ierta. 
 
 
TOAMNA LA SIGHET –  AL CINCILEA ANOTIMP

 
A început acum 30 de ani. De atunci s-au schimbat o mulţime de lucruri: comunismul cu democraţia originală, apoi democraţia originală cu o alta, apoi cu încă una, şi tot aşa. El a rămas neschimbat. De 30 de ani. A devenit tradiţie şi legendă. O legendă căreia în fiecare toamnă i se adaugă un nou capitol. Un poem căruia în fiecare toamnă i se adaugă încă un vers. Festivalul de poezie de la Sighetul Marmaţiei este, cu fiecare ediţie, mai aproape de a se naşte – într-un timp invers, răsturnat – mai tînăr, mai bogat, mai puternic. Nu cunosc un alt lucru, o altă întîmplare, asupra căreia timpul să lucreze astfel. Este şi meritul locului în care se desfăşoară. Cine a cunoscut Maramureşul şi pe oamenii acelui loc înţelege ce spun. Cine n-a cunoscut Maramureşul să facă bine s-o facă. Rai pămîntesc este. O spun de cînd m-am întîmplat pentru prima dată acolo, în 1988, şi o repet de atunci mereu şi întruna. 
 
„Lui Laurenţiu Ulici, fără de care tot ce-am visat n-ar fi rămas decît visare…” Aceasta am scris pe pagina de gardă a ultimei cărţi pe care i-am oferit-o lui Laurenţiu Ulici – magistru al Festivalului încă de la primele ediţii – la Sighet. Cartea apăruse în mai – am aşteptat pînă în octombrie să i-o dau pentru că ştiam că-l voi întîlni la Sighet. Zeci de ani, Laurenţiu Ulici s-a ocupat cu literatura şi i-a fost bine (şi multor scriitori le-a fost bine) – de ceva timp omul prinsese a se ocupa şi de politică şi i-a fost rău: a murit stupid, în noiembrie 2000, puţin înainte de alegerile  la  care  ar fi participat şi pe care le-ar fi pierdut fără glorie. Dacă admitem că politica este un joc, apoi acesta este singurul joc pe care Ulici l-a pierdut în timpul vieţii sale şi, totodată, singurul care l-a pierdut.
 
În ultimii ani, Festivalul de poezie de la Sighetul Marmaţiei a fost pentru mine şi prilej de întîlnire cu poetul Călin Angelescu (ploieştean şi prieten) trăitor de o bună bucată de vreme, mai mult de nevoie decît de voie, în Olanda. Nu ne dădeam întîlnire la Sighet, pur şi simplu veneam amîndoi acolo – unul de la Bucureşti, celălalt de la Amsterdam. Cum e firesc, ajungeam primul, îi rezervam o cameră la hotel şi-l aşteptam – niciodată mai mult de cîteva ceasuri. Apoi, vreme de trei zile şi trei nopţi laolaltă, petreceam împreună. În fiecare an, Călin îmi citea din cartea la care scria – o numise Bătrîneţe fără tinereţe şi moarte fără de viaţă.  „Uite ce am mai scris” –– îmi spunea 
şi-mi citea. Era frumos de fiecare dată. „Am terminat-o” – mi-a spus într-un an, într-o berărie din Sighet – „Uite cum se termină”. Mi-a citit: „Astăzi, cînd moartea îşi mai are un fiu/ voi fi dintre morţi cel mai viu.” N-am spus nimic, că nimic nu era de spus de frumos ce era, am comandat bere, s-a făcut seară şi am plecat la Deseşti.
Deseştii sînt un sat la cîţiva kilometri de Sighet. Aici, în ograda casei poetului Gheorghe Pîrja, în biserica satului şi în Căminul Cultural fiinţează Serile de poezie de la Deseşti. Pe la Deseşti a trecut, cu ani în urmă, şi Nichita Stănescu. De drag de dînsul, deseştenii au pus o placă memorială de-a dreapta intrării în Căminul Cultural. Nimic deosebit nu se petrece la Deseşti: urcăm la casa lui Gheorghe Pîrja, citim poezie, bem horincă, mîncăm pancove, mergem la biserica satului, ţine popa o slujbă, apoi coborîm la Căminul Cultural unde se adună oamenii să asculte poezie – citim, apoi se întind în Cămin mese lungi, ca la nuntă, vin ceteraşii, cîntă aceştia de-şi năucesc viorile, în vreme ce bucatele de pe mese sporesc neîntrerupt. La fel şi horinca. Cîntă şi joacă copiii satului, copii învăţaţi la şcoala diriguită de Andrei Făt, directorul aşezămîntului unde m-aş înscrie şi eu, om bătrîn, în clasa întîi primară, s-o iau de la capăt, să învăţ şi eu, adică, ceva. Pînă să-l cunosc pe Andrei Făt, acum aproape douăzeci de ani, credeam că am făcut şi eu ceva şcoală şi că m-am ales cu ceva de pe urma ei. După ce l-am cunoscut, mi-am schimbat părerea. 
Noaptea, tîrziu, luam drumul Sighetului, înapoi, răpus de bucurie. Ceasul de taină, cînd ziua se îngînă cu horinca, mă găsea în sala cea mare a Hotelului Tisa. Alături, şedeau Călin Angelescu şi Radu Săplăcan. Tăceam împreună şi ce bine era – numai cine n-a tăcut alăturea de prietenii săi nu ştie cît ne era de bine.
Obişnuiam să mergem, în ziua de pe urmă a Festivalului, la Săpînţa. Ne abăteam de la şosea şi poposeam în miezul viu al unei păduri de stejari seculari, acolo unde meşteri neîntrecuţi înălţau biserică. Cea mai înaltă construcţie din lemn din lume va fi cînd se va găta – cu 77 de metri mai aproape de cer. Într-un an, sub temelia cu bolţi înalte, de piatră, a bisericii, am fotografiat o rază de soare. Am ieşit apoi afară şi am ascultat îndelung cum meşterii cei iscusiţi băteau draniţă pe turla cea mare. În liniştea pădurii de stejari seculari părea că din bocănitul lor ritmic se naşte chiar timpul – clipă după clipă, draniţă după draniţă. Biserica din pădurea de stejari este axa, de puţini ştiută, a lumii. Acolo, pe acoperişurile sale cereşti, meşterii cei neîntrecuţi nasc timpul cu barda. Am văzut cum se face aceasta; acum ştiu de a cui poruncă ascultă bătăile inimii mele – cîte au fost, cîte sînt şi cîte or să mai fie.
 
„La anul, bătrîne“ – şi ne îmbrăţişam. Aşa ne despărţeam de fiecare dată, pe trotuar, în faţa hotelului. Radu Săplăcan cobora în Ardeal, Călin Angelescu mergea în Bucovina, la Cîrlibaba, unde-şi clădise o casă pe care scrisese cu litere de lemn cuvîntul POEM, iar eu o porneam spre Bucureşti. Uneori ne strîngeam toţi trei şi încă alţii în casa lui Călin, unde mai zăboveam o zi-două, ascultam Phoenix, priveam cum roşesc scoruşii, ne legănam în hamac, citeam şi tăceam împreună.  
Apoi cîndva, într-o zi de tot oarecare, s-a schimbat numerotaţia telefonică şi a trebuit 
să-mi pun în ordine agenda telefonului mobil. Am dat acolo peste numerele, cele vechi, ale lui Călin Angelescu şi Radu Săplăcan. „Delete?” m-a întrebat telefonul. Lacrima a picurat pe tasta „Yes”. „Deleted” – mi-a confirmat aparatul. Şi aşa a rămas. 
 
Dacă vrei să-ţi faci o părere despre o civilizaţie, nu-i rău să începi prin a-i vizita cimitirele. Dacă cineva ar dori să cunoască civilizaţia poetică a Maramureşului, n-are decît să viziteze un cimitir imaginar unde odihnesc, os lîngă os şi literă lîngă literă, Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Marin Sorescu, Ion Iuga, Gheorghe Pituţ, Virgil Mazilescu, Aurel Dumitraşcu, Mircea Ciobanu, Cristian Popescu, Radu Săplăcan, Călin Angelescu… Lista nu numai că nu este completă, dar rămîne, fatalmente, deschisă. Cei plecaţi şi cei încă ne-duşi sînt, însă, prezenţi în ţinutul poetic al Nordului – descălecători şi întemeietori, voievozi ai visării la o lume ireal de frumoasă, aşa cum ea este şi-al cărei nume, fie binecuvîntat, se rosteşte Maramureş.
 
Importanţa Festivalului de la Sighet – loc de puşcărie şi de poezie – nu poate fi pusă în cuvinte, cum nu pot fi puse în cuvinte culorile pe care toamna le aşterne peste dealurile Maramureşului. Poezia, n-am spus-o eu, conferă identitate. Nu-i putea fi nicăieri mai bine celui mai longeviv festival de poezie din cîte a cunoscut România decît la Sighet. 
„Festivalul de poezie de la Sighetul Marmaţiei este unul dintre argumentele care atestă capacitatea poeziei de a fi peste vremi” – Laurenţiu Ulici. 
Gheorghe Mihai Bîrlea, Vasile Bîrlea, Echim Vancea, Vasile Muste şi nu puţini alţii sînt prieteni ai mei care fac ca festivalul să fie. Pe ei nu i-am întîlnit, într-un an, la Sighet. Pentru că a fost un lucru mai presus de puterile mele să fiu viu în locul pe care-l iubesc cel mai mult pe lumea aceasta fără de aceia dintre prietenii mei care s-au dus.
 
şi 
toate acestea numai mie-ntîmplate
într-o închipuire savantă
personaje şi întîmplări pierzîndu-şi
orice urmă de rost
voi fi trăit acestea toate
într-o conjuraţie de carne
reînvăţînd 
să mă nasc pe de rost
                                             Călin Angelescu
 
 
raiul meu beteag
de pe alt meleag
cît îmi eşti de drag
nu ştiu cum
                                             Phoenix
 
 
sînt bătrîn, bătrîne, timpul îmi împarte
anii pe din două, leneş alternînd:
mai ratînd o fată, mai iubind o carte…
pînă unde, totuşi, pînă unde? cînd?
                                         
                                               Laurenţiu Ulici
 
o, moarte, ce ţi-aş plăti
viţă verde, iadăra
la mine de n-ai zîni
viţă verde, iadăra
                                                Nimeni
 
„La anul, bătrîne.” Şi ne îmbrăţişam.
 
 
FRUMOASA DIN PĂDUREA TREAZĂ

 
frumoasa mea şade pe sofale moi de pluş, o trezeşte doar adierea brizelor care n-au oră, se scaldă ceasuri întregi în asfinţituri lichide, captate încă din zori în ligheane de ametist şi de jeg,
 
frumoasa mea doarme mereu, nu umblă pe la petreceri, nu-i pasă de soarta celor ce dispar şi nu-şi pune aur pe picior. frumoasa mea face zborul posibil, dar face posibilă şi odihna: în cada lui u, apele sînt adînci şi blînd albastre. 
 
frumoasa mea îşi pierde cîteodată cercelul în timp ce ocoleşte cîte un b scurmat de ciroză şi tot frumoasa mea, care nu apare la petreceri niciodată, se retrage, cu arcul rochiei întins mereu spre stînga, lîngă roata unui o încremenit, şoptindu-mi că pot rămîne să beau, pentru că trezia ei stă în somn,
 
frumoasa mea lucrează la absenţă cu putere, nu-i scapă nimic, nici atunci cînd se lasă aşteptată, iar cînd moare cineva, se aşază mereu în spate şi, după ce pleacă toţi, e singura care rămîne şi, cu acolada ei gingaşă, îl plînge pe cel dus.
 
m-am alungat de multe ori de lîngă ea, supărat că n-are grijă de înţeles, dar cînd am prins-o ultima oară între subiect şi predicat, părea mult mai zgribulită ca pe vremuri,
 
i-am spus că nici dacă o mai pierd o dată nu voi visa la altele, mai frumoase ori mai solemne,
 
pentru că era virgula mea, marea 
mea virgulă,
în funcţie de care se aşeza şi viaţa mea, 
şi lumea în care frumoasa mea se virgula.
 
 
„VEZI, ACOLO JOS ESTE RAIUL…”

 
Căutam urmele şi umbrele Cantacuzinilor prin fostele Domniilor-lor palate şi conace. Astfel am ajuns la Călineşti, comună prahoveană unde, într-o fostă reşedinţă cantacuzină, fiinţează un Centru de recuperare neuropsihică. Aici, de ani mulţi şi pentru toată viaţa, este internat Florin Trîmbiţaşu. O durere căreia nu i-a putut face faţă i-a declanşat boala. Acum, cel mai bun tovarăş al lui Florin Trîmbiţaşu  sînt cuvintele pe care le aşterne într-un jurnal – cronica unei expediţii solitare, povestea unui suflet chinuit. 
Am vorbit cu Florin Trîmbiţaşu aşezaţi amîndoi pe ceea ce mai rămăsese dintr-un gard ce împrejmuia un mic cimitir şi o capelă aflate acum în ruină. Ruinate, mai exact, de localnici. Sub pietrele tombale din preajmă odihnesc boieri, domni şi domniţe. Alături, un splendid monument din marmură albă, decapitat cu ranga la momentul de graţie 1989. Din capelă au mai rămas doar zidurile – s-a furat tot: şi uşa şi ferestrele şi cercevelele. În interior, scrijelite cu pironul, cuvinte care fac gloria stadioanelor. Aşezaţi pe pragul îngust dintre lumile noastre, l-am ascultat pe Florin Trîmbiţaşu citind din jurnal.
 
Sînt aici de  şase  ani  şi şapte-opt luni. Eu n-am fost un introvertit. N-am fost un interiorizat; mi-a plăcut întotdeauna să comunic. Aici trăiesc, însă, într-un fel de lume a mea. M-am închis într-un fel de cochilie. Din pricina bolii mele, din pricina acestei schizofrenii paranoide, am perioade cînd creierul vorbeşte, simte nevoia să vorbească… Vocile astea mă agasează, mă înjură, îmi spun tot felul de lucruri pe care nu le înţeleg; sînt nişte chestii pe care le debitează creierul meu. El îmi vorbeşte despre nemulţumirea de a fi aici, de a nu fi printre ai mei. Într-adevăr, îmi doresc foarte tare să-mi revăd prietenii, cunoscuţii, rudele pe care nu le-am mai văzut de multă vreme… 
Nu-i mare lucru să ţii un jurnal; la urma urmelor, lucrul ăsta poate să-l facă oricine. Am trăit, în ultima vreme, experienţa unor repetate crucificări interioare. Crucificările acestea veneau de la conştiinţă, pentru nişte păcate de-ale mele de tinereţe, pentru care mă răscolea conştiinţa. Pentru mine, acesta este un loc de reculegere, este ca un fel de mănăstire… Un loc în care mă gîndesc la ceea ce am greşit, la ceea ce am păcătuit. Aici, eu sînt pe drumul către pocăinţă. M-am întors cu faţa către Dumnezeu.
Sînt plecat de prea multă vreme dintre cei de afară. Acum nu cred că mi-aş mai putea găsi locul printre ei. Aici, toată lumea mă acceptă aşa cum sînt. 
M-am gîndit şi nu cred că voi mai putea părăsi vreodată locul acesta. Voi rămîne aici definitiv. Pînă la urmă, aici sînt cu adevărat liber: fac absolut ce vreau şi cînd vreau, pe cîtă vreme afară aş fi încorsetat de tot felul de convenţii. Aici nu există nici o convenţie. Aici sînt un om liber, iar jurnalul meu este lumea mea. 
La mine în cap nu este niciodată linişte. Sînt un permanent observator al lumii în care trăiesc. Cei din exterior tratează viaţa mult mai în trecere, ca să spun aşa. Mai degrabă viaţa lor este monotonă, nu viaţa mea aici. Am descoperit că Dumnezeu a făurit o lume minunată dar noi, oamenii, sîntem plini de contradicţii şi de mofturi. Nu ne mulţumim cu darurile cu care ne-a binecuvîntat Dumnezeu. În plus, ne facem prea mult rău unii altora; sîntem prea răi pentru lumea asta care este bogată şi frumoasă. 
Dacă, prin cine ştie ce minune aş putea reveni în lumea voastră, dacă m-aş face bine, aş lua cu mine învăţăturile pe care le-am dobîndit aici: trebuie să fim atenţi şi sensibili unii cu ceilalţi. Nu putem trăi singuri. Sîntem dependenţi unii de alţii. Fără bunătate, fără compasiune şi fără înţelegere nu se poate în lume. Trebuie să avem grijă unii de alţii, nu ne putem permite să fim nepăsători. La o astfel de lume visez, visez cu ochii deschişi. Mă consider un om cu picioarele pe pămînt, chiar un om practic, dar visarea din sufletul meu nu poate să dispară. Rămîn un visător. 
Odată, l-am văzut chiar pe Dumnezeu. L-am văzut din profil. Şi Dumnezeu mi-a spus: „Vezi, acolo jos este Raiul!”
 
Cum am spus, în complexul arhitectural Mavros Cantacuzino (construit între anii 1821 - 1825) de la Călineşti fiinţează acum un aşezămînt de sănătate pentru bolnavii psihic cronici. Alături, în curtea interioară a proprietăţii – un parc natural de şase hectare –, stăpînii de odinioară ai locului şi-au construit o capelă în preajma căreia se aşezau, la vremea potrivită, pentru veşnică şi binemeritată odihnă. Unul dintre morminte este vegheat de un grup statuar din marmură albă. Este locul de îngropăciune (aşa cum este scris pe piatra tombală) al frumoasei „Marie Soutzo, fille de Jean et de Marie Cantacuzène, née le 28 juin 1848, décédée le 11 avril 1892.”
Operă a sculptorului rus Mark Mateevici Antokolski, grupul statuar reprezintă o tînără superbă, aşezată în genunchi, pansînd un rănit. 
Aşa cum este de la sine înţeles, luna decembrie a anului 1989 i-a găsit pe harnicii locuitori ai Călineştiului umplînd cîrnaţi (femeile) şi golind sticloanţele pregătite, gospodăreşte, din vreme (bărbaţii). Cînd s-au terminat de umplut cîrnaţii şi de golit sticloanţele, se terminase şi cu „trecutul negru”. Mobilizaţi de izbîndă, unii bărbaţi, dintre aceia mai viteji, au pus mîna pe răngi şi au purces la treabă: au pornit a sparge statuia funerară a Mariei Soutzo, „fille de Jean et de Marie Cantacuzène”. Treaba nu le-a fost uşoară: marmura rusului nu se dădea ruptă cu una, cu două. Se încăpăţîna să dăinuie, aşa cum dăinuise sub moşieri, sub burghezi şi sub comunişti, aproape o sută de ani. Superbul cap de marmură al femeii l-am găsit cu greu, în păstrarea administraţiei Centrului de recuperare neuropsihică din Călineşti. Cu nasul şi cu mandibula sfărîmate de multele lovituri primite. Nici mîini nu mai avea statuia. Pe acestea însă nu le-am mai găsit şi, probabil, nu le va mai găsi nimeni, niciodată. 
Pe soclul monumentului, dăltuite în marmură, au rămas aceste cuvinte, aşezate acolo pentru eternitate:
„Son coeur était haut… Ses mains étaient douces.”  
 
Dar mîinile statuii nu le va găsi nimeni, niciodată. 

 
SCARA INTERIOARĂ

 
De cîteva săptămîni, îndură o boală despre care nu ştie de unde vine. Întîi a crezut că de vină este stomacul şi vreme de două zile a fost clipă de clipă atent doar la el. Stomacul a început să meargă bine şi, cale de un ceas, a fost aproape liniştit, dar după aceea şi-a dat seama că boala rămăsese în trup şi a sărit cu spaimă asupra ficatului, zicîndu-şi că acolo se ascunde tot răul. Vreme de două zile, l-a ascultat cu încordare, i-a pipăit cu gîndul toată slaba lui mişcare lipsită de triumf, pînă cînd l-a simţit blînd şi supus ca o vită la jug.
Era lac de sudoare şi liniştea dogoritoare care l-a cuprins cînd şi-a dat seama că încă ficatul e un bun tovarăş l-a făcut să adoarmă uşurat, convins că la trezire va fi aproape nepermis de sănătos.
Cînd s-a deşteptat, s-a simţit într-adevăr proaspăt şi cuprins de-o mare poftă de viaţă, aşa că a hotărît să iasă pe stradă, să vadă şi alţii ce pas elastic are, ce spate drept, ce mină destinsă, dar cînd să deschidă uşa şi-a dat seama că nu controlase totul: pe piept, dinspre gît, începuse să se scurgă o dîră de sudoare rece, ceafa devenise udă, aşa că s-a întors cu o uşoară senzaţie de sufocare, pentru care a dat vina pe plămîni şi pe inimă.
N-a mai  numărat zilele de-a lungul cărora şi-a supravegheat cu spaimă şi speranţă inima şi plămînii. Le asculta cum cobesc, fiecare pe limba sa, se muta de la plămîni la inimă, de la inimă la plămîni, le pipăia mişcările cînd potolite, cînd bezmetice, aşteptînd din clipă în clipă ca unul sau una să îl trădeze.
Slăbise mult, pe grumaz şi pe ceafă avea sloiuri de sudoare, îi era groază să nu aţipească şi să le scape de sub control, aşa că stătea cu ochii larg deschişi şi ficşi, fără însă a vedea ceva, prăbuşindu-se uneori în scurte reprize de somn, de durata fulgerului.
Ultimul somn, cel din care s-a deşteptat azi, trebuie totuşi să fi fost destul de lung, de vreme ce inima lui bate ca-n zilele bune, iar plămînii respiră ca nepătaţi. Numai că nu mai are curajul să se ridice şi să iasă, nici măcar să se uite-n oglindă ca-n zilele bune: faţa lui are probabil o paloare pe care n-ar putea-o îndura.
Poate că boala a trecut, dar nu mai e atît de sigur, pentru că perna e udă, iar pe ceafă şi pe grumaz sudoarea aleargă în valuri. Şi, oricum, se face seară, iar ferestrele încep să semene cu nişte ochi de fiară, holbaţi asupră-i cu putere. Mai bine-ar fi să căptuşească ferestrele cu scînduri groase şi să răsucească încă o dată cheia în broască. Apoi să sape în mijlocul încăperii un adăpost cît mai afund cu putinţă şi să coboare acolo, poate răcoarea lui va mai domoli graba cu care ţîşneşte transpiraţia din ceafă şi gît. Cu puţin noroc, dacă unghiile de la picioare vor fi crescut îndeajuns de mari, ele vor mai excava pămîntul cale de două hîrleţe şi sub tălpi se va deschide o măruntă fereastră, nu mai mare ca o petală. Prin ea vor răbufni stele sfîrcoase ca zmeura şi, la nici doi paşi de Carul Mare, o luminoasă herghelie de viermi îl va aştepta înhămată la caleaşcă. Încotro? Oriunde, cîtă vreme încotro a dispărut.
 
 
NOAPTEA ÎNVĂŢĂTURII. LA SIHĂSTRIA NEAMŢULUI
 
 
Am ieşit în curtea schitului după ce petrecusem cîteva ceasuri bune, alături de mai mulţi colegi, în chilia părintelui Cleopa, la Sihăstria. Era noapte şi, din difuzoarele atîrnate sub streşini, se auzeau, încetişor, glasurile călugărilor care citeau din Cărţile Sfinte. „Citesc neîntrerupt” – mi s-a spus. „În schimburi, zi şi noapte, ceas după ceas.” De cînd – nu se ştie. Pînă cînd – pînă la sfîrşit. Cuvintele, am înţeles atunci, ţin lumea laolaltă, să nu se destrame. Călugării care citesc trăiesc şi ei ca toţi oamenii şi mai apoi se duc la cele veşnice. Locul lor este luat de alţi fraţi, care continuă să citească aceleaşi Cărţi, cu glas scăzut, fără oprire. Cuvintele, ştiu de atunci, ţin lumea laolaltă, să nu se destrame. 

 
LA BLOC

 
Noi, portarii, cunoaştem oamenii după etajul la care suie. Un biet pîrlit n-o să urce niciodată mai sus de etajul unu, unde soarele vine rar, un inconştient o să suie poate la doi, unde nu se face dimineaţă nicicînd, dar la trei şi la patru nu ştiu să se fi aventurat cineva vreodată.
Problema mea este însă că, seară de seară, cineva se adăposteşte în spatele scării de la parter, imediat ce-mi termin schimbul. Cum ies din tură la zece seara, cînd el nu s-a strecurat încă acolo, şi mă întorc dimineaţa la opt, cînd el a plecat de mult, cum n-am văzut niciodată pe nimeni, vă veţi întreba de unde ştiu lucrul acesta. 
Ei, bine, îl ştiu după miros: cînd sosesc, dimineaţa, o zeamă amară mi se strecoară în nări şi atunci ştiu cu precizie că acolo a dormit cineva. M-am obişnuit atît de tare cu acest miros, încît aproape că aş putea face portretul persoanei care înnoptează în spatele scărilor, dar ar folosi el la ceva?
Mirosul îmi mai spune că n-ar putea urca nici măcar pînă la primul etaj şi mai ales că nu este un hoţ. Mai degrabă aş crede că şi-ar dori să găsească un adăpost şi mai ferit decît acesta, bunăoară la subsol, dar blocul nostru n-are subsol. Iar în spatele scărilor locul e nesigur: mirosul trădează.
Uneori, mă gîndesc să întîrzii în tură încă un ceas şi să-l întîlnesc. Îmi aduc aminte însă că, prin anii nouăzeci, am mai păţit o întîmplare de acest fel. Într-o seară am cunoscut sub asemenea scări un ins straniu, însoţit de-o cruce uriaşă, pe care se străduia s-o ascundă sub paltonul plin de ploşniţe cu care îmbrăcase lemnul pe jumătate.
Miroseau şi el, şi crucea atît de greu, că a trebuit să mă mut şi să dorm sub altă scară.
El a dispărut între timp, eu am mai rămas, dar asta nu mă împiedică să cred că ar putea reveni. Iar mirosul de sub scara asta îmi spune că exact aşa s-a şi întîmplat.     
 
 
POEZIE? CE-I AIA?

 
Un bun prieten, astăzi dispărut, m-a întrebat: „Bine, bine, scrii poezii, dar ce-i aia poezie?”. M-am dat de ceasul morţii să-i ofer un răspuns, însă, cu toate că volumul meu era aproape gata, răspunsul n-a venit. Asta se întîmpla în urmă cu 12-13 ani şi mă gîndeam că, după ce voi mai înainta, după ce voi fi scris şi a doua carte, el va veni de la sine. Ei, bine, n-a venit nici atunci.
M-a oprit un om din satul meu, gospodar cu rost şi cu vază: „Aud că scrii poezii, dar ce-i aia poezie?”. Dacă aş fi avut la îndemînă un răspuns potrivit la întrebarea „La ce foloseşte poezia?” – de pildă: îţi aduce bani, te ajută să-ţi ridici o casă, îi îmbie pe copii să meargă la şcoală, îţi înlesneşte plata dărilor către stat, te sprijină dacă vrei să candidezi pentru postul de primar al comunei, deschide uşile mai-marilor de la judeţ ş.a. –, i-aş fi spus şi ce-i poezia; în lipsa acestuia, m-a cuprins ruşinea neputinţei şi de-atunci m-am ferit să mai dau ochii cu el. 
Întrebarea mi-a pus-o odată şi un băiat mai răsărit, de la mine din cartier: „Nene, da’ ce-i aia poezie? Se dă la televizor?”. „Nu se dă”. „Se dă la ştiri la ziar?”. „Nu se dă”. „ “Merge cu manelele?”. „Nu merge”. „Se dă la Sala Palatului sau la concertele în aer liber?”. „Nu se”. „Păi, şi atunci ce-i aia poezie, dacă nu şi nu?”.
Mi-am adus aminte de aceste întîmplări citind mai zilele trecute o ştire despre speranţa de viaţă a poeţilor. Potrivit lui James Kaufman, de la Universitatea San Bernardino, Statele Unite, poeţii trăiesc, în general, mai puţin decît romancierii şi dramaturgii, unul dintre motive fiind acela că au personalităţi mai dificile, tendinţe autodistructive mai accentuate şi ajung celebri mai devreme decît alţi scriitori. Kaufman crede că este posibil să existe şi alte explicaţii. „Poeţii scriu de două ori mai mult în tinereţe decît romancierii. Dacă un romancier nepublicat ar muri, mai puţini oameni ar remarca acest lucru. Un romancier mare care moare la 28 de ani poate încă nu şi-a scris capodopera”, spune el.
A fost rîndul meu să mă întreb ce-i aceea poezie şi la ce foloseşte, de vreme ce mor atîţia şi atît de repede de pe urma ei, tot scriind la ea, dar neştiind ce este. Eram gata să renunţ să mai caut vreun răspuns, cînd, alaltăieri, pe stradă, un copil nu mai mare de şase ani mi-a zis: „Vrei să-ţi spun o poezie?”. „Păi ce, tu ştii ce-i poezia?”. „Cum să nu ştiu?”, mi-a replicat şi am putut auzi două sau trei cuvinte încîntătoare, care promiteau să-mi dezvăluie răspunsul căutat atîta vreme, dar tocmai atunci a trecut pe lîngă noi un şir de camioane şi uruitul lor i-a acoperit celelalte vorbe. Am zorit să ajung acasă şi să notez ce auzisem pe un colţ de hîrtie, dar la intrarea în bloc m-a întîmpinat administratorul cu plata pentru întreţinere şi cînd, în sfîrşit, am urcat în lift, în mintea mea se rostogolea doar un susur de ape diamantine, deasupra cărora însă nu mai plutea nici un cuvînt.
 
 
VAL-DEALE
 
*
*       * 
 
boii au tras la bar şi-au întrebat: al nostru e cumva
pe-aici? pe bulevardul pache, fost republicii, 
nu mai trecuseră boi de o sută de ani. nu-i, a zis barmanul,
dar dacă vreţi o vodcă şi plătiţi cum plătea,
intraţi şi beţi-vă băutura în pace,
de-i musai să-l duceţi, o să apară el de undeva.
 
la doişpe m-am întors şi am văzut carul tras pe trotuar. 
boii, la bar, lingeau vodcă după vodcă şi bere.
mi-a fost cumva să le spun: băieţi, m-am întors.
nu cred că le-ar fi făcut plăcere.
 
am zis c-o să dorm măcar pînă dimineaţă,
dar paiele lor stăteau peste sicriu grele de ploaie
şi pînă să intru am dat că se-ndreaptă spre mine,
beţi-turtă şi cu răsuflări greoaie.
 
m-au adulmecat şi m-au lins, dar duhneau atît de tare,
încît, chiar mort, am început să chicotesc.
la naiba, pînă în zori or să uite că m-am trezit,
ia să mai trag eu o raită prin bar. 
cînd m-am întors, rumegau cu ochii închişi.
nici de drum, nici de mine nu mai aveau habar.
 
*
*       * 
 
am izbîndit. oamenii-şi feresc privirea 
cînd mă-ntîlnesc. pînă şi soarele 
mi-a luat umbra înapoi. mă scurg prin rigolă, 
ca un noroi.
 
cînd îmi aud paşii, îmi trag de sub picioare străzile. din văzduh, păsările, 
contenind din cîntat, mă înveşmîntează, grijulii, în rahat.
 
sînt un om împlinit. acum pot începe 
tot ce am de sfîrşit. 
 
sînt viu, deşi am isprăvit de trăit.
 
acum, peste mine nici plouă, nici ninge. 
pe mine cînd cade lumina, 
se stinge.
 
*
*       * 
 
aşa n-am mai scris niciodată. legat cu fire de celălalt. cînd unul e jos, 
celălalt e-n înalt. aşa n-am mai trăit niciodată – înveşmîntat în cabluri. 
între pereţi imbecili, ferestre veştede şi oameni. 
 
se făcea că plecasem de-acolo, că dibuisem o ieşire decentă. 
părea că printr-un server s-a fost deschis o poartă prin care 
şi-a luat zborul viaţa mea cea moartă. 
 
aşa n-am mai scris nicicînd. cu biţi, printre iluştrii mei contemporani trilobiţi.
 născători de neant, de vid, de nimic. în preajma lor chiar frigul 
tremură de frig.
 
*
*       * 
într-o bună dimineaţă m-am trezit mai tînăr cu mai bine de o mie de ani. am căutat strada 
pe care-am copilărit, dar ea nu fusese încă inventată. am intrat prin bodegi, dar nu mi-am întîlnit amicii. am încercat să-mi găsesc un rost şi nu l-am găsit. vreme de o mie şi mai bine de ani nu se schimbase nimic. adia vîntul. urma să înceapă un război însemnat. m-am înscris şi eu, 
de partea celor care aveau să fie învinşi. i-am îmbărbătat. le-am spus că, de vor găsi într-înşii 
puterea să piardă, viitorul avea să fie al lor. că a celor înfrînţi va fi împărăţia viitorului. 
a celor zdrobiţi. că timpul curge pe dos, răsturnat. că va veni o vreme cînd îmi vor da dreptate. 
a doua zi au învins şi-au murit. adia vîntul. vreme de o mie şi mai bine de ani nu se schimbase nimic. de atunci caut pe cineva care să se lase răpus. să-l pot găsi într-o seară, rezemat de-un pahar, 
la tejghea. să se bucure cînd mă vede. să bem, 
să vorbim, şi astfel să treacă o mie şi mai bine de ani. 
 
*
*       * 
aveam doisprezece ani cînd am văzut prima oară morga şi am rămas minute întregi paralizat în faţa uşii ei. era aşa cum mi-o închipuisem de mult: săpată pe jumătate-n pămînt şi cu spitalul zidit deasupra. era vară şi ferestrele-i erau deschise larg. 
o iarbă zemoasă şi strălucitoare creştea primprejur, ca nicăieri în altă parte. 
 
am văzut multă lume intrînd pe uşa cea mare a spitalului, dar de ieşit nu ieşea nimeni. mintea mea vedea cum, din spital, toţi oamenii erau coborîţi direct în morgă şi numai acolo erau aleşi cei vii şi li se dădea drumul afară. abia peste ani am aflat că ieşirea din spital era prin altă parte.
 
m-am întors de multe ori în vara aceea. aşteptam un miros plin de oroare, ceva care să-mi descrie moartea de sus pînă jos. şi poate că nările mele au şi adulmecat acel parfum fără egal, mai degrabă subţire şi indecis, care într-o după-amiază m-a pus pe fugă. dar poate n-a fost decît o părere.
 
mai tîrziu, în toţi anii mei de liceu, n-am încetat să dau tîrcoale morgii, vara, mai ales vara, cînd iarba înverzea ca nicăieri altundeva şi cînd speram că voi avea parte de un miros îndeajuns de năucitor încît să mi se facă frică, atît de frică încît să mă pot ruga cu adevărat. 
 
iar cînd să termin liceul, am hotărît să rămîn repetent pentru a mă mai păstra o vreme în preajma ei, şi aşa m-am mai rugat doi ani tot acolo, ascuns în iarba neobişnuit de verde, dar pînă la urmă tot n-am scăpat de viaţă.  
 
*
*       * 
 
astăzi, cînd a bătut vîntul, ca întotdeauna, dinspre trecut, a adus veşti despre mine. aici, în niciunde, veştile sînt rare şi ţinute la mare preţ. cînd bate vîntul dinspre trecut, ieşim cu toţii din văgăuni 
şi adulmecăm. astăzi, vîntul a rostogolit pînă la noi amintiri despre mine.
aici, în niciunde, veştile sînt rare şi ţinute la mare preţ. 
dar vîntul a bătut astăzi puţin, abia de-a fost o adiere. aproape c-a încetat înainte de-a se porni 
cu adevărat. le-am spus celorlalţi că acesta este doar începutul, să aibă răbdare, că va urma vijelia. 
dar vijelia n-a mai venit. nici furtuna. nimic. 
apoi, mult mai tîrziu, peste cîteva vieţi, o dată, o singură dată a bătut vîntul de dincolo, dinspre 
ceea ce încă n-a fost. atunci, veştile despre mine au smuls copacii din rădăcini, 
au sumeţit apele, au răsucit toate obişnuinţele. dar toţi plecaseră către ţinuturi mai primitoare. 
doar eu rămăsesem, ghemuit în văgăună, să-mi adulmec amintirile răvăşite de furtună. 
dacă m-ar fi crezut, dac-ar fi avut măcar puţină răbdare, ar fi căpătat şi ei, fiecare, ieşire la mare. 
şi port cu corăbii. şi răsărituri de soare. 
şi nori de furtună răzvrătindu-se-n zare. 
aici, în niciunde, veştile sînt rare şi ţinute la mare preţ. astăzi, aici doar bate vîntul. învîrtind 
împrejurul meu, an după an, 
rotundul, pămîntul.
 
*
*       * 
 
trebuie să te rogi mult în primii ani după ce mori.
după treizeci de zile de rugăciune însă,
începi să arăţi urît ca după treizeci de ani de alcool.
te gîndeşti să înjuri şi să scapi.
 
nu urmează revelaţii. eşti deja mort
şi nu mai poţi muri. eşti şi viu, dar nu mai poţi trăi.
nu mai bea, porcule. nu mai beau, scumpete. mîna 
stîngă mi-a amorţit. nu-i de mirare
 
după treizeci de ani de alcool. aşa e
şi după treizeci de ani de rugăciune.
nu urmează revelaţii. nu mai beau, 
scumpete. nu-i de mirare, după treizeci de ani.
 
*
*       * 
 
ieri am vorbit despre poezie mai mult decît de obicei, mai mult
chiar decît la vremea îndepărtată cînd visam că într-o bună zi mi se
va îngădui să-i sărut picioarele. noaptea, apoi, am visat cel mai
frumos poem care ar fi putut fi scris vreodată. m-am trezit, m-am dus
la icoană şi i l-am spus în şoaptă. cînd m-am trezit nu mai ţineam
minte decît că visasem cel mai frumos poem care ar fi putut fi scris
vreodată. în seara aceleiaşi zile, a doua, m-am dus la icoană să-mi
spun rugăciunea – o uitasem însă şi pe aceasta. am stat aşa, în tăcere,
privindu-l în ochi pe dumnezeu. am tăcut împreună, ca doi buni
prieteni. ca şi cei mai buni doi prieteni. între noi se mişca aerul într-un
asemenea fel încît nu se lăsa auzit de urechile oamenilor. între noi
vibra aerul ca la un cutremur devastator, imperceptibil. şi, în clipa
aceea, gîndacii mei din bucătărie s-au prăbuşit, definitiv, în genunchi. 
 
*
*       * 
 
o dată, în copilărie, am văzut ce nu trebuia. 
a venit noaptea, am murit şi am fost înlocuit.
azi sînt cel care mi-a luat locul, rău, urît şi inutil,
cel care trebuie să urască pentru că nu e iubit, 
să viseze la rău pentru că nu e luat în seamă.
iar uneori, seara tîrziu, cînd se apropie ora
morţii copilului, să-i vîr, lui sau mie, acum e totuna,
degetele pe gît ca să poată lăcrima.
 
da, asta pe care-o trăiesc eu e moarte vie, nu viaţă.
urăsc şi nu sînt urît, plănuiesc lucruri cumplite
şi nu sînt luat în seamă, mă rog şi nu sînt auzit.
da, am o şapcă jalnică, pe care mi-o pun ori de cîte 
ori ies, ca să fiu luat drept cerşetor şi pierde-vară.
n-am noroc, nu mă ia nimeni în seamă, sînt un nimeni.
 
seara o dau jos şi pe margini rămîne o dîră gălbuie.
să fie asta aura? sau e doar amestecul
de frică şi fosfor ieşite prin transpiraţie?
ce mă fac? mor, sau ba? cine decide, eu sau eu?
voi fi iarăşi mic şi voi ucide, nu-i aşa?
 
*
*       * 
 
eu mă scufund în altă parte, nu mă mai scufund în jos. dar în altă 
parte nu seamănă deloc cu dreapta şi stînga, cu înapoi şi-nainte. şi 
dreapta, şi stînga, şi-napoi, şi-nainte duc tot într-acolo. voi ce faceţi 
acolo, ticăloşilor?
 
ne-am născut pe verticală. nu pricepem deloc ce înseamnă înainte 
şi înapoi, la dreapta sau la stînga. e drept, facem exerciţii, ne dedăm 
la pendulări de tot felul, dar aţipim repede şi, poate, dacă am adormi 
şi mai repede, asta n-ar face rău nimănui.
 
aşadar, să-ţi zic: mă prăbuşisem, eram un zero, un rahat, copilule, 
şi cînd voiam să dorm pe spate aveam cratere şi cînd să dorm pe 
pîntece aveam  puroi. trupul e o maşină de urît şi de provocat 
dezgust, puiule, te-ai născut doar ca să afli asta.
 
altfel ce să cauţi aici unde pînă mai ieri era seară şi nicăieri?
 
*
*       * 
 
7 aprilie. i-am văzut astăzi în hol: ei bărbieriţi şi surîzători, ele în rochii de gală. nu se uitau la mine, poate nici nu mă observaseră, dar dintr-o dată am avut impresia că se vor năpusti cu toţii asupră-mi şi mă vor sufoca. le vedeam colţii ţîşnind de sub dinţii frumoşi şi inofensivi, ghearele ieşind din pantofi, părul de pe spate 
zburlindu-li-se prin costume.
 
12 aprilie. la exact un an de cînd am început să-l observ, pot mărturisi că n-are nimic din ceea ce l-ar putea compromite în faţa celorlalţi. o mîncare adecvată şi din cînd în cînd o cutremurare atroce mă fac să cred că l-ar putea însănătoşi.
 
18 aprilie. se joacă în curte. regresează. uneori se umflă şi varsă, alteori spune vrute şi nevrute. dar încă nu cred că e un caz. oricum, pentru lumea din afară el nu există.
 
20 aprilie. am spus că se umflă şi dacă se umflă mai mult decît de obicei înseamnă că lucrurile se complică. azi dimineaţă, i-am găsit patul zdrobit sub greutate. totuşi, continuu să cred că face multe lucruri cu premeditare. are trup tînăr şi o isteţime care uneori o depăşeşte 
pe-a noastră.
 
21 aprilie. dinţii i-au ieşit peste buza de jos. îşi strecoară ochiul prin toate dormitoarele. adoră să spele pe jos, a dat gata deja trei camere. îi place să dea cu cîrpa pe sub paturi ore întregi. a găsit un şoarece şi s-au împrietenit. îi aduce ţigări şi fumează amîndoi pe ascuns. îi place acolo: şoarecele îl calcă pe spate, îl curăţă şi-l adulmecă exact ca pe nou-născuţi. 
 
22 aprilie. îşi adoră şoarecele. deapănă planuri împreună şi povestesc întreaga zi. iar dacă doarme acum, e pentru că doarme şi şoarecele lîngă el.
 
25 aprilie. este paştele. a venit mama lui, iar el s-a trîntit în genunchi şi-apoi pe burtă. s-a rugat cu vorbe imposibil de reprodus. apoi a muşcat-o de gleznă, iar ea a fugit urlînd. totuşi, sub fusta ei s-a cuibărit o poftă grea. ochiul lui de bivol ieşise afară de tot şi ne-am zbătut două ceasuri să i-l vîrîm la loc.
 
*
*       * 
 
ştiam să plîng. am uitat. în scena în care mi se cere să plîng sînt dublat de-un cascador. 
în spectacol se vede cum mă trezesc la viaţă
în vreme ce mor. 
 
viaţa mea este un lucru simplu. simplu de tot. viaţa mea începe în fiecare zi cu un vis. 
visez ce visez, apoi adorm liniştit. împăcat. mă îmbrac în costumul de cetăţean, ies 
în lumea de-afară şi mimez diferite lucruri. folosesc cuvinte uşoare, pe înţeles. 
bîntui de colo-colo cu un aer preocupat. spectacolele mele se joacă cu casa închisă. 
ziua, cînd sînt cu desăvîrşire mort, stîrnesc aplauze la scenă deschisă. pe mine 
somnul mă ţine treaz. pe mine moartea mă ţine în viaţă. mă ofilesc de plăcere.
 mă scufund tot mai adînc în butoiul plin de căcat. pe afiş scrie că mă scufund 
în miere. joc bine. scenariul prevede un final fulminant. cu mine proiectat glorios 
pe un fundal de neant. apoi ies pentru aplauze. conform unui contract legalizat, 
cu clauze. viaţa mea este un lucru simplu. simplu de tot. 
cu moartea mi-e ceva mai greu, dar încă mai pot. 
 
ştiam să plîng. am uitat. în scena în care mi se cere să plîng sînt dublat de-un cascador. 
în spectacol se vede cum mă trezesc la viaţă în vreme ce mor. 
lacrimile le înapoiez la recuzită. apoi mă trezesc şi visez 
într-o lume smintită. 
 
viaţa mea este un lucru simplu. simplu de tot. cu moartea mi-e ceva mai greu, 
şi abia de mai pot. 
 
*
*       * 
 
îmi pregătesc singurătatea cu grijă. 
visez că într-o zi 
voi putea urî şi iubi cu ficatul. 
nu degeaba îl cresc.
 
de fapt nu iert nici un organ care tînjeşte 
să se facă mare.
voi avea rinichi cît butoaiele, boaşe năucitoare, dar mai ales
un ficat cum n-a avut nimeni vreodată.
 
atîta vreau: să-mi văd plămînii la treabă,
stomacul – de struţ, măduva întinsă 
pînă la lună,
iar inima nu mai mare decît un muc de ţigară
pe care să calce toţi.
 
*
*       * 
 
va veni o zi cînd voi deschide fereastra şi voi păşi afară. aerul, 
la etajul şapte, e tare. cum este asfaltul. am să urc în maşină, am să pun muzică. 
voi pleca. aerul, la etajul şapte, e tare. pămîntul va rămîne în urmă. cerurile 
se vor deschide.
cerurile s-au deschis. apăs tot mai tare pedala, ascult muzică. 
dumnezeu priveşte cum mă apropii. motorul toarce. 
depărtarea e pe cale de a se naşte. 
 
ascult muzică. this is the road to hell. nimic din tot ce a fost nu mai este la fel. 
la răspîntii, mă iau după indicatoare: pe aici către dumnezeu, pe aici către soare, 
pe dincoace către nimic. hotărăsc în ultima clipă. trag de volan, derapez, 
ies în decor, încerc imposibilul, 
mă zdrobesc de un nor. 
 
aerul, la etajul şapte, e tare. 
this is the road to hell
muzica se aude, în continuare.
 
*
*       * 
 
adevărata viaţă începe abia după ce ai pus punct.
gata. geamul a fost coborît, iar obloanele trase.
degeaba vor mai scormoni ochii lui 
de fosfor printre jaluzele,
cel din leagăn va putea surîde în voie
pînă şi în miezul celei mai cutremurătoare dintre nopţi. 
 
aştepţi pe cineva? n-aştept pe nimeni. 
deja am pus punct.
dar de ce ai unghiile astea pe sub unghii?
ce unghii, unde vezi unghii, ai grijă, 
te-ai lovit la mîna mea,
ţi-e frig la degetele mele.
 
*
*       * 
 
viaţa mă strînge în braţe din ce în ce mai tare. ca o haină care-mi rămîne mică. 
nu mai pot trece dintr-o zi în alta fără să mă zdrelesc de pereţi. nu mai pot trece 
de noapte fără să mă lovesc de pragul de sus al zilei. anii mei cei trecuţi sînt mulţi. ceilalţi 
sînt aspri şi ascuţiţi. fiecare oră are culoarea sîngelui meu. iar sîngele meu 
încă nu se termină – se prelinge pe ceruri, în curcubeu. 
 
viaţa mă strînge în braţe din ce în ce mai tare. ca o haină care-mi rămîne mică. 
umblu aşa cum am tot umblat: aplecat. şi plînge timpul după mine, şi mi se vaită 
ieriul după mîine. acum abia de mai încap în pielea vieţii mele. abia de mai deosebesc 
văzduhul de pămînt. abia de mă mai pot ridica din mormînt. 
 
acesta nu este nimic altceva decît un pretext pentru cîteva cuvinte, 
pentru un text. 
este drept, viaţa mă strînge în braţe din ce în ce mai tare. dar nu e a mea. 
o trăiesc doar din întîmplare. 
făcea trotuarul; era ieftină, era de vînzare. 
 
*
*       * 
 
erau trei costume negre şi din fiecare ieşea
gîtul lui ca de var şi neobişnuit de înalt.
înaintau umăr la umăr, zguduind asfaltul.
gulerele lor perfect întinse 
şi pregătite parcă pentru a te-ngheţa
nu mişcau deloc în viscolul de-afară.
 
în casă îl aşteptau cu mîncarea pregătită
de mai bine de-un ceas.
cînd a deschis, lampa trasă încă fumega,
iar lupul scîncea sub fereastră,
dar nu mînios ca pe vremuri,
ci mai degrabă plin de resemnare.
 
îl văzură intrînd, dar picioarele lui
nu se opriră la masă, ci trecură
cu aspră delicateţe peste covor.
chiar şi costumele osteniseră şi nu mai păreau
atît de tăioase pe el ca afară.
 
în camera din fund, unde era mereu  răcoare,
le lepădă şi se întinse-n leagăn zgribulit,
cu mari cearcăne la ochi şi cute la gură.
şi-n timp ce se micşora şi se-alinta,
pe pîntece i se zburli iar părul,
iar ghearele îi ţîşniră din picioruşele mici –
 
bun prilej să şi le roadă pînă-adoarme,
fără vise şi surîzător,
aşa cum ai lui îl ştiu dintotdeauna.
 
*
*       * 
 
nişte păsări cît focile ne-au speriat aseară
că nu mai vine primăvara 
şi că degeaba vor renaşte păsările mici.
 
adică să stăm noi în nemişcarea 
noastră fluturească
şi din cînd în cînd să ne scoatem binoclurile 
ca de melci
dar numai cît să ne asigurăm 
că nu se apropie nimeni,
pentru că păsările mici nu vor renaşte.
 
ferigile au multe de spus în această privinţă:
ele şi-au întărit ochii şi i-au ferit de vedere.
într-o zi vor scoate telescoape fragede
cu care, perforînd nevăzutul,
ne vor umili toate simţurile.