Lucian Vasilescu

Referinţe critice publicistică (secvenţe/ selectiv)

Câteva referinţe critice la volumele: O mie nouă sute nouăzeci şi doi – sisteme de supravieţuire, ed. Mediaprint, 1992, Portrete din cuvinte (dialoguri elective) de Vasile Proca, ed. Junimea, 2015 şi Sunt cel mai bun poet din acest spital (un cristian în dialog cu Lucian Vasilescu), casa de pariuri literare, 2016.


Dan Stanca:
 
Tinerii scriitori Florin Toma şi Lucian Vasilescu au reuşit o performanţă care s-a aflat pe muchia grotescului: să-şi lanseze cartea de interviuri împreună cu 300 de grame de carne. Lansarea a avut loc la măcelăria Mirad din Piaţa Amzei, săptămâna trecută şi s-a bucurat de o numeroasă participare. Gestul lor nu este teribilist şi gratuit. Dimpotrivă, el exprimă o doză imensă de amărăciune faţă de starea gravă în care se află cultura, faţă de concurenţa absurdă care are loc la ora actuală între carte şi carne, între spirit şi stomac. Această carte cuprinde 33 de interviuri cu personalităţi ale  vieţii noastre artistice, ştiinţifice, politice, spirituale: Părintele Galeriu, Petre Roman, Petre Mihai Băcanu, Mircea Daneliuc, Laurenţiu Ulici, Ion Raţiu, Theodor Stolojan, Mircea Ciobanu etc. Dl Iliescu este ultimul, al 33-lea, şi de fapt nu răspunde la nici o întrebare fiindcă nu a fost de găsit. Mărturisirea autorilor e elocventă: „Patru luni de zile am tot sunat la poarta Cotrocenilor ca într-un scenariu kafkian...” Interviurile sunt percutante, ramificate, se citesc cu mult interes. Peste ani şi ani vor dovedi că România ’90, ’91, ’92, a fost o ţară în care oamenii au suferit, au sperat, au fost un iureş de gânduri şi de simţăminte menit să urnească bolovanul urât al istoriei.
 
Vă recomandăm să citiţi, în Tineretul liber, 23 decembrie 1992
 
Adrian Vasilescu:
 
Era în ajun de Crăciun. La măcelăria din Piaţa Amzei l-am întâlnit pe pianistul Dan Grigore. Nu, nu venise acolo să-şi cumpere carne. Prezenţa sa în măcelărie era legată de... lansarea unei cărţi. Doi tineri ziarişti (Florin Toma şi Lucian Vasilescu) au avut o idee ce multora poate li s-a părut năstruşnică. Ei au scris o carte de interviuri, intitulată 1992, în care sunt redate dialoguri cu personaje ce s-au aflat, de-a lungul acestui an, în prim-planul vieţii publice din ţara noastră. Lansarea cărţii s-a derulat într-o măcelărie. Au trimis invitaţii multor critici literari, scriitori, cineaşti, ziarişti. Au trimis invitaţii şi multor oameni politici. Textul suna cam aşa: „Excelenţă, viaţa se împarte între carne şi carte. Aveţi posibilitatea să optaţi...” Răspunsul la această invitaţie a fost atât de... amplu, încât măcelăria din Piaţa Amzei devenise neîncăpătoare. În faţa magazinului s-a format chiar şi o respectabilă coadă. Oamenii au fost atraşi de acest eveniment cultural neobişnuit. Au stat la coadă să cumpere cartea, care costa cât 1 kilogram de carne: 987 de lei. Unii au cumpărat şi cartea. Şi carne... care în ziua cu pricina a fost tranşată telegenic. Cei care n-au mai apucat cartea... au cumpărat numai carne. Întâmplarea a avut o dublă semnificaţie: o faţetă avea darul să ne arate cum e viaţa sub dictatura inflaţiei; cealaltă faţetă ne spunea câte ceva despre soarta culturii sub dictatul comercial... Dar toate astea s-au petrecut în 1992, an pe care ne pregătim să-l încheiem. Vine Anul Nou şi, desigur, în 1993 vom fi feriţi de astfel de... surprize. Nu-i o previziune, e numai o dorinţă!
 
Cartea şi carnea, în Curierul Naţional, 31 decembrie 1992
 
Octavian Soviany
 
Cartea de interviuri a lui Florin Toma şi Lucian Vasilescu, O mie nouă sute nouăzeci şi doi (care a beneficiat recent şi de o lansare spectaculoasă) este concepută – ne avertizează autorii – sub semnul oglinzii. „Spunerile” care o alcătuiesc şi care „reprezintă fiecare câte un sistem de supravieţuire” converg şi se cristalizează în imaginea, fatalmente incompletă şi de aceea „veşnic deschisă” a unui an de istorie marcat pe rând de speranţe şi deziluzii. Acest „an al opţiunii” este privit de cei doi autori ca o realitate „interioară”, marcată de jocul afectelor, purtând amprenta ecuaţiei personale a diferitelor personalităţi intervievate. Dar, dincolo de logica lor „aparent personală”, toate aceste perspective particulare îi permit cititorului să-şi regăsească – precum într-o imagine reflectată – propriile zone de umbră şi de lumină; lectura cărţii invită astfel la introspecţie, constituindu-se în cele din urmă într-o terapeutică sui-generis, terapeutică a rezistenţei, dar şi a speranţei, care îşi propune să neutralizeze toxinele acumulate timp de cincizeci de ani în conştiinţa unei societăţi încă traumatizate de efectele comunismului. Oglinda în care lumea românească actuală este chemată să se contemple nu este însă (şi nici nu îşi doreşte să fie) una imparţială. Dimpotrivă, autorii îşi asumă, în deplină cunoştinţă de cauză, o privire „defectuoasă”, adică „subiectivă”, „orgolioasă”, „elitistă” şi „arţăgoasă”, provenită dintr-un refuz structural al bolşevismului şi al formelor sale perverse de supravieţuire. De aici un anume „maniheism” al viziunii ce ar putea să fie acuzată poate de reducţionism dacă şi-ar propune să fie mai mult decât este în realitate: o formă de a moraliza (în sensul bun al cuvântului) şi de a face educaţia civică a unei colectivităţi marcate încă profund de sechelele societăţii totalitare. Propunându-ne „sisteme de supravieţuire”, forme de asumare şi interiorizare a unei anumite istorii, cartea lui Florin Toma şi Lucian Vasilescu ne propune, nu în mai mică măsură, o lecţie de morală în care accentul e pus pe problema libertăţii şi a opţiunii individuale. Destinele celor intervievaţi ilustrează, într-un fel sau altul, câteva adevăruri etice fundamentale, dar, mai ales, drumul adeseori dureros de la minciună la adevăr şi de la servitute la libertate. Sub aspectul ei de „dosar de existenţe” sau, dacă vreţi, de „comedie umană”, cartea aduce în prim-plan o mare diversitate de „personaje” ilustrând opţiuni şi atitudini morale nu întotdeauna lipsite de sinuozităţi şi de contradicţii, capabile însă să circumscrie de fiecare dată câte un aspect sau altul al societăţii în care trăim. „Regia” impecabilă a interviurilor conferă acestor prezenţe o reală concreteţe umană; ele sunt lăsate să-şi etaleze întreaga complexitate în minuţioase prim-planuri de adevărat „teatru-document”. Lecţia de morală care se desprinde în felul acesta fiind cu atât mai pregnantă şi mai edificatoare.
Răspund la întrebările lui Florin Toma şi Lucian Vasilescu personalităţi politice (Petre Roman, Victor Stănculescu, Theodor Stolojan, Domokos Geza, Ion Raţiu, Mircea Druc, Emil Constantinescu), scriitori (Mircea Dinescu, Laurenţiu Ulici, Petru Creţia, Mircea Ciobanu, Nina Cassian, Alexandru Paleologu), oameni de ştiinţă (Constantin Bălăceanu-Stolnici, George Emil Palade), artişti plastici (Mihai Stănescu, Mircea Spătaru), diplomaţi (Coen F. Stork), cineaşti şi actori (Mircea Daneliuc, Dan Piţa, Maia Morgenstern), ziarişti (Petre Mihai Băcanu, Nicoleta Franck), feţe bisericeşti (Părintele Galeriu, Părintele Arhimandrit Cleopa Nanu). Cei mai mulţi dintre aceştia adevăraţi răsfăţaţi ai mass-mediei din epoca post-decembristă. Dar mai ales răspund, şi din acest punct de vedere cartea constituie efectiv o revelaţie, câţiva „iluştri necunoscuţi”, care, prin pertinenţa opiniilor şi profilul lor moral exemplar, reuşesc să ne polarizeze atenţia poate în mai mare măsură decât ceilalţi parteneri de discuţie, infinit mai celebri, ai celor doi publicişti. 
Doamna Nina Dombrowsky este astfel departe de a fi o celebritate. Cu toate acestea, biografia sa ar putea să constituie lesne punctul de plecare al unui roman senzaţional. Ea a fost condamnată la douăzeci şi cinci de ani de închisoare, din care a efectuat nouă ani, şapte luni şi douăsprezece zile. Arestată iniţial în 1949 pentru că a făcut parte dintr-o organizaţie ce îşi propunea să submineze comunismul prin mijloace diplomatice, eliberată apoi, doamna Dombrowsky plasează o maşină infernală sub tribuna de unde Comitetul Central urma să asiste la demonstraţia de la 7 noiembrie 1952. Bomba însă nu explodează şi, după o nouă încercare de diversiune, Nina Dombrowsky este arestată din nou, la 2 ianuarie 1953. Experienţa terifiantă a ocnelor comuniste o va face să înţeleagă perfect mecanismul de funcţionare al puterii instalate de tancurile ruseşti. O putere întemeiată pe „posibilitatea care li s-a oferit unora de a se aşeza în scaunul altora”, de unde imposibilitatea de a întâlni vreun comunist sincer. Edificatoare din acest punct de vedere este următoarea istorioară: la ferma tatălui Ninei Dombrowsky, aşezată lângă Bucureşti, pe malul Dâmboviţei, îşi fac apariţia câţiva lideri comunişti autohtoni însoţiţi de generalul Susaicov, comandantul Comisiei aliate de control şi de aghiotantul acestuia. După ce iau parte la o vânătoare de raţe, mănâncă, beau şi se cherchelesc, hotărăsc să înnopteze la fermă. Generalul Susaicov îşi obligă aghiotantul (maior) să doarmă în faţa uşii pe o saltea, după ce, în timpul vânătorii, îi ordonase să-i tragă din picioare cizmele pline de noroi, afirmând cu cinism: „Ascultă, bă, cât o fi omenirea, unul o să poarte cizmele şi altul o să le tragă.” În concordanţă deplină cu „Idealurile generoase” ale comunismului despre care unii continuă să vorbească arborând zâmbete ipocrite. „Idealuri generoase” care au reuşit, la noi ca pretutindeni în lume, să pervertească conştiinţele, conducând la compromisurile morale cele mai degradante. Această pervertire se face simţită – în opinia doamnei Dombrowsky – cu şi mai multă pregnanţă de cealaltă parte a Prutului, proliferând forme monstruoase de alienare: „Uitaţi (vine şi istorioara pilduitoare), eu am un fel de văr, un Cantacuzin. Părinţii lui au fost deportaţi în ’40, n-au apucat să fugă. Au fost deportaţi în Siberia, când băiatul avea opt ani. Tatăl lui a murit, băiatul a intrat la şcoală, a ieşit inginer, a lucrat acolo 40 de ani şi acum nu ştie o vorbă româneşte. Îl cheamă Cantacuzino. Nu este bolşevic, Doamne fereşte, că nu se poate, i-a mai rămas şi lui măcar un ştergar cusut cu coroană, dar este rusofil total. Vedeţi, otrava lor a picurat încet, dar sigur.” Pervertirea conştiinţelor, dublată de demolarea stratificărilor fireşti ale societăţii în numele utopiei egalitariste continuă să marcheze profund realităţile româneşti contemporane. Căci, aplicând lecţia stalinistă, exponenţii regimului comunist „nu numai că au chinuit oamenii în închisori, dar ei au luat societatea şi au amestecat-o până s-a suit drojdia deasupra. Drojdia asta e foarte uşor manipulabilă şi aşa s-a ales praful.” Punctele de vedere exprimate de doamna Dombrowsky nu revoluţionează desigur viziunea asupra comunismului, aşa cum au proiectat-o analiştii politici, dar au meritul de a fi întemeiate pe faptul trăit, de a condensa, în formulări nu de puţine ori pertinente şi memorabile, rezultatele unei experienţe personale. De unde extraordinara lor încărcătură de autenticitate. 
O altă biografie senzaţională este cea a lui Ştefăniţă Lechea, învăţător pensionar a cărui locuinţă singuratică se găseşte pe culmea Roşchila din munţii Vrancei, la 8 kilometri de cel mai apropiat sat. Posesor cîndva al unei biblioteci de patruzeci de mii de volume, prieten cu Constantin Noica şi Petre Ţuţea, cunoscător al limbii franceze, germane, engleze, italiene, ruse, spaniole, latine, eline, ebraice şi arabe, astăzi acest extraordinar autodidact, rămas doar cu hainele de pe dânsul, este, la şaptezeci de ani, student în anul doi la Teologie. Victimă ca şi Nina Dombrowsky a celor cinci decenii de comunism, învăţătorul de la Roşchila pune în strânsă corelaţie contaminarea cu bolşevism şi proliferarea viziunii pozitivist-ateiste a cărei expresie este şi „curentul marxist” . De aceea – în opinia lui Ştefăniţă Lechea – îmbolnăvirea conştiinţelor a început cam o dată cu acest secol, când „am început să ne lăsăm convinşi, încetul cu încetul, de curentul marxist, care ne-a învăţat că nu suntem decât nişte animale, că nu există Dumnezeu.” Instaurarea puterii comuniste a fost rezultatul acestei disoluţii morale, căci „la el în casă omul nu cade. În casa omului nu se face niciodată lunecuş, atâta timp cât el, omul, crede în acest lucru. Dacă îşi pierde credinţa, atunci el poate cădea, chiar în propria casă, şi, chiar de se ridică, demnitatea lui nu mai este întreagă.” Contrar părerii curente, principalii vinovaţi de dezastrul pe care l-au reprezentat cele cinci decenii de bolşevism nu sunt nici sovieticii, nici guvernele occidentale, nici Ialta, ci vina principală ne revine nouă. „Un ticălos – consideră Ştefăniţă Lechea – nu poate fi tot atât de vinovat cât acela care înlesneşte înfăptuirea ticăloşiei sale. (...) Noi nu eram nişte excursionişti în România, aceasta era ţara noastră, era pământul nostru.” Evenimentele din decembrie 1989 sunt tratate cu aceeaşi totală lipsă de complezenţă: „Nu-i nici o schimbare: un tâlhar de drumul mare a fost ucis de alt tâlhar de drumul mare. Asta este, pe scurt, 1989. A fost preferat acest de-al doilea pentru că era omul Moscovei. Şi va rămâne tot aşa, atâta timp cât poporul român va continua să doarmă.” Subiectiv şi excesiv în aprecieri, bătrânul de la Roşchila nu poate totuşi să nu impresioneze prin fermitatea credinţelor sale. Ştefăniţă Lechea reprezintă, într-un fel, adevărata faţă a naţionalismului românesc, prin glasul său se exteriorizează energii sufleteşti ce urcă din filoanele cele mai adânci ale istoriei naţionale. Poţi să nu-i împărtăşeşti punctele de vedere, dar nu poţi să nu-l respecţi. 
În sfârşit, printre prezenţele insolite din cartea lui Florin Toma şi Lucian Vasilescu se numără şi cea a unui erou: locotenent-colonelul în rezervă Horia Popescu, Cavaler al ordinului „Mihai Viteazul”. Decorat la Oarba de Mureş cu „Coroana României”, obţine Ordinul „Mihai Viteazul” la Tokay, unde atacă, în fruntea unui pluton de douăzeci de oameni o poziţie nemţească socotită ca inexpugnabilă. Aureolat de autentice acte de bravură, acest om de rară modestie se vede pus în dificultate atunci când interlocutorii săi îi cer să vorbească despre „mecanismul intim” al eroismului. „Eroismul face parte, indiscutabil, din construcţia fiecărui om. Dar el nu se manifestă decât în anumite circumstanţe, în situaţii de excepţie, ca să zic aşa. El are, în acelaşi timp, o relaţie strânsă şi cu natura noastră instinctivă. La mine cred că e vorba şi de puţină inconştienţă; de multe ori nici nu-mi dădeam seama că mă duc să fac acte de eroism. Dar aveam o chemare, o curiozitate, eu trebuia să ştiu unde e neamţul, ce face neamţul, ce are de gând neamţul etc.” Mentalitatea bătrânului combatant păstrează un anume concept de onoare şi lealitate cavalerească, după cum bătălia însăşi capătă parcă ceva din aerul unui turnir: „... să ştiţi că eu nu i-am urât pe nemţi. Ei erau pentru mine doar adversari într-o competiţie. Iar în această competiţie trebuia să fie un învingător. Şi atunci aveam grijă să fiu eu acela. Mereu. Dar învingător nu va fi decât acela care va dovedi că este mai iscusit, mai abil. Iar iscusinţa nu ţi-o poţi manisfesta decât prin pândă şi neodihnă.”
Interesantă prin deschiderea spre marile probleme morale ale societăţii româneşti post-totalitare, prin aducerea în prim-plan a unor personalităţi ignorate în general de cititorul obişnuit, cartea celor doi publicişti e în sfârşit interesantă şi pur şi simplu ca o carte de interviuri. Stăpânind la perfecţie tehnica acestui gen publicistic, Florin Toma şi Lucian Vasilescu fac, pe parcursul celor 33 de dialoguri, veritabile demonstraţii de profesionalism. Iar volumul se citeşte de la un capăt la altul realmente cu sufletul la gură. În primul rând fireşte de către cei care s-au obişnuit să lectureze „o anumită parte a presei”. 
 
Anul 1992 în interviuri, în Contemporanul, 19 februarie 1993

Ioan Holban:
 
O carte precum aceea tipărită la sfârșitul anului 2015, la Editura Junimea, de poetul Vasile Proca, „Portrete din cuvinte” (dialoguri elective), interesează o categorie lar gă de cititori, începând cu istoricul literar care găsește aici informaţii utile despre o epocă și protagoniștii ei, continuând cu criticul care caută profilul interior al scriitorului comentat altădată, apoi, oamenii diverși, dar avizaţi, atrași de anecdotica lumii literaturii și, nu în ultimul rând, autorii înșiși, mereu în căutarea narcisiacă a oglinzii de unde să se ivească faţa ascunsă, aceea de dincolo de texte (...)
 
Cel mai substanţial interviu din cartea lui Vasile Proca este, probabil, acela cu poetul Lucian Vasilescu; mulţime de lucruri preţioase se află în acest dialog: biografia poetului și spiritul manelei (care „e malign, ne macină vieţile, visele, speranţele. Ne macină viitorul”), o resetare a lui Candiano Popescu, eroul în derizi-une al lui I.L.Caragiale și al „Republicii de la Ploiești” fiind, în fond, un erou al Războiului pentru Independenţă, dar și un poet sensibil în cartea cu mirabilul titlu
„Când n-avem ce face”, precum și date despre fiziologia propriei creaţii: „Toate  lucrurile pe care le văd, le aud, le simt, le sper și le visez sunt pentru mine resurse poetice. Eu stau (cuminte sau mai puţin cuminte) în interiorul vieţii mele și, încet-încet, în mine se scrie câte o carte. Iar după ce dânsa se scrie în mine mă apuc s-o transcriu.” În sfârșit, Lucian Vasilescu riscă două fraze care conţin un adevăr tulburător: „Acum, în plină și sinistră epocă a așa-zisei «globalizări», poezia îmi pare a fi, mai mult decât oricând, și păstrătoare a identităţii naţionale. Poate singura. Pentru că ea și numai ea ţine în viaţă sufletul unui neam, și anume limba acestuia”. Din aceste afirmaţii se poate porni o carte.
 
Lumina explodează dinspre dealul Țicăului, în Bucovina Literară, nr. 5-6, (303, 304), mai-iunie 2016

Remus V. Giorgioni:
 
De fapt, titlul acestui articol ar trebui să fie „Vasile și Vasilescu”, fiindcă se referă la minunatul interviu realizat de Vasile Proca cu Lucian Vasilescu, apărut în „Scriptor”-ul de pe martie-aprilie a.c. Dar vreau să mă „leg” puțin și de revista lui Lucian Vasiliu, una din puținele reviste literare din peisaj care-mi trezește invidia pozitivă: sentimente emulative! Fiindcă se zice că lectura revistelor literare se face în detrimentul marii lecturi, cea a cărților: cunosc oameni care au renunțat de mult să mai piardă timpul cu gazetele, fie ele și de cultură, și îi dau înainte cu cititul pe
brânci. Mai cu seamă că unele reviste sunt mai mari și mai groase decât o carte... dar fie-ți milă și de mine, (con)frate editor de revistă: oi fi eu român-cu-șapte-vieți într-un piept fragil, dar nu mi-ar ajunge acestea puse cap la cap să parcurg
cap-coadă tot ce mișcă în materie „revuistică”! (Asta nu e o scuză însă pentru revistele mai siluete, gen Actualitatea literară, uneori invizibilă pentru unii confrați; vezi revista „Argeș” pe iulie, în care LIS face un inventar cvasicomplet al revistelor românești care apar în zilele noastre).
Așa deci, încercam eu într-o zi de vară să înghit un roman – bun, de altfel – al lui Paul Georgescu (Pontice) și m-am împotmolit la un moment dat. Cum, Doamne, poți scrie/ citi un roman de 475 de pagini fără împărțire în capitole, cu pagini compacte, rândurile cursive, fără minima fragmentare a liniilor de dialog?
Așa că-l lăsai din mână și am luat altul: ValurileVirginiei Woolf. Citii eu cât citii
și, după vreo 25-50 de pagini, m-am săturat! Așa(dar) lăsai pe noptieră marea lecturăși dibuii pe aproape un „Scriptor”.
Și o luai binișor de la pag. 42, unde rămăsesem decuseară...
 
„Ziarul de duminică”. Viitorul careu de aşi
 
Interviul pornește cu un titlu lung (citat) și cu prezentarea poetului de astăzi, Cavaler al Poeziei, veșnic tânăr și ferice: laureat al Marelui Premiu „Nichita Stănescu”, al „Serilor de Poezie” de la Desești. Ca editor șef al „Ziarului de Duminică”, Lucian Vasilescuscrie editoriale amar-acide la adresa celor care apar aproape zilnic pe sticla slinoasă „hlizindu-se, mârâind, hăhăindu-se”, dar are la suflet și „sufletul” neamului nostru manelizat – oful acesta se poate citi aproape la fiecare pagină și în ultima lui carte de versuri. „De apăsat mă apasă că sunt contemporan cu maneaua, nu doar în domeniul muzicii (acolo ar fi doar benignă), ci în toate „compartimentele” societății românești. „Spiritul manelei a devenit malign și ne macină viețile, visele, speranțele. Asta mă apasă” (asta ne apasă și pe noi, deși poate nu chiar pe toți!).
În 1990, Laurențiu Ulici îl cheamă pe protagonist în redacția „Luceafărului”, să
completeze „careul de ași”: Daniel Bănulescu, Cristian Popescu, Ioan Es. Pop. Însă
Lucian Vasilescuînțelege să trudească nu doar pe haturile de hârtie ale altora
și înființează o revistă proprie, „Descoperă”, care ființează vreo șase ani
minunaţi. În continuare, Lucian Vasilescu face elogiul Republicii de la Ploiești, al
personajului drag Candiano Popescu (nume de președinte, domnilor!); antimonarhicul care sfârșește în stil caragialian ca aghiotant al Regelui Carol Întâiul. Dar interesantul personaj, „chintesență a spiritului ploieștean” devine general de brigadă și autor de versuri.
Poetul nostru lucrează de-un sfert de veac în presă, a fost redactor și la „Cotidianul”, unde descoperă un alt personaj fabulos: sihastrul
Ștefăniță Lechea, cu o bibliotecă de 40.000 de volume, meloman și autodidact (învață 10 limbi străine și absolvă la 70 de ani Teologia).
Credem că o asemenea bogăție de material faptic și existențial îl va îmboldi pe scriitorul nostru să scrie într-o zi și roman. Mai ales că a anunțat „oficial” că se lasă de poezie...
 
Copii: cine ştie definiţia Poeziei să ridice două degete sus!
 
Dar n-am să mă apuc eu acum să povestesc din fir-în-păr interviul, așa că mă voi limita la două aspecte care mi-au atras în mod deosebit atenția: când i se cere definiția poeziei, intervievatul o sfeclește, ca noi toți. Cine, Doamne, să poată defini viața, moartea, poezia? Sau pe Dumnezeu! „Până acum am aflat că poezia este o cale... o cale neîncetată (s.n.)”. Am holbat ochii... mda, așa scrie: nu cale neîntreruptă, nu cale de la vârfuri la poale, ci chiar așa..., negru pe alb. Dar poetul zice și vorbe mai mari, care dă Doamne să se-mplinească: „Poezia îmi pare a fi păstrătoare a identității naționale. Poate singura. Pentru că ea și numai ea ține
ține în viață sufletul sufletuluiunui neam, și anume limba acestuia”. Dubla
subliniere ne aparține. Oricum, de la Nichita încoace – cel cu „Limba română e patria mea!” – nu s-a mai făcut o afirmație așa îndrăzneață, în ce privește
limba. Limba noastră – comoara noastră...
 
(Eşti poet?...) „Atunci spune o poezie!... Mai zi-o o dată p-aia...”
 
Crescut-legănat-alăptat cu fabuloasele reviste franțuzești, pe care i le împrumutau copiii de baștani: PIF, Paris Match, care apare și azi într-un tiraj de 600.000 exemplare, Salut le Copains!, viitorul inginer chimist („dezertor” într-un alt... laborator, cel în care se amestecă literele), intră volens-nolens în iureșul Boemei
literare. Și povestește o noapte de basm, legată de „Serile de Poezie de la Vânători Neamț”. După o cină la Stăreția Mănăstirii Neamțului,
stropită cu țuică cu schinduc, Lucian Vasilescu pleacă în recunoaștere nocturnă împreună cu Ioan Flora. (Iar când vine vorba de Flora mă podidesc lacrimile: de ce, Doamne Bunule, trebuie el să țină acel „Dejun sub iarbă”, și nu – ca toți oamenii – sus, la lumina zilei: pe iarbă?) „Am apucat pe un drum, la întâmplare,
căutam amândoi o cârciumă unde să bem vin prost, să fumăm, să râdem și să vorbim tare, după pofta inimii. Până când departe, în zarea din stânga, am descifrat un licăr. Era un soi de căbănuță/ gheretă de lemn. Înăuntru era lumină, dar geamurile erau atât de aburite încât nu puteam vedea nimic prin ele. Răzbătea
până la noi o hărmălaie devălmășită pe care o cunoșteam prea bine. Am deschis ușa și am intrat”.
Plimbarea reprezentanților poeziei române se termină cu (mult) bine: după ce i-au
chestionat, să vadă ce fel de spioni de la oraș erau ei, țapinarii din crâșmă s-au hotărât să-i scarmene puțin... Mai ales unul, un zdrahon, care părea a fi
Șeful. Dar până la urmă poezia română scapă cu oasele întregi, făcând un troc tacit cu gazdele: contra „versuri” primesc mâncare și băutură, un „cocoș bine rumenit”,
un fund de lemn cu mămăliga la purtător. Iar ei toarnă pe podeaua de pământ bătătorit tone de poezie: Esenin, Nichita, poate și câteva sonete
închipuite. „Ritualul continua: în vreme ce unul dintre noi se înfrupta din cocoș, celălalt le vorbea, citea sau recita mesenilor. Apoi primul trecea la poezie și celălalt la cocoș. Și tot așa”. Dar eu aici mă opresc. Mai departe e datoria lui Lucian
Vasilescu să transforme povestea-n roman, iar a lui Lucian Vasiliu să
i-l publice la Junimea.
 
Vasilescu şi Vasiliu, în Actualitatea literară (Lugoj), nr. 61, iulie 2016

Cosmin Ciotloş:
 
La editura Casa de pariuri literare a apărut volumul cu titlul „Sunt cel mai bun poet din acest spital”. Un dialog al poetului Lucian Vasilescu cu editorul și jurnalistul uncristian. Ascultați recenzia lui Cosmin Ciotloș.
 
Lucian Vasilescu, Sunt cel mai bun poet din acest spital
Un dialog cu un cristian,
Casa de Pariuri Literare, București, 2016
 
Poate că e meritul expertizei ca om de presă (obișnuit să nu se încurce printre divagații și să atace direct subiectul), poate că e pur și simplu un bun simț nativ care alimentează ideea. Cert e că felul în care Lucian Vasilescu își ambalează propriul profil în această carte în doi e cu desăvârșire stenic. Răspunzând prompt și delicat întrebărilor, el evită să se prevaleze de acele detalii conexe care, eșuând în anecdotică, ajung să-și legendarizeze nefast protagonistul. Așa se face că din această carte cu titlu emfatic (trimițând, desigur, la Corydon-ul lui Radu Stanca) lipsește tocmai emfaza. Oameni ca Mircea Martin, Laurențiu Ulici, Cristian Popescu și alții, destui și salutari prin aură sunt portretizați scurt și respectuos. Fără excese și fără picanterii. E, în asta, și orgoliu, și smerenie. Atât de multă, aceasta din urmă, încât, doar pentru a se feri de poziția de martor inert și locvace, Vasilescu își inhibă din merite. Nu bate monedă pe succesele de la Universitas, debutul însuși fiind tratat aici în cheie picarescă; nu diseminează legenda celui mai cunoscut vers al lui Ioan Es. Pop, a cărui geneză îl implică tangențial; nu se entuziasmează nici de legatul stănescian care-i revine (căci, printr-un complicat sistem matrimonial e deținătorul drepturilor autorului celor 11 elegii). Străin de arta joasă a colportajului, Lucian Vasilescu are, în schimb, pasiunea construcției. Nu poeții umplu paginile cărții, ci poezia însăși, care orchestrează, magic, nostimade splendide. Grație ei, Cezar Ivănescu se lasă parcă folosit de propria-i chitară, grație ei reușește Ioan Flora să cucerească într-o clipă toată fauna tristă a unei spelunci din zona Neamțului. Doar întâmplarea a făcut ca cei doi să fie, ei înșiși poeți recunoscuți și admirabili. În general, eroii lui Lucian Vasilescu sunt mult mai modești: benedictini ai unor credințe speciale, gravitând în jurul intimității literaturii, oameni de felul cărtărescianului Hermann, nebunul întru scris din Orbitor. Ca de exemplu, infinit modesta Elisbeta Isanos, refugiată în propriile romane și poeme, de mai nimeni citite. Sau ca extraordinarul Ștefăniță Lechea, anonimul din Roșchila, înfruntând batjocura vecinilor săi rudimentari:„Acolo îşi clădise singur casă, acolo agonisise o bibliotecă de 40.000 de volume, acolo îşi urcase, ajutându‑se de sănii la care trăgeau boi, două piane cu coadă. Acolo, învăţătorul pensionar Ştefăniţă Lechea a citit, a scris, a cântat la pian şi la vioară şi a supărat pe toată lumea. Acolo, Ştefăniţă Lechea a umblat desculţ, a mâncat urzici fierte şi a pus ban peste ban ca să‑şi cumpere de la oraş cărţi, piane, viori şi tot ce‑i mai făcea trebuinţă în gospodăria sufletului său. N‑a fost lăsat să trăiască aşa cum şi‑a dorit; i‑au distrus casa, i‑au ucis pianele şi viorile, i‑au necinstit cărţile. Agoniseala de o viaţă a unui om a fost făcută una cu pământul.”
Este, pentru Lucian Vasilescu, o opțiune etică. Impresionantă.
 
Revista Literară Radio – Semn de carte, 3 aprilie 2017