Lucian Vasilescu

Referinţe critice poezie (secvenţe/ selectiv)

Laurenţiu Ulici:
 
Iubitor al secţiunii de aur – urmare, poate, şi a formaţiei dumneavoastră inginereşti – păstraţi în poezii un sugestiv echilibru tonal ce acoperă expresiv tumultul entropic al afectivităţii, mereu parcă in-timidată de propriile-i proiecţii, pricină pentru care evoluţia retoricii dvs. e lentă dar nu mai puţin fermă. Ca şi cum aţi înainta pe un teren minat şi fiecare pas ar fi pregătit de o atentă privire asupra împrejurimilor.
 
Fragmente din catalogul provizoriu, în Nouăzeci (supliment de direcţiei al revistei Luceafărul), nr. 1, noiembrie 1990

Lucian Vasilescu – Temă cu variaţiuni
 
Lucian Vasilescu e o piesă de bază în existenţa sau inexistenţa – după cum devine cazul – generaţiei ’90. De fapt, fie că aceasta există, fie că nu există, el rămâne o piesă de bază în noua poezie, oricum ar fi ea împărţită pe căprării şi generaţii. Dar dacă – în ipoteză pozitivă – nouăzecismul a năzuit vreodată, şi dincolo de bovarismul teoretic al diferenţei anti-optzeciste, la reformularea principiului poetic, el l-a avut pe Lucian Vasilescu printre protagoniştii eficienţi. Şi asta cu toate că poetul n-a prea luat parte la bătălia declamaţiilor, preferând să întreţină spiritul vrajbei creative în imanenţa textului şi să se dovedească mai degrabă un practician al subversiunii decât un retor al acesteia. Deşi e trecut regulat în nomenclatorul trupei şi arătat ca exponenţial, el a luat parte la proiectul de grup doar prin contaminare, printr-o simpatie colaterală propriei formule şi care i-a şi adus acesteia o extensie de zel tematic. Nu numai că i-a lăsat pe alţii la gâlceavă (de fapt, cam toată administraţia grupării, de la cea promoţională la cea programatică, a căzut în spinarea lui Dan-Silviu Boerescu), dar a şi dezertat la urmă într-o solitudine a formulei care retrăieşte dramatic, într-o regie  de afront, nostalgia inefabilului. Ce-i drept, solitudinea lui Lucian Vasilescu e una, liric vorbind, colocvială, cu apetitul – dacă nu chiar cu vocaţia – disputei şi al altercaţiei.
Dacă programaticul nu e tentat de explicitări şi proclamaţii, el încarcă, în schimb, refulat, dimensiunea implicită a polemicii, dând scriiturii un aer intrigant ori baremi ironic, cu săgeţi intertextuale zvârlite în toate părţile.
Văzută în cronologia sensibilităţii şi a formulelor, poezia lui se naşte pe locul ultimelor consecinţe trase (prin propriul temperament, fireşte) din acţiunea conjugată a lui Mircea Cărtărescu şi Cristian Popescu, acolo unde barochismul imaginativ al unuia şi biografismul fantasmatic al celuilalt se sintonizează într-o febră epopeică a detaliului şi într-o viziune himerică a infrapoeticului. Căci marea temă a lui Lucian Vasilescu, în ciuda paradei de cotidian sau a ţinutei provocatoare la adresa scrisului runic, rămâne misterul poetic, explorarea infrastructurală a viziunii. Părând că bate străzile şi locuieşte prin magherniţe reale, poetul umblă, de fapt, prin subteranele poeticului, într-o viziune spaţializată şi dramatic deconstruită a misteriilor scriiturii. Caricarea acestora nu e decât un mod antipatetic de a le înscena pentru a le putea trăi cu intensitatea spasmului. La urma urmei, Lucian Vasilescu e un medieval care, pretinzându-se histrion şi dându-se drept bufon, joacă misteriile poeticului cu fanatismul ferventului. El introduce o structură epică în infrarealitatea inefabilului, transpunând diafanitatea în epos şi procesând indicibilul, printr-un entuziasm al derizoriului, în fabule ale căderii şi invocaţiei. Fireşte, fandoselile cinice ale lui Lucian Vasilescu, şarjele lui caricaturale şi denunţul grotesc al viziunii nu sunt decât semnele unei adoraţii exasperate şi contrariate. El scrie, în fond, epopeea fracturată a unei devoţiuni agresate, ascunzând sub vervă grotescă ardenţa romantică. Scriitură întinsă şi locvace, scriitura lui Lucian Vasilescu vine, de fapt, din febra himericului, din orgasmul prejudiciat al idealelor şi din angoasa transcendentului.  
Lucian Vasilescu nici nu scrie, de fapt, poezii. Oricum, nu la bucată şi nu cu bucata. Chiar dacă e nevoit s-o facă (şi cum n-ar fi?), o face doar întrucât arhitectura obsesiei are nevoie de cărămizi. Sau, în cazuri de relaxare a obsesiei ori de manufactură a ei (ceea ce nu s-ar zice că nu se-ntâmplă în primele două cărţi), mai adaugă câteva adiţionale peste limitele de eficacitate a stării, expunând-o în excesive balcoane sau îngrăşându-şi temele până la obezitate. Principiul său creativ stă însă în intuiţia arhitectonică, în proiectarea ciclică a viziunilor şi în desfăşurarea polifonică şi holografică a temelor. A „temelor“ e, de fapt, mult spus, pentru că Lucian Vasilescu n-are, fundamental, decât o temă (cu variaţiuni), pe care o poartă prin succesive climate vizionare, de la deriziune la ardenţă şi de la caricatură la pathos.
Succesiunea acestor climate dă sensul metamorfozei poetice, îndreptând-o, cel puţin până acum, spre o soluţie de iluminare. În realitate însă criteriul acestei succesivităţi din condiţia tematică e contrariat, în fiecare ipostază, de criteriul tensiunii, poetul lucrând în simultaneitatea antagonică şi trăindu-şi temele deopotrivă în febra empatiei şi a entropiei, între beatificare şi exasperare, în egală măsură în stilistica sfidării şi în cea a implorării.
Sensibilitatea lui discursivă stă pe un oximoron, unind adoraţia cu imprecaţia şi devoţiunea cu parodia. Principiul arhitectonic al viziunii, care reduce autonomia textelor la subsidiaritate, se sprijină, la rândul lui, pe o transă epică a temelor şi stărilor. Această epică trăieşte, pe de o parte, din redundanţă şi, pe de altă parte, din suflu, ceea ce duce la transformarea primeia în ritualitate. Atât temele, cât şi stările sunt organizate la Lucian Vasilescu într-un scenariu în care peripeţia devine criteriul viziunii iar evenimenţialitatea stării criteriul revelaţiei. Într-un fel, lirismul e rezultatul ilicit al acestei celebrări  peiorative şi epice a inefabilului, eşecul în fervenţă al fabulei.
Provocarea prin deriziune şi întreţinerea febrei prin şarjă, ca şi decompoziţia lirismului în snoave ale cotidianului constituie modalitatea „comercială“ a primului volum – Evenimentul zilei (Editura Nemira, 1995). Lucian Vasilescu ia patentul ştirilor de senzaţie şi-l investeşte în himericul „erotic”, folosindu-se de istorioara amoroasă (tradusă în grotesc) pentru a vorbi, în ascuns, de o devoţiune ideală. Aventura în limbajul visceral ori doar în limbajul fără complexe, oralităţile şi directitatea, dar nu mai puţin intertextualităţile mânate în caricatural şi simularea narativă a structurii poematice (lucrată în naivitatea senzaţionalistă) sunt menite să abată discursul (cam pletoric aici) spre ţinte false şi să-l prezinte ca pe o simplă oratorie a provocării. De codul provocării ţine şi construcţia ca atare a discursului, un talmeş-balmeş de voci şi formule care abuzează de slobozeniile intertextuale pentru a se dilata în dispute şi în aluzii ironice. Principiul constructiv e cel al aspiratorului, aplicat în egală măsură atunci când e profesată notaţia de real, conotaţia imaginativă ori reverberaţia ei livrescă. Poemul e ceva ce înghite tot, fără discernământul şi complexul elevatelor. Ba din contră, ridicându-se împotriva lor, poetul favorizează (pe faţă, căci pe dos altele are el în sufletul lui) intrarea de-a valma a lascivelor şi trivialelor, stocând mizerabilismul cu euforie. Dar peripeţiile erotice ale romanţului de ziar, îngroşate într-o promiscuitate febrilă ce dă parcă glas fantasmaticului senzaţionalist, ca şi peripeţiile deviante ale discursului nu sunt decât reversul difamant al unei alegorii devoţionale. Febra creativă îşi face aici mendrele disimulându-se sub libidinal, însă femeile care aşteaptă să fie seduse şi preamărite nu sunt decât o (carnală) foaie de hârtie care aşteaptă să fie mântuită: „avea creion chimic legat cu sfoară de gât cerea/ doar cuvinte şi oameni cărând la valize baloturi/ pachete şi vize treceau pe sub vorbele ei cu/ privirea în jos ca prin ploaie“ etc. Mutaţia grotescă a conceptului poetic nu-şi poate însă reprima orgoliul „demiurgic“ şi de sub condiţia decăzută răzbate condiţia nobilă: „era goală puşcă aici sub stâlpul cu bec şi noi/ am scris-o puţin să nu-i fie frig de ziua de mâine/ aceste cuvinte nu fac nici un rău dimpotrivă/ le-am scris cu creionul muiat în salivă aşa cum / într-un tragic început de sfârşit un nene mai/ mare a scuipat peste un pumn de ţărână şi ştiţi/ ce-a ieşit.“ Destructurarea oricărei veleităţi „romantice“ a scriiturii, trecerea ei printre deriziuni şi reprimarea tentaţiilor transfigurative ţin strict de retorica afrontului, de ostentaţia unei condiţii decrepite a poeticului. Poemul nu e altfel decât viaţa, zice, în fond, Lucian Vasilescu şi, prin urmare, el trebuie adus din rezervaţie şi potrivit la condiţia acesteia. Dar retorica lui Lucian Vasilescu e amăgitoare şi prefăcută, căci de sub recitativul ei grotesc se iveşte mereu fantasma poemului-bampir, a poemului care sublimează în cuvinte sângele creatorului. Poemul lui nu e mai puţin devorator şi mai puţin sacrificial decât cel de abruptă devoţiune romantică. Doar retorica jertfei e alta – lehamitea şi nepăsarea ţin acum locul compasiunii şi lamentaţiei de absolut. Lucian Vasilescu e nonşalant acolo unde străbunii lui de crez şi de conduită erau patetici: „Să nu-ţi pară rău, mamă – sunt doar vorbe şi carne, puţin sânge, cuvinte şi oase, nici o scofală.“

Etica mizeriei e doar climatul în care e întreţinută etica idealelor iar trivialul e doar un reactiv al nostalgiei de candoare. Filmul frivolităţilor şi parada falică sunt şi ele doar o retorică de contrast pentru sentiment şi pentru tandreţea în care acesta se epifanizează: „Acum linişte. Se împachetează toată această mucava în care am fost potriviţi ca să credem. Se stinge lumina, se pleacă – în şoaptă, fireşte./ Lasă-mă să mângâi aerul din preajma ta. Ca şi când m-aş întoarce acasă./ Singur./ Zornăindu-mi umbra pe caldarâm./ Patrula de noapte vesteşte oraşul/ că nici/ nu/ exist.“ Rezoluţia gravă a acestei comedii groteşti îi recuperează patetismul de fond, ocultat de barochismul ostentaţiilor. Iar rugăciunea (adaptată ad hoc, nu fără distanţare ironică) inserată în textele de încălzire reactivează şi ea parametrii devoţionali în care Lucian Vasilescu înţelege să-şi conducă provocarea.
Pedala caricaturală e apăsată până la fund în Ingineria poemului de dragoste (Editura Albatros, 1996), unde biografismul se răsfaţă într-un duel intertextual jucat cu cordialitate ironică. Poemele sunt întinse pe aţa erotismului, punând biografia în teleologia amoriului. Dar atât ideea biografică, tradusă în secvenţe „pasionale”, cât şi ideea erotică, frustrată de anvergură şi fascinată de bravadă, deşi circumscriu tematic volumul, nu-i dau stringenţa unei viziuni unitare. Preeminentă rămâne atitudinea iar aceasta se complace în răstălmăcirea echivocă a unor clişee şi toposuri literare. Ea preferă gherila livrescă, deşi epatează în transcripţii de real. E cartea cea mai nouăzecistă a lui Lucian Vasilescu, ambiţionată de pura parodiere a pateticelor şi de convertirea lor în frivole. Tehnica, părând nouă, e luată din juneţea lui Adrian Maniu, de la care tinerii poeţi ai anilor ’90 au moştenit, adesea fără consimţământ, această modalitate de a brava frivol toate speciile de fior. Afrontul solemnelor nu lipseşte nici din cartea lui Lucian Vasilescu, chiar dacă, la urmă, parodia e scăpată în frison printr-o mişcare de recuperare: „Ridicai ochii. În faţa mea, atârnat de perete, era Isus pe cruce. Părea cam plictisit. Monahul învârtea o hârâitoare, zbierând versuri latineşti. Circulaţi!  Isus privea altundeva şi părea că se plictiseşte. Îşi căuta o poziţie mai comodă în piroanele lui. Pieptul i se ridica uşor şi ritmic. Trăsăturile lui respirau calmul şi-am auzit ieşindu-i pe nări un tors uşor de satisfacţie, ca la o pisică sătulă“ etc. Regula poemelor e verva, ceea ce duce la o seducţie a caricaturalului atât asupra situaţiilor discursive, cât şi asupra celor existenţiale. Nu-i mai puţin adevărat însă că Lucian Vasilescu, indiferent la ce orgasme visează (şi visează mereu la aşa ceva), tot la orgasmul poetic ajunge, ceea ce înseamnă (la limită, fireşte) că întreaga lui biografie e captiva acestei himere şi e orânduită într-o economie a devoţiunii: „stai de-a curmezişul nopţii pozezi pentru poemul ăsta eu/ scriu despre tine ca după dictare alunec în tine/ ca într-o crevasă/ până ce istovit sufocat mă scot de acolo şi ţâţele tale par doi siamezi fericiţi/ ce plutesc în derivă/ pe mirosul de mare/ printre pirogi şi/ portavioane.“ Erotomania lui Lucian Vasilescu nu e decât ipostaza de consolare a febrei creative. Sexualizarea scriiturii vorbeşte, desigur, de intensitatea acestei febre, de participarea convulsivă, nu doar senzuală, la poematic. Încă o dată frivolitatea lui Lucian Vasilescu nu e altceva decât alfabetul unui paroxism devoţional citit în răspăr.
Epica „pasiunilor“ de până aici, fie că-i vorba de pasiunea cotidianului şi biograficului, fie că-i vorba de pasiunea “tematică“ a iubirii, reprezenta doar o ambiguă alegoreză a pasiunii poetice. În Sanatoriul de boli discrete (Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti şi Editura Cartea Românească, 1996) acest epos pulsional, detracat în peisaje groteşti, suferă o vădită reconversie exploratorie. De această dată Lucian Vasilescu intră abrupt în infrapoetic, ducând cu sine o vocaţie dilatatorie care face din starea scripturală o telenovelă. Principiul exploratoriu al poeziei nu e folosit pentru sondaje în subconştient, ci pentru catagrafierea dinlăuntru a psihotismelor scriiturii.
Viziunea iese din real şi se strămută în tărâmul psihotic, iar relaţiile intra-scripturale sunt transpuse într-o fabulă de sanatoriu, cu relaţii clinice de dependenţă între autor şi text. Lucian Vasilescu redescoperă astfel sensul originar al maniei poetice, transcriind himera în ingenuitatea manifestării sale şi într-o sintaxă care, dincolo de aparenţele consemnării medicale, obiective, reproduce în candoare peisajul vizionar şi dialectica dependenţelor din interiorul stării vizionare. Poezia a substituit patosul cu psiho-pathia, mutând procesarea vizionară în devianţă şi ţinând-o în proximitatea extazei şi misterului. „Boala“ poetică nu mai e luată în sens figurat, ci în sens literal, iar această literalitate îi permite poetului să exploreze întreg spectacolul transfigurării vizionare. „Poemul”, alcătuit din secvenţe şi pe principiul glosolaliei, cu voci discordante, strânse scrupulos la „dosar”, e, în fond, un triumf al pathiei poetice, al extazei, dar nu mai puţin şi al disperării în solitudine. Inserţia refrenului – „is there anybody out there?“ – reorientează toate aceste deliruri simulate spre disperarea existenţială şi face din singurătate tema structurantă a cărţii. Prin interludiile acestei teme, care întrerupe mereu saga patologică a scriiturii, intră în poem anxietatea şi frisonul. Dar acest contrapunct anxios însoţeşte o fabulă a transfigurării în cadrul căreia lirismul candid e amestecat cu prozaismul iar ingenuitatea vizionară stă alături de caricatura ei, într-o formulă premeditat evenimenţială. Însă evenimenţialitatea e constrânsă, prin frecvente ritornello, să intre într-o structură liturgică, de continuă anamneză a „originarului”. Poemul e memorialul transfiguratoriu al unei secvenţe banale, cu Geta aşteptând să se deschidă aprozarul şi bând, ca să-i treacă vremea, un pahar de limonadă. Dar această secvenţă e promovată catastrofic în viziune, iar Lucian Vasilescu transcrie toată saga acestei pervertiri a realului în revelaţie. Epopeea acestei transfigurări reprezintă trama poemului. Dar pe scenariul ei poetul desfăşoară, nu fără a-şi exersa reflexele intertextuale, o întreagă peripeţie a viziunii. El intră astfel pe domenii diafane, pe teritoriul infrapoeticului, proiectându-l în dimensiuni epopeice. Perspectiva psihopatică readuce în patologia scriiturii toate fantasmele refulate de retorica deriziunii şi a peioraţiei. Chiar dacă şi-au pierdut prestanţa, fiind tratate caricatural şi cu familiaritate, inspiraţia, revelaţia, harul, extaticul etc., nu şi-au pierdut eficienţa. Lucian Vasilescu, ascuns după o scriitură ireve-renţioasă, tratează în partener cu transcendenţa, pe care o presimte prezentă în viziune.
Această conlucrare e dusă la capăt în Spirt. Muzeul întâmplărilor de ceară (Editura Nemira, 2000), în care poetul, din instrumentale şi ludice, face structurale tentaţiile sale intertextuale, instituţionalizându-le într-un limbaj dual. Volumul nu e decât un dialog cu textele sacre, o confruntare a angoasei existenţiale cu angoasa sacră. Biblia, de la Eclesiast  şi Psalmi până la Apocalipsă, e folosită nu ca referinţă ori depozit de simboluri, ci ca scenariu existenţial în care disperarea se uneşte cu fervoarea. Extrasele de acolo sunt simple contrageri, rescrieri prin epitomă, izolând sâmburele nevralgic al stării de febrilitate în dialog. Iată, de pildă, cum sună, doar uşor contras, Psalmul 102: „Zilele mele pier ca fumul şi oasele îmi ard ca un tăciune./ Inima îmi este lovită şi mi se usucă întocmai ca iarba./ Aşa de mari îmi sunt gemetele că mi se lipesc oasele de carne./ Nu mai pot dormi şi sunt ca o pasăre singuratică/ pe un acoperiş. Mănânc ţărână în loc de pâne/ şi îmi amestec lacrămile cu băutura!“
Intertextul biblic are o economie expresionistă, iar neliniştea sacră e surplombată angoasei personale. Poetul pare a răspunde patetismului biblic printr-o replică nonşalantă. În (aproape) aceeaşi retorică de persiflaj, Lucian Vasilescu îşi „rescrie“ acum biografia sub presiunea iluminării, depunând agonia pe pragul invocaţiei. Deopotrivă pioasă şi provocatoare, inhibată şi insolentă, atitudinea lui reclamă o relaţie inconfortabilă cu sacrul. Poetul nu alege nici calea imnologică, nici calea îndoielii. El nu beatifică şi nu contestă. Fervenţa lui nu e una de clişeu. Ea e mai degrabă un spasm blazat în care invocaţia se rosteşte cu sfârşeală şi frisonul derapează în oralităţi domestice: „Lasă-mi sufletul meu ostenit să vină la tine./ Cuvinte cu aripi, heruvimi fără chip dintre care/ nu mai pot rosti pe niciunul, se pogoară în stoluri,/ îmi arată drumul. Sunt aşteptat. Merg înainte,/ presărând în cale păcat cu păcat./ Şi drumul întoarcerii am uitat/…/ Lasă-mi sufletul meu ostenit să vină la tine!/ Om mai vedea…/ Lasă-mi sufletul meu ostenit să vină la tine!“ Această colocvialitate are ceva din familiaritatea argheziană cu transcendentul, numai că psaltirea lui Lucian Vasilescu nu e atentă la miracol, ci la convulsivitatea salvării. El nu inspectează şi nu inventariază imanenţa divină, strălucirea ei în umile, ci transcrie doar apăsarea unei chemări. Nu e vorba de o fascinaţie a divinului, de o seducţie sacră, ci de o disperare de păcătos care-şi interpelează principiul salvator din chiar fervenţa căderii. Psalmi de părăsire, de abandon, psalmii lui Lucian Vasilescu nu sunt mai puţin un limbaj de ardenţă, deşi temperatura enunţului rămâne constant calmă (aparte câteva decalcuri expresioniste, contaminări ale limbajului febril din Psalmi). Poemul e, de această dată, de-a dreptul literal, o lucrătură teandrică, o împletire de discursuri. Rugăciunea e, pentru Lucian Vasilescu, o peripeţie existenţială în care iluminarea însoţeşte căderea. Dacă invocaţia n-are, de regulă, epică, regula nu mai e adevărată pentru el. Ca şi în structura stării scripturale, poetul induce în structura stării invocative un epos, o tramă. E, desigur, trama propriei existenţe, a acestor „întâmplări de ceară“ care nu sunt decât lumânările aprinse pe traseul biografiei – un drum pe care fiecare cădere e o jertfă iar decăderea o amplă rugăciune. De fariseismul acestei autoexaltări poetul se apără printr-o sintaxă sceptică şi printr-o retorică apatică. Dar mecanismul lui existenţial e mecanismul unei devoţiuni.
 
Al. Cistelecan, Postfață la volumul Institutul de Poezie Legală, ed. Vinea, 2010
 
 „Ultima dată cînd a fost văzut, el se găsea în miezul luminii, mînca nuci verzi şi nu mai contenea să se mire...” sau despre primul şi unicul Lucian Vasilescu
 
Lucian Vasilescu vine în literatura română, cred eu, direct din Nichita Stănescu, cel coborît adînc în miezul maturităţii sale în braţe cu marea poezie. Nesfios atît doar cît trebuie să nu se observe că este un introvertit perseverent şi capricios, noul poet de la Ploieşti se dovedeşte, din prima clipa, un devorator de tărîmuri şi de spaţii (literar-fantaste şi deopo-trivă, cotidiene, puternic vizibile) succesive, poemul său fiind nu o dată o veritabilă clepsidră care absoarbe, care înghite tot ce-i ajunge dinainte ori dinapoi, sau i se (o)pune de-o parte sau de alta, la stânga sau la dreapta. Tipul lui de imaginaţie, astfel spus, mi se pare că este unul inteligent cumulativ. Poetul nu doar bate cu degetul în ziduri/subiecte/situaţii, el le mută, perseverent ca un Sisif, sîrguincios de-a dreptul am putea spune, în cîrca poemului cu tot (sau aproape tot) ce se află în miezul lor, în proximitatea şi în depărtarea lor. De aceea textele lui Vasilescu nu sînt numai ce se vede şi nu se restrîng numai la ce se aude la rostirea lor. Ele au un halou care strînge la sîn straturi plurale ale orizontalităţii, au spaţialităţi şi rezonanţe vizibile şi audibile aproape fără efort de cititorii împătimiţi de poezie. Că aceştia sînt, din păcate, pe zi ce trece, din păcate, tot mai puţini în Valahia, este o problemă care nu trebuie discutată deocamdată, cid oar numită.
De la prima lui carte, Evenimentul zilei. Un poem văzut de Lucian Vasilescu, din 1995, autorul s-a bucurat de o recunoaştere unanimă. Un critic de talia lui Laurenţiu Ulici, pretenţiosul pretenţioşilor în materie de recunoaştere a valorii literare, pur şi simplu jubila. „Să fie!”, a scris el, memorabil,  atunci. Şi a avut, cum timpul a şi dovedit-o, peniţa aurită. Poezia de aici era, cum se şi cuvenea să fie, venind de la un ploieştean, în formă maximă. Şi, adăugăm, imediat, în formulă maxim(al)ă. Volumul reprezintă, în sine, un fel de ziar magic şi scandalos deopotrivă, deschis cam fără perdea şi deodată la toate paginile. Personaje de subterană îşi înşiruie unele după altele tâlcurile existenţei lor infernale. Dame obosite de trecerea prin codri de bărbaţi fumează încă ţigara amintirilor de pe cînd visau la un El Dorado care nici nu exista. Iată o listă a lor: signorina Jeanette (pe care mai înainte o chemase Matilda, pe care mai înainte de înainte o chemase Rafira), care reuşea cu cinci pitici deodată, Amanda, al cărei trup „devenise  asemenea unui parc de distracţii”, domnişoara Olesia, care „a sărit din tren cu chitara din tabloul unde bărbaţii beau bere, aşezaţi pe la mese”, Serena („ăla nu e bărbat care nu a cunoscut-o pe Serena”) ori transparenta Vanesa (din cauză că a avut 167.000 de orgasme simultan). Deşi cruzimea unor sintagme pare a înroşi paginile, asistăm, dincolo de recuzita scripturală spectaculoasă (toate poemele sînt redactate ca nişte ştiri senzaţionale, avînd titluri, supra şi infra titluri), Lucian Vasilescu ne desfăşoară sub ochi, în fond, o halucinantă feerie neagră, al cărei singur şi răsfăţat actor este derizoriul existenţei umane.
Cristian Popescu încă de prin 1990, într-o prezentare pe care i-o dedica în revista Luceafărul, nota (perspicace şi destul de exact): „Personajul care «vorbeşte» poemele lui Lucian Vasilescu este un Golan trist. O aşa-zisă «frondă» a imaginarului său are acoperire în valuta forte a angoasei.” Îl văzuse „bine”, chiar „foarte bine” pe poetul nostru liderul generaţiei proaspăt venite, nouăzeciste.
Insistînd încă asupra volumului Evenimentul zilei, să notăm că deloc întîmplător acesta are ca motto un citat din Salvador Dali: „Astăzi, cînd privesc ziarele pe dos, văd lucruri divine, prinse într-o anume mişcare (...)“. Tînărul ploieştean nu neapărat priveşte „ziarele pe dos”, ci viaţa, existenţa în genere, o întoarce pe dos şi-i înrămează pregnant excrescenţele. O face uzînd de pusee genialoide, dovedind deopotrivă nu numai o bună cunoaştere a vechii avangarde (de la Dali la, să zicem, un incendiar Geo Bogza, autorul interbelicelor torţe Jurnal de sex şi Poemul invectivă), ci chiar o intimidate profundă cu aceasta.
Lucian Vasilescu ştie deja prea bine încă de pe acum că pentru poezia care este cu adevărat poezie cuvintele sînt exact acele oglinzi rarisime care te pot păstra puternic şi invincibil numai cînd şi numai dacă ştii şi poţi să te muţi cu totul în ele. Sensibilitate, inteligenţă, carne, sînge, talent vin cu tine odată în aceste încăperi caudate şi misterioase şi sînt gata să explodeze odată cu tine. Existenţa în poezia a fost dintotdeauna şi va fi pentru totdeauna una periculoasă. În orice caz, intuiţia excepţională l-a ajutat pe poet să închipuie în centru acestei statui a derizoriului care este prima sa carte, un experimental Institut de Poezie Legală. Invenţia este de primă mînă. În poezia română sînt destui de puţini autorii care inventează asemenea buzdugane care rămînt înfipte direct în ţeasta timpului. Autorul Evenimentului zilei este unul dintre ei. În definitiv, era nevoie de o veritabilă instituţie, fie ea şi imaginară, în incinta căreia trupul şi creierului poetului să poată fi despicate şi cercetate şi fotografiate. Dacă tot se pierduse ocazia, de către doctorii Şuţu şi Marinescu de a se cerceta creierul lui Eminescu, care fusese, se pare, uitat, pînă la descompunere, la soare într-un colţ de fereastră, acum – adică atunci, în 1995 – era momentul edificării Institutului de Poezie Legală. Primul depus aici se cuvenea să fie chiar întemeietorul său: „te va aşeza cu grijă pe spate şi-o să te lase în / linişte să memorezi un jurnal întîmplări şi / poveşti iar gheaţă îţi va aduce întotdeauna / destulă căci // dacă vei ierta oamenilor cuvintele lor şi / tatăl tău ceresc îţi va ierta ţie textele tale / şi vei fi mulţămit”. Despre cum se vedea pe sine la ora unui asemenea experiment desigur foarte straniu ne putem face o idee din versurile următoare: „Tînăr fiind, obişnuia să-şi poarte într-însul sîngele ca într-un pocal, fără să risipească nici o picătură atunci cînd se ducea la buze. Avea cîte cinci degete la fiecare mînă şi gene şi sprîncene avea. El avea două mîini văzătoare. În toate dimineţile se îndoia, atunci cînd îşi spăla faţa cu pietre mici şi rotunde. Uneori umbla fără piele pe dînsul şi era pedepsit primăvara, cînd îi răsăreau barba şi mustăţile. Ultima dată cînd a fost văzut, el se găsea în miezul luminii, mînca nuci verzi şi nu mai contenea să se mire.”
Este, dacă recitim atent, o descriere în vagă cheie eminesciană („Tînăr fiind, obişnuia...”, scrie Vasilescu; „Băiet fiind, păduri cutreieram...”, scria Eminescu) şi, deopotrivă, stănesciană („El avea două mîini văzătoare..”, scrie Vasilescul amintindu-l cu bună ştiinţă pe Stănescul), dar trimiterea este foarte limpede către Iisus, cel ajuns, după experienţa cutremurătoare a Golgotei, în chiar „miezul luminii”.
Dacă titlul poemului care urmează este spumos publicitar: „În premieră mondială, în faţa / camerelor de luat vederi, / La Institutul de Poezie Legală / s-a efectuat autopsia unui text / PRIN DESPICAREA MEA PE DIN DOUĂ”, conţinutul lui este o veritabilă şi inconfundabilă confesiune pe patul de moarte: „Uite, mamă, astăzi eu sînt eroul principal. Uită-te, mamă, la mine – mîndreşte-te! Fiul tău a ajuns în centrul atenţiei. Vezi, mamă, că n-ai aşteptat degeaba, vezi, mamă, că răbdarea şi chinul tău au fost, în sfîrşit, răsplătite? Vezi tu că există pe lumea asta, totuşi, dreptate, că nu degeaba ţi-ai păstrat tu credinţa în bine? Sînt fericit, mamă, acuma.” Despicarea în două a poetului pentru a se face în felul acesta prima autopsie a unui text are importanţa unui eveniment unic. Simplu, într-un limbaj nud, aproape pietros, este transcrisă nouăzecista edificatoare exeperienţă: „Încă de dimineaţă am simţit că astăzi este ziua cea mare (s.n., N. Tz.). Apoi, cînd n-au mai adus gheaţă – am fost sigur: astăzi va fi. Într-adevăr, de cum au intrat, am desluşit în privirea lor că e vorba de mine. Uşa a rămas multă vreme deschisă şi în încăpere au intrat oameni mulţi – bărbaţi şi femei – cu carnete şi pixuri în mînă. Au adus şi un trepied pentru camera video, au adus reflectoare. Pentru că totul va fi transmis în direct (s.n., N. Tz.). Ştiu că nu poţi veni, de altfel nici n-ai avea loc – e atîta înghesuială aici. Uită-te măcar la televizor: ştiu că ziua de astăzi dă sens vieţii tale şi sînt mîndru. Scuză-mă acum, dar trebuie să începem. Se va lucra foarte încet, pentru ca toţi cei de faţă să-şi poată nota, să se poată filma şi transmite toate detaliile.”
Avem aici poezie tipic nouăzecistă. Cît de departe sîntem de calofilia (deloc de neglijat!) celor din Generaţia 80. Nimic evaziv nu mai este cu putinţă în textul nou, nouăzecist. Totul este de spus şi de respus cu sufletul la gură, cu reflectoarele pe buze şi pe vîrful limbii. Cenzura fiind abolită, măcar formal, libertatea în poezie trebuie transformată urgent în scop în sine. „Toate detaliile” sunt importante, sensul unei altfel de sensibilităţi se poate edifica de aici începînd.
În fragmentul următor este de urmărit, dincolo de tonul de emoţionantă jelanie valahă şi un dialog geraţionist între aceşti doi reprezentanţi de prim rang ai nouăzecismului, Lucian Vasilescu şi Cristian Popescu: „Vei primi, mai mult ca sigur, şi ceva bani (ce zic eu ceva, bani buni) pentru asta. Tu împarte-i la lume. Ia-i cu tine în tramvai, în două sacoşe de plastic, şi aruncă-i pe geam, de-o parte şi de alta, de-a lungul oraşului, şi-o să vezi cît de puţin mai aveau ei pînă la fericire.”  Să ne amintim cu tandreţe de tramvaiul 41 din Familia Popescu, dar să nu uităm să-i aşezăm în prim plan acest fragment de mare poezie nouăzecistă pe care ni-l dăruie, încă de la debutul său de-a dreptul senzaţional, autorul Evenimentului zilei: „Vorbeşte cu vatmanul să meargă încet – şi ai grijă să termini sacoşele pînă la capătul liniei. Dă-i vatmanului un bacşiş gras, să poată să-şi cumpere şi el un tramvai cu care să meargă de jur-împrejurul pămîntului, pe linia orizontului, povestind despre noi de-o parte şi de alta, în ambele emisfere, şi-ai să vezi, mamă, atuncea pămîntul va naşte o mică planetă, pe care eu, mamă, voi fi pus Dumnezeu. Iar pe tine te vor picta în altare. Să-i rogi să pună roşu mai mult, îmi place cum îţi stă ţie în roşu. Nu uita să ţii în mînă o poză de-a mea, de cînd eram mic, de cînd te tot amăgesc eu pe tine că odată şi-odată. Uite, mamă, ziua aceea a venit. M-am ţinut de cuvînt.”
„Planeta” pe care „eu, mamă, voi fi pus Dumnezeu” nu poate fi decît Poezia şi fiul său, Poemul. Chiar dacă pentru asta este nevoie să se umble în văzul tuturor „fără piele pe trup” şi faţa poetului să fie spălată „cu pietre mici şi rotunde” – răsplata este pe măsură. Căci Poemul este, cel puţin cîteodată, în clipe de mare noroc şi de profundă inspiraţie, poate că unul dintre cele mai coerente „vehicole” prin care fiinţa omenească poate ajunge în preajma lui Dumnezeu şi poate purta o întrecere cinstită cu el.
Da, aşa cum spune simplu, precis, cu directeţe deplină Lucian Vasilescu, îl putem ajuta cumva pe Dumnezeu „să nu se facă de rîs” vreodată: „Să nu-ţi pară rău, mamă – sînt doar vorbe şi carne, puţin sînge, cuvinte şi oase, nici o scofală. Le aveam de la tine şi-am avut o viaţă frumoasă noi împreună – cuvintele, sîngele, carnea şi oasele mele. O viaţă frumoasă, bună şi blîndă ca tine. Şi întinsă de-ajuns. Vezi, mamă, pînă la urmă răbdarea şi chinul tău au fost răsplătite. Vezi tu că există pe lumea asta totuşi dreptate, că nu degeaba ţi-ai păstrat tu credinţa în bine? Sînt fericit, mamă, acuma. Bucură-te şi tu de carnea, de sîngele, de oasele şi de cuvintele  pe care le-am avut de la tine. Bucu-ră-te şi trimite-i lui Dumnezeu de la mine vreo două cuvinte, acolo, să nu rămînă pe gînduri, să nu se facă de rîs. Spune-i că mai avem noi vreme destulă.”
 
Nicolae Tzone, Cuvânt înainte la volumul Institutul de Poezie Legală, ed. Vinea, 2010

Cristian Popescu:
 
„Personajul care «vorbeşte» poemele lui Lucian Vasilescu este un Golan trist. O aşa-zisă «frondă» a imaginarului său are acoperire în valuta forte a angoasei.”
 
Luceafărul, nr. 15, 9 mai 1990
 
Laurenţiu Ulici:
 
„Încă de pe vremea când era inginer chimist în Ploieşti, Lucian Vasilescu nu părea să întreţină relaţii cordiale cu previzibilul. Poate pentru că se simţea structural atras de surpriză a dat-o pe poezie şi, consecutiv, pe gazetărie, ambele prin excelenţă teritorii ale imprevizibilului. A continuat, apoi, să fie imprevizibil chiar în aceste teritorii. Dovadă acest Evenimentul zilei – un poem văzut de Lucian Vasilescu în paginile ziarului cu acelaşi nume, în special în paginile de fapt divers, acolo unde, ca să zic aşa, colcăie viaţa. Ce vrea să spună poetul prin această surpriză tehnică e, dacă înţeleg bine, că poezia este, pentru el, o chestiune de în-fiinţare, adică (şi) un fel de a fi, complementar unui fel de a scrie. Asta ţine, însă, de previzibil, ba chiar de locul comun. Pe care imprevizibilul gest al poetului îl neagă. E ceva bacovian, fie şi sublimat, într-o atare «inginerie poetică». Să fie !”
 
Evenimentul zilei (coperta IV), ed. Nemira, 1995

Ion Bogdan Lefter:
 
„(...) Autorul cărţii despre care e vorba (Evenimentul zilei – un poem văzut de Lucian Vasilescu) s-a gândit să speculeze potenţialul comic al retoricii impuse largului consum de astăzi de către sumbrul cotidian. Nu pentru a produce la rândul lui un volum horror, ci – culmea – pentru a scrie un volum de poezie. Şi – încă mai greu de crezut – Lucian Vasilescu reuşeşte (...). / Curios şi până la urmă seducător este faptul că dintr-un exces de prostituţie, violenţă, oroare, autorul cărţii reuşeşte să facă poezie adevărată, să scoată un lirism paradoxal, nostalgic şi profund dintr-o materie teoretic «nepoetică» (...). / O experienţă interesantă, undeva la intersecţia dintre viaţă, presă şi literatură. Sau o demonstraţie că acolo unde e viaţă şi e presă, e şi literatură...”
 
Evenimentul zilei: ziar? Nu: carte de versuri!, Radio Europa Liberă, 19 iunie 1995
 
Dan Stanca:
 
„La editura Nemira a apărut una din cărţile cele mai ciudate pe care le-am citit vreodată: Evenimentul zilei – un poem văzut de Lucian Vasilescu (...).”
 
Lucian Vasilescu “salvează“ Evenimentul zilei, în România liberă, 23 iunie 1995

Saviana Stănescu:
 
„Titluri, subtitluri, supratitluri, întâmplări şocante, absurde, groteşti, perversiuni şi crime, toată recuzita unui cotidian de succes la (un anume) public a putut genera Poezie. Nu vă miraţi, pentru Lucian Vasilescu, cel care niciodată n-a întreţinut «relaţii cordiale cu previzibilul» (cum scrie Laurenţiu Ulici pe copertă), nu este imposibil să poetizeze mizerul trai de fiecare zi, violenţa sau vulgaritatea. Ce este, printre altele, interesant la această carte apărută la editura Nemira este senzaţia că citeşti poezie autentică, deşi cuvintele în sine ar putea părea vulgare, şocante, groteşti unor pudibonzi sensibili. Şi probabil că aici intervine ceea ce se numeşte îndeobşte talent.”
 
Adevărul, 27 iunie 1995
 
Liviu Antonesei:
 
Evenimentul zilei este, poate, cel mai controversat cotidian din România de astăzi – iubit şi contestat, în egală măsură, el este mereu prezent. Atât de prezent încât a devenit materie pentru o remarcabilă experienţă lirică. Mă refer la volumul Evenimentul zilei – un poem văzut de Lucian Vasilescu. Indiferent de ce se va întâmpla cu Evenimentul zilei este limpede că destinul său este salvat, salvat prin această insolită experienţă poetică (...).”
 
Salvarea Evenimentului zilei, în Monitorul (Iaşi), 30 iunie 1995
 
Dan-Silviu Boerescu:
 
 „(...) Violent la limita senzualului bine distilat în cheie livrescă şi senzual în marginea unei violenţe înşelător, dinadins asumate, ziarul imaginat de Lucian Vasilescu este, în fapt, jurnalul remarcabil al unei predispoziţii onirice, dedusă din formidabila presiune informaţională din fiecare zi (...). / Nicăieri, în literatura contemporană, mistica şi deopotrivă isteria erotică a cincinalului iliescian nu cred să-şi fi găsit o reflectare mai exactă şi, surprinzător sau nu, capabilă de o ironică transfigurare (...).”
 
Evenimentul zilei – un poem văzut de Lucian Vasilescu, în Luceafărul, 26 iulie 1995
 
Marian Ilea:
 
„(...) Un autor de marcă al nouăzeciştilor îşi publică prima sa carte sub auspiciile unei edituri prestigioase (...).”
 
Peripeţiile contelui Lucian Arlanoff  Vasilescu, în Clipa (Baia Mare), 31 iulie 1995

Augustin Frăţilă:
 
„(...) Dintre cărţile de poezie ale nouăzeciştilor, aceasta mi se pare interesantă prin dinamica ei cu totul specială (...).”
 
Piticii căzneau să ridice valul de carne al burţii Rafirei, în Baricada, august 1995
 
Radu G. Ţeposu:
 
„Citite în succesiunea lor fals-inocentă, poemele lui Lucian Vasilescu din Evenimentul zilei, volumul său de debut, sunt nişte elegii cu suflu epic (...). / Cruzimea evenimentelor e îmbibată întotdeauna, ca de o transpiraţie abundentă, de compasiune şi candoare, aşa încât ochiul poetului izbuteşte să distileze toate otrăvurile şi să le prefacă în delicateţuri lirice (...). / Poeziile crude şi amare ale lui Lucian Vasilescu, scrise în ton narativ, fără explozii stilistice, trăiesc prin pâlpâirile lor melancolice, prin regia subtilă a afectivităţii, menită să îmblânzească grozăviile realului.”
 
Cei care vin – Lucian Vasilescu, în Cuvântul, septembrie 1995
 
Vladimir Bălănică:

„(...) Formula publicistică a cunoscutului cotidian este supusă unui proces de transfomare poetică şi rezultatul este o carte originală, cu o viziune şi o articulaţie remarcabile. Poetul a preluat semnele exterioare ale ziarului – triada: supratitlu, titlu, subtitlu; pansexualismul, violenţa şi senza-ţionalul care au devenit însă elementele unui decor pentru o altfel de trăire, mai profundă şi mai stabilă.”
 
Hyperion (TVR), 15 septembrie 1995
 
Ioan Holban:
 
„Un eveniment în poezia de azi este, fără îndoială, volumul Evenimentul zilei – un poem văzut de LucianVasilescu (...).”
 
Cum se face poezie dintr-un ziar, în Opinia (Iaşi), 1 octombrie 1995
 
Doina Tudorovici :
 
„(...) Trebuie să recunosc că nu am mai întâlnit atâta elogiu al sexualităţii în lecturile mele de ultimă... generaţie.”
 
Un poem de L. Vasilescu văzut de Doina Tudorovici, în Poesis (Satu Mare), decembrie 1995
 
Octavian Soviany:
 
„Născute dintr-un fel de veşnică «stare de insurgenţă», versurile lui Lucian Vasilescu (Evenimentul zilei – un poem văzut de Lucian Vasilescu, editura Nemira, 1995) demolează tabu-uri, răstoarnă fetişuri, desfăşurându-se cu dezinvoltură sub semnul totalei lipse de reverenţă faţă de locurile comune ale artei sau ale unei morale pudibonde (...). / Poezia lui Lucian Vasilescu are, dincolo de stratul său cel mai exterior (dacă se poate spune aşa), care intrigă şi şochează, desigur, o originalitate mult mai profundă, ce face din dânsa una din cele mai interesante apariţii în contextul liricii post-optzeciste din ultimii ani.”
 
O libertate neţărmurită, în Contemporanul, 15 februarie 1996
 
Val Condurache:
 
(Evenimentul zilei) –  un volum care ne clatină liniştea (...).”
 
Poarta credinţei, în Timpul (Iaşi), 2 februarie 1996
 
Laurenţiu Ulici:
 
Ingineria poemului de dragoste nu-i numai un titlu bine găsit ci, deopotrivă, şi unul revelator pentru un anume mod de a înţelege Poezia. Ei bine, în «ingineria» poemului – de dragoste, în special, a poemului, în general – trebuie căutată originalitatea dicţiunii acestui poet care în ultimii doi-trei ani a înaintat, încet dar sigur, din fundal în prim-planul promoţiei nouăzeciste a poeziei româneşti (...).”
 
Cuvânt înainte la volumul Ingineria poemului de dragoste, ed. Albatros, 1996
 
Alexandru Condeescu:
 
„(...) Lumea pentru Lucian Vasilescu nu există decât atunci când este scrisă. Metafora este realitate, elementele fac schimb de taine cu cuvintele, realul se confundă cu imaginarul, au aceeaşi esenţă concretă care este de natură mitică, fabuloasă, magică. E într-un fel o regresie în universul credinţelor originare în care basmul, eresurile sunt consubstanţiale vieţii universului cotidian (...). / Dincolo de semnificaţia psihanalizabilă a reveriei poetului, atinsă de aripa ludică a ironiei şi de rictusul sarcasmului, cartea dă imaginea memorabilă a unei lumi sfâşiate de căutarea disperată a iubirii sub pecetea inexorabilă a morţii (...). / Poezia lui Lucian Vasilescu inventează o apocalipsă a sexului şi o religie a lui.”
 
Textul şi sexul, în Adevărul literar şi artistic, 18 februarie 1996

Dan-Silviu Boerescu:
 
„Lucian Vasilescu nu a văzut idei ci, ca pe un poem, Evenimentul zilei (ed. Nemira, 1995), reuşind să contrarieze şi chiar să scandalizeze opinia publică, precum şi o anumită parte a criticii, căreia i-a picat greu să accepte o asemenea frivolitate a imaginaţiei poetice (...). ”
 
Evenimentul zilei..., în Cartea, mai 1996
 
Geo Vasile:
 
„(...) Prin manipulări de inginerie diabolică aplicată la istoria poeziei româneşti şi universale, Lucian Vasilescu spulberă mituri alexandrine în favoarea unor versiuni tragicomice, crispante.”
 
Din apocrife se-ntrupează poezia,  în Baricada, 3 septembrie 1996
 
Nicolae Prelipceanu:
 
„Aflat la al doilea volum de versuri, nu demult premiat pentru cel dintâi de Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, Lucian Vasilescu nu e, totuşi, un poet de ieri de-alaltăieri.
Sunt ani de când poemele lui apar în reviste, astfel încât el este posesorul unui stil personal, insolit, desprins din şi de acela al poeţilor celor mai tineri. Un poet post-modern, care citează lumea cotidiană, citadin – nici nu s-ar putea altfel – liric şi cinic în acelaşi timp. Ingineria poemului de dragoste e recomandată călduros de Laurenţiu Ulici. În acest punct ne alăturăm criticului.”
 
Ingineria poemului de dragoste, în România liberă, septembrie 1996
 
Ştefan Vida Marinescu:
 
„(...) În poezia română actuală, Lucian Vasilescu are o sosie pe măsură, şi anume poezia sa evenimenţială. Contemplativ-cinică, introspectiv-erotică, retrospectiv-persiflantă, a unui acrobat al spiritului citadin şi a unui demolator de conformisme.
Care nu simulează ci chiar se descrie pe sine. / Toate poemele sale din primele două cărţi sunt exerciţii superioare de adecvare la o natură vie, deloc perisabilă, căci Lucian Vasilescu a găsit «punctul de sprijin» şi ne va oferi, certamente, noi şi revelatorii mostre din «jurnalul» său de campanie.”
 
Anecdoticul existenţial, în Placebo (Videle), nr. 21-22, 1996
           
Dan Stanca:
 
„După Evenimentul zilei – un poem văzut de Lucian Vasilescu şi Ingineria poemului de dragoste, Lucian Vasilescu ne surprinde din nou cu poezia sa amară şi paradoxală, compusă din notaţii aparent banale, seci, dar care, în final, alcătuiesc o viziune amplă a unei lumi unde subiectul, timid şi reticent, este de fapt înnebunit după autenticitate, după viaţă, după un contact direct, intens şi carnal cu abstracţiunile (...).”
 
Sanatoriul de boli discrete, în România liberă, 27 noiembrie 1996
 
Lucian Vasiliu:
 
„(...) Lucian Vasilescu e un poet greu de confundat. Nu e lucru uşor ca, în contextul atâtor nume răsărite în câmpul nostru literar proaspăt democratizat, semnele particulare să fie atât de evidente încât să nu lase loc confuziei.”
 
De neamul Vasileştilor, în Convorbiri literare (Iaşi), decembrie 1996
 
Saviana Stănescu :
 
„(...) După Evenimentul zilei – un poem văzut de Lucian Vasilescu şi Ingineria poemului de dragoste, două volume şocante şi înnoitoare, privite cu scepticism de aripa conservatoare a criticii, Lucian Vasilescu «transcrie» (cum mărturiseşte el de fiecare dată) o nouă carte de poezie, mai degrabă un poem amplu, presat între două coperţi şi purtând titlul Sanatoriul de boli discrete. Un poem superb (...).”
 
Sanatoriul de boli discrete, în Adevărul literar şi artistic, 8 decembrie 1996
 
Adrian Alui Gheorghe:
 
Sanatoriul de boli discrete este o carte de poezie pe care o citeşti cu sufletul la gură.”
 
Sanatoriul de boli discrete, în Convorbiri literare (Iaşi), decembrie 1996
 
Dan-Silviu Boerescu:
 
„Explozia editorială din 1995-1996 a lui Lucian Vasilescu confirmă unul din pariurile pe care
le-am făcut în Antologia generaţiei ’90 – Sfâşierea lui Morfeu, volum care se încheia chiar cu câteva texte importante ale acestui autor. Dacă Evenimentul zilei – un poem văzut de Lucian Vasilescu (ed. Nemira, 1995) constituia o intrare în scenă spectaculoasă, care ataca frontal miturile contemporaneităţii şi îi şoca efectiv pe cei cu habitudini de lectură «tradiţionale», iar Ingineria poemului de dragoste (ed. Albatros, 1996), carte care strângea laolaltă textele din prima perioadă (cea de la cenaclul Universitas, condus de prof. Mircea Martin) reprezenta, nu doar prin titlu, un pamflet implicit cu lirismul şi cu receptarea sa calofilă, volumul selectat de juriul colecţiei Poeţii oraşului Bucureşti – Sanatoriul de boli discrete (Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti & ed. Cartea Românească, 1996) – înseamnă de-acum o redimensionare a pariului cu estetica. Sanatoriul... este o carte-proiect, definitorie pentru relaţia unui autor cu textul său. Este romanul unei pasiuni contradictorii, potenţată de o tensiune dramatică rar întâlnită (...). / Aflat la a treia carte în doi ani, Lucian Vasilescu este deja un tânăr clasic în viaţă.”
 
Poeţii oraşului Bucureşti, în Luceafărul, 15 ianuarie 1997
 
Al. Cistelecan:
 
„Într-un ritm care, de nu-i chiar frenetic, e, oricum, precipitat, Lucian Vasilescu a ajuns deja, cu Sanatoriul de boli discrete, la a treia carte, relevând fie un sertar supraaglomerat, fie o eficienţă a vocaţiei care dă semne de industriozitate. Dar fie că profită de un talent spornic, fie că trăieşte din economii, tânărul poet bucureştean – poate cea mai marcantă apariţie a ultimilor ani – nu e deloc unul consolat să îngroaşe rândurile şi aşa destul de îndesate ale aezilor români. Ceea ce, în Evenimentul zilei, putea încă părea doar o provocare mai radicală a insolitării, venind, totuşi, pe o tradiţie dusă la exasperare, se dovedeşte acum o acţiune mult mai profundă şi mai ambiţioasă. Pe o linie ce trece, mai degrabă imprevizibil decât logic, prin Cărtărescu şi Cristian Popescu, Lucian Vasilescu se arată nu doar un reformator al textului, dar şi un reformator al poeticului (...). /       Poezia lui nu mai e una care exorcizează nevroze sau angoase, diagnosticându-le de pe o poziţie de clinician. El şi-a mutat viziunea în tărâmul psihotic şi a dat pana pe mâna pacientului. Acesta redescoperă sensul originar al maniei poetice, transcriind himera în ingenuitatea epifaniei sale şi într-o sintaxă care, dincolo de aparenţele consemnării medicale, obiective, reproduce cu toată candoarea peisajul oniric. Poezia lui Lucian Vasilescu a înlocuit patosul cu psiho-pathia, vorbind dinlăuntul devianţei şi din proximitatea extazei şi misterului. Boala poetică nu mai e luată în sens figurat, ci în sens literal (...). / Lucian Vasilescu e, fireşte, un virtuoz al interferenţelor, al imersiunii unui program într-altul ori al virusării lui. Dar dincolo de ingeniu el impune prin algoritmul dramatic al viziunii.”
 
De la patos la psiho-pathie, în Cuvântul, ianuarie 1997

Romul Munteanu:
 
„(...) Volumele sale îl scot pe Lucian Vasilescu din plutonul eteroclit al confraţilor, transformându-l într-un mesager al unui alt mod de a fi în poezie. (...) Găsindu-şi propria manieră, Lucian Vasilescu şi-a surclasat confraţii de generaţie.”
 
Lucian Vasilescu şi teritoriile poeziei, în Luceafărul, 12 martie 1997
 
Nicolae Coande:
 
„(...) Suntem, cu poezia lui Lucian Vasilescu, prinşi într-un câmp de gravitaţie poetică de care nu ne putem smulge prea uşor, prea repede. Poate, în ziua de apoi.”
 
Un Leopold Bloom valah, în Calende (Piteşti), nr. 3-4, 1997
 
Valentin F. Mihăescu:
 
„(...) Sanatoriul de boli discrete este o carte extrem de unitară, foarte atent elaborată, atât în ceea ce priveşte construcţia propriu-zisă a poemului cât şi în privinţa echilibrului stilistic interior şi a atitudinii autorului faţă de sine şi faţă de ceilalţi. (...) Nu-mi rămâne, aşadar, decât să recomand cititorului acest volum de versuri dimpreună cu autorul său, figura cea mai proeminentă între scriitorii debutaţi după 1989.”
 
Disimulare şi denudare, în Azi – suplimentul literar, 9 iunie 1997
 
Octavian Soviany:
 
„Cu Sanatoriul de boli discrete, Lucian Vasilescu duce până aproape de perfecţiune formula textualismului în cheie parodică (...).”
 
Textul ca sanatoriu, în Contemporanul, 7 august 1997
 
Maria Luiza Cristescu:
 
„(...) După atîţia ani de poezie, repetată sau alternată ca guvernările, în cărţile lui Lucian Vasilescu mi se pare că văd ceea ce de multă vreme aşteptam: ieşirea. Ieşirea de sub nobila opresare a unui poet tutelar, deschizător şi închizător de drumuri: Nichita Stănescu. Lucian Vasilescu îmi pare a fi personalitatea sau mai degrabă trupul poetic care a scăpat şi n-a aruncat cu piatra în Nichita, nici nu i-a devenit sclav.”
 
Un prozator despre poeţi, Radio România Cultural, 1997
 
Iulian Boldea:
 
„(...) Versurile lui Lucian Vasilescu mărturisesc o adevărată obsesie a transcrierii; prin efortul său de a oglindi lumea, de a-i reda cu maxim efort mimetic toate articulaţiile, poemul se ontologizează, capătă el însuşi conformaţia – concretă, de o duritate tactilă – a realului. (...) Lucian Vasilescu e un poet de certă anvergură şi autenticitate, născut iar nu făcut.”
 
„Semnele realului şi ingineria poemului”, în Vatra, nr. 2, 1998
 
Al. Cistelecan:
 
„(...) Lucian Vasilescu se arată un romantic ce lucrează în totală clandestinitate.”
 
Un apostol al pansexualităţii, în Vatra, nr. 2, 1998
 
Dan-Silviu Boerescu:
 
„(...) Cel mai mare poet de azi este cel viu. Singurul poet viu este poetul nouăzecist (motiv pentru care, bunăoară, și Cezar Ivănescu a făcut cerere de intrare în nouăzecism). Nenorocirea este că poetul nouăzecist nu e unul singur. Sunt mai mulți. Vreo 20 (douăzeci) notabili. Vreo zece senzaționali. Vreo cinci de lux. Doi-trei magnifici. Pe ultimul, însă, nu-mi mai amintesc exact cum îl cheamă. Să fie oare Ioan Es. Pop („aici viața se bea și moartea se uită”), Lucian Vasilescu („sanatoriul de boli discrete”), Daniel Bănulescu („picioarele ei ca două principate dunărene”), Horia Gârbea („sfânta Julieta ce figurează în prospectul oricărei drujbe”), Mihail Gălățanu („ultima noapte de necrofilie sau o defecație cu Patria”), Saviana Stănescu („amor  pe sârmă ghimpată”), ori Rodica Draghincescu („fiecare avem sub pat niște fotografii de care ne este rușine”)? De-o fi unul, de-o fi alta, bucuroși i-om duce trena, pe trotuar și prin noroi.
This is the highway to... Hell!”
 
Cel mai mare poet de azi este cel viu..., în Facla Literară, iunie 1999
 
Aurelian Titu Dumitrescu:
 
„(...) Poezia lui Lucian Vasilescu este gluga unui călugăr care se îndreaptă, fără să-şi poată răspunde şi fără să se poată întreba, către noaptea de giulgiu a singurătăţii din care se oglindeşte ca şi vinovat.”
 
Lucian Vasilescu, precum poezie, în Facla literară, iulie 1999

Al. Cistelecan:
 
„Lucian Vasilescu – s-a văzut şi din cărţile de dinainte – nu scrie poezii cu bucata. El are un sentiment simfonic al poeticului şi angajează tema – mereu una dominantă şi structurală, de nu şi unică – într-o suită polifonică, cu un joc alert între acord, dezacord şi contrapunct. Sintaxa anxietăţii alertează, până la simultaneitate, sintaxa ardenţei, unindu-se într-o dialectică eufonică a contrariilor; marcată, nu fără ironie şi gratuitate, şi de aliteraţiile interioare, nu doar de evoluţia leitmotivică a întregului. Discursul psaltic se întretaie aici cu elegia «eclesiastică», vorbind nonşalant despre fervoare şi agonie într-o lirică provocatoare şi pioasă în aceeaşi măsură. Lucian Vasilescu promovează realul în dialog cu sacrul, dar nu pe calea beatificării, ci pe cea a problematizării. Poemele sale nu imnifică, nu suavizează şi nu euforizează existenţa. Dar o percep pe scala dramatică a iluminării.”
 
Cuvânt înainte la volumul Spirt. Muzeul întâmplărilor de ceară, ed. Nemira, 2000
 
Alexandru Condeescu:
 
„(...) Una dintre cele mai autentice cărţi de versuri ale anului.”
 
Spirt. Muzeul întâmplărilor de ceară, în Ziarul de duminică, 23 iunie 2000

Alex. Ştefănescu:
 
„Lucian Vasilescu redescoperă sensibilitatea, o sensibilitate dureroasă, după ce poeţii generaţiei ’80 şi-au transplantat inimi de hârtie şi şi-au injectat cerneală în vene. Cărţile sale anterioare – Evenimentul zilei (1995), Ingineria poemului de dragoste (1996), Sanatoriul de boli discrete (1996) – au atras de la început atenţia şi au fost premiate tocmai datorită dramatismului care putea fi sesizat dincolo de o gesticulaţie de carnaval (...). De curând, Lucian Vasilescu a publicat o carte – Spirt. Muzeul întâmplărilor de ceară – care îi aparţine întrutotul, din punct de vedere estetic, şi care reprezintă, fără îndoială, cea mai bună carte a sa. Ceea ce produce o impresie puternică este intensitatea calmă a trăirilor. Asemenea unui credincios fanatic, poetul ar putea să facă să se topească şi fierul cu fixitatea privirii lui. Pe el nimic din ceea ce este lumesc nu-l perturbă şi nu-l iluzionează. (...) Lucian Vasilescu s-a eliberat de orice influenţă şi a renunţat la orice frivolitate, pentru a deveni un poet auster şi meditativ, un poet ale cărui versuri au o rezonanţă gravă, ca un sunet de clopot, în sufletul cititorului. (...) Puţini poeţi contemporani cu noi au compus de-a lungul întregii lor cariere un vers atât de inspirat ca versul lui Lucian Vasilescu: Ai moartea înainte pentru a spune ce ai de spus.
 
Poezie şi rugăciune, în România literară, nr. 29, 2000

Horia Gârbea:
 
 „În anul 2028 Lucian Vasilescu va împlini 70 de ani iar eu voi avea vreo 66. Amândoi o să fim, firește, membri deplini ai Academiei Române și ai Institutului de Studii Literare Laurențiu Ulici. Cu prilejul aniversării poetului, în Ploieștiul său natal, Academia, Asociația Chinologică și Filiala Playboy Prahova or să organizeze un simpozion omagial. Cu acest prilej voi prezenta o comunicare festivă intitulată Vaxul și spirtul în opera lui Lucian Vasilescu.
Mă voi referi desigur la volumul Spirt. Muzeul întâmplărilor de ceară, din care posed încă de pe acum ediția princeps (Nemira, 2000) și care între timp va ajunge la cea de-a 34-a ediție, subiect de doctorate.
Cum însă, în anul 2028, voi fi destul de bătrân și de ramolit, comunicarea mea o va lua razna și nu va prezenta specificul artei marelui poet. Voi povesti mai degrabă diverse amintiri sub pretext că «nu ideile sunt interesante, ci oamenii care le poartă». Cel puțin așa zicea Marin Preda cu care, iată, am izbutit să fiu și eu o dată de acord.
Într-adevăr, excelentă ideea lui Lucian Vasilescu de a înălța poeziei și sieși câte o statuie din ceară pentru vreo balcanică Madame Tussaud (parcă așa se scrie). Și totuși, mai interesant este purtătorul ideii, redactor-șef  la revista Câinele meu, dar crescătorul de motani, Vasilescu.
Și despre el voi vorbi, cu vocea mea hârâită, în (nu tocmai) depărtatul an 2028 în sala teatrului local care, peste încă vreo 30 de ani, adică prin 2058, va căpăta în foaier bustul meu de ipsos vopsit în grabă cu bronz ca să pară metalic.
Voi încerca, așadar, atunci să evoc nu ideile, pe care, de altfel, le voi uita, ci personalitatea lui Vasilescu, modul magnific în care juca biliard, chipul categoric în care refuza să se trezească la șase dimineața pentru a merge la pescuit, felul foarte complicat în care am reușit împreună să fotografiem câinele meu, un komondor feroce de 60 de kilograme, pentru a-l prezenta în revista pe care tocmai o inaugura și la care revistă și eu, cu mândrie, am colaborat. Voi spune cum am luat și eu odată, împreună cu Lucian, un premiu de poezie. Și cum, venind el la un spectacol cu o piesă de-a mea, a plecat mai nedumerit decât venise.
Voi aminti, desigur, despre felul în care am plănuit arderea publică a tirajului infamei cărți Istoria literaturii române de Ion Rotaru, care-l confundă cu altcineva pe Lucian Vasilescu. Și felul în care am renunțat amândoi, din lene, la acest necesar act de cultură.
Astfel, subiectul, volumul în sine din trecutul an 2000, va rămâne uitat și cuvântul meu la festivitate va contura doar figura unică a lui Lucian Vsilescu. În timp ce el, ascultându-mă, va adormi liniștit în fotoliul de onoare. Alături de alți sexagenari nouăzeciști răpuși de oboseala drumului de 60 de km și de greutatea operei lor nemuritoare.”
 
Vaxul și spirtul în opera lui Vasilescu, în Luceafărul, 2 august 2000
 
Dan-Silviu Boerescu:
 
„Îmi făcusem un titlu de glorie din faptul că scriam critică literară la minut, oricând, oriunde, oricum. Sunt capabil să scriu peste noapte despre oricine, respectând parametrii circumstanţialităţilor felurite. Uneori am însă dubii. Simt nevoia să reflectez asupra unei cărţi. Se întâmplă rar. Pentru a mă elibera din varii paranteze ale ipocriziei, voi oferi un exemplu. De două luni ţin pe masă noul volum al lui Lucian Vasilescu. Pentru mine nu-i chiar aşa nou: l-am promovat, poezie cu poezie, în Art-Panorama. Aveam deci toate motivele să scriu despre carte imediat după ce a apărut. N-am putut. O recunosc cu toată sinceritatea pe care o datorez prieteniei ce i-o port autorului. Am vrut s-o fac de mai multe ori şi, de fiecare dată, ceva m-a oprit. Simţeam, poate, că voi trata superficial o carte teribilă. Spirt. Muzeul întâmplărilor de ceară (ed. Nemira, 2000) este cartea unei credinţe.”
 
Caznele şi responsabilitatea prieteniei/criticii, în Cuvântul, august 2000
 
Dan Stanca:
 
„Un poet profetic şi ironic în acelaşi timp e Lucian Vasilescu, aflat la al patrulea volum. Poetul se instituie pe sine ca un Ianus bifrons, ironic şi patetic pe rând şi în acelaşi timp, într-o viziune oscilantă, ca însăşi viaţa. Totul dă o impresie de halucinaţie pe care poetul şi-o induce şi ne-o induce. Sunt, în acest flux al ironiei şi al patosului, imagini memorabile (...).”
 
Spirt. Muzeul întâmplărilor de ceară, în România liberă, 13 noiembrie 2000
 
Alex. Ştefănescu:
 
„(...) Dintr-un poet fantezist, dintr-un scamator al actualităţii care introducea în joben proza vieţii de fiecare  zi şi scotea din el poezie, Lucian Vasilescu s-a transformat într-un poet auster şi meditativ. Forţa sa, care altădată stătea în cuvinte, stă acum în cuvânt.”
 
Lucian Vasilescu, în România literară, nr. 47, 2001
 
Daniel Bănulescu:

„(...) Poet uriaş, ins taciturn (...).”
 
Manualul de literatură, ed. Vinea, 2004
 
Ioan Es. Pop:
 
„(...) Ciudat: Vasilescu scrie uneori de parcă ce-a scris e lucrat direct în Paradis. Dar el zice că acolo e doar un sanatoriu, nimic mai mult, şi că ne aflăm, şi unul şi altul,  pe veci  îngropaţi aici sub cer.  Mai zice că  suntem  progeniturile  unui  răspuns  care nu-ncetează să-şi caute întrebare. Iată de ce cred că Vasilescu acolo unde şi atunci când scrie doare.”
 
Manualul de literatură, ed. Vinea, 2004
 
C. Stănescu:
 
„(...) poezia româna de azi trăieşte o nouă şi eclatantă epocă «interbelică», efervescentă şi viguroasă, cu numeroşi poeţi buni şi diferiţi. Un eşantion reprezentativ se prezintă cititorilor într-un volum admirabil, Manualul de literatură.
 
Un manual pentru pudibonzi, în Adevărul, nr. 4355, 3-4 iulie 2004
 
Bogdan-Alexandru Stănescu:
 
„(...) Poemele lui Lucian Vasilescu au cadenţa unei povestiri, tensiunea se acumulează cu lentoare, se scurge în apele infernale care traversează subsolul textual.”
 
Portret de grup cu magnifici (III). Manualul alternativ de literatură, în Luceafărul, nr. 26, 7 iulie 2004
 
Dan Stanca:
 
„La editura Vinea a apărut un volum de excepţie, mare cât un tratat de lingvistică sau cât o cărămidă, pe a cărui copertă sunt fotografiaţi autorii care în ultimii 14 ani au avut cele mai multe lucruri de spus în poezia română contemporană.”
 
Manualul de literatură sau cei şapte magnifici, în România liberă, 21 iulie 2004
 
Al. Cistelecan:
 
„(...) poeţi ca Daniel Bănulescu, Ioan Es. Pop şi Lucian Vasilescu sunt nu numai protagonişti ai valorii poetice, ci şi ai schimbării poeticului.”
 
Monumentul postoptzecismului, în Cuvântul, nr. 10, 2004
 
Octavian Soviany:
 
„(...) Lucian Vasilescu se defineşte astfel (ca şi Ioan Es. Pop) drept un poet esenţialmente apocaliptic, care încearcă să readucă poezia la dimensiunile unei gnoze, s-o reinstaureze în metafizic, după ce a experimentat patosul deconstructiv al nimicirii lucrurilor şi semnelor (...) Cei doi poeţi au privit fără doar şi poate neantul în ochi şi, în definitiv, doar cine a privit neantul în ochi ar trebui să aibă voie să scrie.”
 
Poveste cu doi „îngeri căzuţi”, în Cuvântul, nr. 10, 2004

Nicolae Prelipceanu:
 
 „Cartea lui Ioan Es. Pop şi Lucian Vasilescu, confort 2 îmbunătăţit, nonconformistă, nepăsătoare la reguli şi obligaţii, te face să crezi că poeţii adevăraţi sunt încă în stare de libertate, chiar dacă trudesc zilnic, pentru o bucată de pâine sau una de cozonac, la cine ştie ce gazetă.”
 
Poeţi care au trecut altfel pe la Sighet, în România liberă, 10 noiembrie 2004
 
Ştefan Agopian:
 
„Ioan Es. Pop şi Lucian Vasilescu sunt poeţi şi, în lumea literară, dar numai acolo, sunt la fel de celebri ca Nadia sau Ştefan Iordache. În cele din urmă îi va cunoaşte lumea, dar asta se numeşte postumitate.”
 
Poveşti trăite, în B 24 FUN, 3-9 decembrie 2004
 
Ioan Moldovan:
 
„Această carte (Confort 2 îmbunătăţit) s-a tipărit cu ajutorul financiar al Primului Ministru al României, domnul Adrian Năstase”, scrie sus pe pagina doi cu aldine. Măi, să fie! Îi cunosc pe cei doi minunaţi poeţi care semnează admirabila carte, pot pentru ca să zic că suntem prieteni, dar nu ştiam că ei sunt prieteni cu domnul prim ministru care, îmi închipui, la o bere pe terasa Muzeului Literaturii Române, ascultându-i cu drag şi compasiune cum se plâng de dificultatea de a-şi tipări o carte scrisă împreună, numaidecât a scos portmoneul (portofelul?, portofoliul?) din buzunarul pantalonilor săi de prim şi, cu o magnanimitate nepereche, le-a dat aşa un şomoig albăstriu de lei uşori: Na, mă, poeţilor publicaţi-vă cartea! Tocmai am luat o primă. După care: Hai, noroc! Mă duc, mai am câţiva amici care vor să scoată cărţi, plus că nu-mi văd capul de treburi de importanţă naţională şi şi internaţională. Şi s-a dus. Iar cei doi buni poeţi au reuşit astfel să tipărească Confort 2 îmbunătăţit. Asta-i glumă şi descântec. Bine că a apărut cartea. Să-l lăsăm pe dom’ Năstase cu banii lui  în plata Domnului şi să ne bucurăm de carte.
Ea începe cu o „A opta artă”, un fermecător portret pe care Lucian Vasilescu îl face lui Ioan Es. Pop. Imediat urmează „Un an de nefericire prosperă”, trei pagini în care acesta din urmă îl portretizează pe primul printr-o „întâmplare, o poveste” pe care n-are rost s-o stric povestind-o eu rău, de vreme ce ea e bine şi artistic povestită.
Până aici ştim ce scrie unul şi altul, căci semnează fiecare. După care nu mai putem şti, căci textele ce urmează, împărţite în ciclurile Despre autonomia de zbor în condiţii de greaţă (Unele lucruri nu se schimbă niciodată), Trebuie neapărat să fac asta şi Val-deale, aparţin unei entităţi scripturale numită „Autorii” şi care se mărturiseşte astfel pe coperta a patra: „Aceasta este o carte la care am trăit împreună vreme de 15 ani şi pe care am transcris-o, apoi, într-o toamnă-iarnă. Ea este timp viu din timpul vieţii noastre vii, un moment de zăbavă din vremea morţii noastre de zi ci zi, neîntreupte.” S-ar putea ca textele cărţii să aparţină nominal unuia sau altuia dintre cei doi poeţi, dar, dată fiindu-le prietenia pe care o trăiesc, ea să-i fi îndemnat să renunţe, pentru această carte, la orgoliul individualităţii, pentru a lăuda dual prietenia. Şi poezia, desigur.
Ioan-Es.-Pop-Lucian-Vasilescu stă – în prima dintre cele trei secţiuni ale cărţii –, aşa ambiguu, ambidextru şi bivitelin cum este, sub duhul lui Nichita Stănescu. Poeme cântate, părând în scris că-s proză, dar la auz melodioase, au rimă, au graţie şi imprevizibile în metaforă şi-n tropi, în general, sunt euforic-dezabuzat-întristate, bat mereu într-un perete metafizic, au şi patos existenţial, au pasaje memorabile, duc penitenţe şi dor de mântuire, se joacă şi se dejoacă, îşi poartă cu demnitate memoria culturală dar n-o fetişizează şi în fervoarea cursului lor aparent indisciplinat urmează o idee de „carte de învăţătură” moralicească: „Mâine, la o vreme oarecare, voi porunci închiderea cuvintelor în/ dicţionare. Le voi alinia elegant, pentru apelul de seară, pentru o/ delicată execuţie sumară. Le voi atârna apoi în reclame cochete de/ pereţii blocurilor, în mahalale, la intrarea în bude, pe capac, la/ haznale.// Să fie de învăţătură de minte pentru cine-o mai îndrăzni, de aici înainte.”
În Trebuie neapărat să fac asta autorii adună un fel de tablete, însemnări, un soi de reportaje şi însemnări ca de jurnal a căror notă comună mi se pare a fi mărturisirea unei revelaţii sau sugestia unui sens mai pur dedus dintr-o întâmplare de peste zi ori dintr-o biografie a cutărui ins ieşit prin comportament şi biografie din serie. Un motto din Boris Vian e pus ca să sugereze dimensiunea de urgenţă a consemnării: pentru a lăsa o urmă la ceva ameninţat cu iminenta spulberare.
Cele mai frumoase poeme ale cărţii le găsesc, după gustul meu, pe cele din secţiunea finală Val-deale (titlul trimite, în glumă, la blagianul deal-vale, ca siglă a spaţiului mioritic). Bodega, birtul, barul sunt locul care provoacă un lirism dulce-amar, dezabuzat şi senin, o poezie a boemei ce schimbă pitorescul pe metafizic şi melancolie. Dar şi o poezie a impactului conştiinţei lucide a limitei şi precarităţii fiinţei cu visarea şi cu nostalgia unui paradis mereu improbabil. Moarte, viaţă, poezie, singurătate, sentimentul nimicniciei şi al ratării amestecat cu euforia calmă a dezastrului topită în incantaţie compensatorie  –  în texte de poezie adevărată. Un exemplu: „am izbândit. oamenii-şi feresc privirea când mă-ntâlnesc. până şi/ soarele mi-a luat umbra înapoi. mă scurg prin rigolă, ca un noroi.// când îmi aud paşii, îmi trag de sub picioare străzile. din văzduh,/ păsările, contenind din cântat, mă înveşmântează, grijulii, în rahat.// sunt un om împlinit. acum pot începe tot ce am sfârşit.// sunt viu, deşi am isprăvit de trăit.// acum, peste mine nici plouă, nici ninge. pe mine când cade lumina, se stinge.”
 
Poezie în pas de deux, în Familia, nr. 11-12, 2004

Alex. Ştefănescu:
 
„(...) nu ne rămâne decât să vorbim de un nou autor, Ioan Es. Pop Lucian Vasilescu. Acest nou autor scrie o poezie plină de dramatism, cu accente de deznădejde amuzată. Este vorba, de fapt, de un amplu monolog, imprevizibil şi captivant, al unui erou al timpului nostru (care, interpretat pe scenă de un mare actor, ar ţine publicul cu respiraţia tăiată).”
 
Cărţi noi, în România literară, nr. 48, 7 decembrie 2004
 
Ion Mircea:
 
„Lucian Vasilescu este nu numai un poet de real talent, dar şi unul dintre reporterii/ jurnaliştii cei mai valoroşi pe care-i avem la ora actuală. Mărcile distinctive ale dublei sale vocaţii sunt insolitul, imprevizibilul, surpriza.”
 
Poezia imprevizibilului, imprevizibilul poeziei, în Ziarul de duminică, 17 decembrie 2004
 
Daniel Cristea-Enache:
 
confort 2 îmbunătăţit – un volum de poezie adevărată, destul de subţire tipografic, dar greu ca o piatră tombală.”
 
Mizerie şi lumină, în Adevărul, 8 ianuarie 2005

Mircea A. Diaconu:
 
Probabil că se ştie deja de existenţa unei cărţi, unice în felul ei, numite – cu un orgoliu care ar putea părea exclusivist – Manualul de literatură (Editura Vinea, 2004). Poate că intenţia lui Daniel Bănulescu, cel care a alcătuit-o (implicit a lui Nicolae Ţone, editorul şi îngrijitorul) va fi fost aceea de a polemiza cu tot felul de manuale de literatură, la rîndul lor dornice să dinamiteze clişeele. Dar, dincolo de toată gravitatea (căci armele par gata să iasă din teacă), e aici fervoarea unui spirit ludic, nutrit din nonconformism şi credinţă, care pare că nu doreşte decît să propună spectacolul unei generaţii şi cîteva din vocile ei referenţiale.
În fond, o carte care parodiază monumentele – cu sentimentul puternic al inconsistenţei, poate chiar al neputinţei revoltei. Şi iată un prim argument: se ştie că Nicolae Ţone e un împătimit al instantaneelor fotografice. Or, volumul e însoţit de un pliant în care cei şase poeţi, unul lîngă altul cum n-au stat niciodată în realitate, ţin în mîini ori sub braţ cîte un cap ca o mască. O introducere în straniu, de unde ar trebui să ţîşnească o metafizică, dar de unde nu apare decît forţa înscenării şi a neputinţei. Acelaşi lucru, mai elocvent, în fotografia de pe copertă. În grup, ca într‑o poză de epocă, pe două rînduri, privind cu toţii în aparat, conştienţi de ceea ce li se întîmplă, cei şase poeţi ţin mîinile de parcă ar avea în ele aceleaşi capete. Or, capetele nu se văd şi nici umbra de efort pe care existenţa lor reală ar presupune-o. În fine, un grup virtual – căci, se ştie, Cristian Popescu e mort de ani buni (să tot fie vreo 10!) –, un fel de proiecţie a morţii (şi nu a vieţii). Mă şi întreb cum de s-a alăturat Floarea Ţuţuianu celor şase poeţi? – pe care ar fi cazul să-i şi invoc: Daniel Bănulescu, Mihail Gălăţanu, Ioan Es. Pop, Cristian Popescu, Nicolae Ţone, Lucian Vasilescu. Nimeni dintre realizatorii volumului nu spune nimic – aşa încît am putea crede că, dincolo de poezia ei, care e legitimatoare (dar nu acesta e criteriul, se înţelege), se va fi simţit nevoia unei femei, ca o amintire a vieţii, în plin tărîm al absenţei. Floarea Ţuţuianu – care debuta publicistic în anul în care Cristian Popescu murea şi despre care Mircea Iorgulescu, într-o cronică de acum cîţiva ani, spunea că „De la Arghezi încoace angoasa morţii n-a mai apărut în poezia românească cu atîta năprasnică forţă”.
În fine, nu vreau eu să fac aici o pledoarie în favoarea nouăzecismului… Pentru mulţi, nouăzecismul şi optzecismul sînt una şi nu prea ar avea treabă cu poezia adevărată. Tuturor acestora le invoc adesea obtuzitatea lui Iorga, pentru care un Blaga, un Bacovia, un Barbu ar fi trebuit să facă obiectul sanatoriilor. Dar cum să fie crezuţi pe cuvînt nişte poeţi care răstoarnă cam toate clişeele şi reautentifică lirismul (şi agonia), uneori într-o ruptură violetă chiar faţă de optzecişti? Poeţi care nu mai sînt rafinaţi filologi (chiar atunci cînd au terminat filologia) şi care nu mai coboară în stradă, ci în bolgiile fiinţei. Ştiu care sînt riscurile oricărei generalizări – le fac, de aceea, cu strîngere de inimă. Nu că nu sînt orfici sau la tribună, dar poeţii aceştia par să nu mai aibă deloc de-a face nici măcar cu o altă burghezie, aceea a amfiteatrelor. Chiar dacă au trecut prin ele, ei sînt ziarişti cel mai adesea, şi asta după ce au fost muncitori necalificaţi la Casa Poporului, lăcătuşi mecanici, desenatori tehnici, paznici de noapte etc. Cu cuvintele lui Lucian Vasilescu, cartea lor cea mai grasă este cartea de muncă. Adică, dacă-mi permite Lucian Vasilescu să depăşesc sensul literal, locul în care se înscrie, cu faptele ei, existenţa concretă. Printre prietenii săi, şi „ţapinarii cărora acum cîţiva ani le-am citit o noapte întreagă poezie, împreună cu Ioan Flora, într-o cîrciumă de pe şoseaua ce duce (şi aduce) la Mănăstirea Neamţului” (de se‑n­doieşte cineva, să citească poemul lui Ioan Flora, Cocoşul de Neamţ, din ultimul său volum, Dejun sub iarbă).
Ajuns aici, vreau să precizez: asemenea lui Iorga, mulţi anonimi de azi (sau voci puternice care nu ar trebui să iasă din anonimat) reacţionează în faţa unei astfel de poezii cu o asemenea neputinţă de a înţelege care-i plasează, pentru mine, în grote. Utilă, de aceea, rubrica „Polul minus şi polul plus al receptării critice”. De fapt, polul minus, prilej pentru a ne reaminti abjecţiile unui ALCIBIADE, din „România Mare” referitoare la Daniel Bănulescu ori invocarea Codului Penal în legătură cu Mihail Gălăţanu. Iată: „o astfel de poezie ar putea să intre, la o analiză mai atentă, chiar sub incidenţa Codului Penal”. Apoi, o „apărare”: „Poetul este un personaj-cheie într-un jenant scandal de defăimare de ţară şi de atentat la bunele moravuri istorico-naţionale (sic!). […] Parchetul din Braşov poate să se ocupe liniştit de infractori: atîta timp cît poetul răbufneşte ca un vulcan în biciclete şi nu în femei, nu există riscul ca el să se înmulţească. Deci nu este un pericol naţional!”. Să ne reamintim că romanul lui Daniel Bănulescu, Te pup în fund, Conducător Iubit!, n-a putut fi lansat la Herculane, pentru că se afla în trecere pe-acolo preşedintele ţării… (şi nu el era vizat!), că un profesor din Ieud crede că Ieudul fără ieşire, cartea cu care debuta teribil Ioan Es. Pop, „este o crasă batjocură la adresa unui sat maramureşean cu o rezonanţă aparte în cultura şi civilizaţia românească”. La poli opuşi, în viziunea de un orgoliu luciferic a lui Lucian Vasilescu, Alexandru Muşina (pentru care „Lucian Vasilescu ar face deliciul oricărui circ din lume”) şi Dumnezeu („care, deşi fac ce fac şi scriu ce scriu, mă îngăduie încă în viaţă”).
Aşadar, nişte excluşi – pentru cei (foarte mulţi) care identifică poezia cu ceea ce ştiu ei despre ea –, şi asta în condiţiile în care reperele poeziei şi existenţei lor sînt Dumnezeu şi moartea. Atît de diferiţi între ei, aceşti poeţi – dintre care doi-trei vor fi citiţi şi peste o sută de ani, vă asigur – se nasc din nevoia agonică a unei divinităţi, care se apropie de forţa maternă a morţii. Oricum, dincolo de poemele adesea tulburătoare, sînt în cartea aceasta confesiuni care rup orice văl de artificiu, de idilic şi de superficial. Pledoaria mea pentru această poezie nu poate ignora mărturisiri care, singure, pot acredita un poet. Să cităm, aşadar, simplu, ţărăneşte: „În rest, despre poezie ca despre spovedanie şi mîntuire, ca despre credinţă şi dragoste, ca despre viaţă, ca despre viaţa de după viaţă…” (Lucian Vasilescu). „Poetul e un mistic care lucrează cu uneltele păcătosului” (Ioan Es. Pop). „Poezia nu e nici expresia damnării pure: am cunoscut damnaţi care n-au fost niciodată ispitiţi să-şi exprime damnarea prin poezie; ştiu şi artişti damnaţi a căror artă nu s-a ridicat la înălţimea damnării lor; şi am cunoscut creaţii damnate, în sensul intensităţii, ai căror autori erau – sau deveniseră – profund senini. Singurul lucru cert între atîtea negaţii care apropie poezia de Dumnezeu, absenţa pură, este că autorul de poezie nu lucrează cu fericirea (Ioan Es. Pop)”. „ […] a scrie înseamnă boală. Mai exact spus: scrii pentru că terapie mai bună la boala ta n‑ai găsit. Scrii încercînd să dai forma finală unui Bilet de externare care să-ţi confirme starea bună de sănătate. […] Din punctul ăsta de vedere, aşa-zisul turn de fildeş nu depinde de totalitarism sau democraţie. Din punctul ăsta de vedere scriitorul e un călugăr ratat. El discută cu Dumnezeu, încearcă să se adreseze Lui. Îl interesează mai puţin Ceauşescu sau Iliescu. Boala de scriitor nu se vindecă cu democraţia şi nici nu se ia  de la tiranie. Preocuparea plăcută cu literele, cochetarea pe lîngă muze – poate…” (Cristian Popescu).
Dacă uneori agresează, dacă alteori coboară în zonele kitsch-ului, poezia aceasta o face pentru că are în spate disperarea. Ce cuvinte mai bune pentru a vorbi despre fundamentul ei existenţial decît acelea ale lui Al. Cistelecan despre Ioan Es. Pop sau decît acelea ale lui Mircea Martin despre Cristian Popescu. Reproduse în manual, nu rezistăm să nu le reluăm. Spune Al. Cistelecan: „E clar că Ioan Es. Pop umblă, cum poate, prin împărăţia morţii şi că se străduieşte să facă, mai colocvial, mai cinic-jovial, reportajul unei apocalipse. […] Ioan Es. Pop îşi doreşte, de fapt, un infern ca sancţiune transcendentă, pentru a-şi putea murmura rugăciunea chiar de pe rugul damnării. În provocările sale e întot­dea­una un sîmbure de fervoare, iar scriitura «nega­tivistă» are mereu un indice devoţional. Numai că ambiţia poetului (păcat al orgoliului, fireşte) e să se întîlnească cu Dumnezeu pe cruce, acolo unde su­fe­rinţa e suprema devoţiune”. Şi spune Mircea Martin: „Conştiinţa acută a morţii îl va fi făcut să persevereze în insuportabil, să trăiască într-o exacerbare şi trepidaţie nervoasă continuă, lăsînd impresia că şi-a legat direct poezia de artere, de viscere, de senzorii trupului. De aici, tragicul conţinut în poemele sale, în ciuda idilismului lor declarat, în ciuda umorului de atîtea ori debordant”. Peste cuvintele lui Al. Cistelecan şi Mircea Martin, părerile primitive ale unora sau ale altora nici nu mai contează, chit că societatea e alcătuită, într-un procent copleşitor, din inşi care nu citesc poezie, sau, dacă citesc, caută în ea altceva decît poezia însăşi. Din fericire, poezia continuă să reziste, aşa, într-o margine a societăţii, reuşind, de acolo, din margine, să ţină lumea în echilibru, să-i identifice substanţa. Continuu să cred că, cu aparate foarte sensibile, care nu sînt decît propria-le formă în permanentă schimbare, poeţii înregistrează ritmul unui timp şi miezul fiinţei. Şi dacă sînt sau nu cîţiva cititori care nu o trădează, e deja o chestiune secundară. În fond, misiunea ei nu e decît să fie. Îşi este propriul ei sens – în care e inclusă însăşi existenţa. Se confesează Lucian Vasilescu: „Mi-ar plăcea şi mie să încerc şi alte genuri, dar mi-am făcut socoteala că nu prea o să am timp pentru asta. Am pornit să sap o groapă (a mea) şi la ea am să sap, cît mai adînc, spre lumină”. Ceea ce poeţii adevăraţi au de spus ţîşneşte nu din inteligenţa, ci din carnea lor. Asemenea nisipului dintr-o clepsidră, cuvintele trec din fiinţă în text, pentru a reveni ulterior în fiinţă.
În fine, sînt unul dintre cei care, după spusele lui Cezar Baltag, îi cred pe poeţi pe cuvînt. Confesiunile lor, dovada asumării lucide a fiinţei. Iar suspiciunea mea, căci orice credinţă se naşte şi din îndoială, nu face decît să identifice, eventual, gradul de mistificare care e ea însăşi uneori dovada autenticităţii, a adevărului. De fapt, aici, acum, ar trebui mai degrabă să citim poezie. Chiar confesiunile nu au sens decît prin poezie. Comentariile criticilor, de asemenea. Dar ce să alegi? Pentru a merge cu o demonstraţie implicită mai departe, citesc un poem anume din Ioan Es. Pop. Aş fi putut citi aproape din oricine. E, totuşi, dintre toţi cei din manual, poetul cel mai tulburător: „La treizeci şi şase, am învăţat să mă rog. Am făcut cu chiu cu vai / rost de un dumnezeu al meu, o păpuşă de gumă, ferfeniţită, / cu buzele groase, cu o mînă sărită din umăr, / cu cauciucul de pe pîntece tăiat. Pînă la urmă, / numai atîta dumnezeire mi-a fost dat mie să aflu / şi nu‑i, poate, păpuşa asta din gumă cel mai puţin dumnezeu / ce i s-a dat unui om. // de asta, în camera unde stau, l-am pus la loc de cinste, pe masă. / la dumnezeul meu, acesta, nu îmi e ruşine să mă rog / nici cînd mă întorc acasă pe patru cărări, abia reuşesc să-i arunc / două-trei vorbe deşucheate înainte să mă prăbuşesc / cu capul pe masă şi cu mîna peste beregata lui. // e drept, cu dumnezeul ăsta de gumă o să fiu mai puţin iertat. / dar, aşa schilod cum este, pare mai puţin nepăsător. / şi cînd mă rog nu urlu, n-are rost, oricum n-aude, / totuşi i-am retezat urechea, ca să-mi pară / că dacă i-o lăsam m-ar fi putut auzi. Deci cînd mă rog / nu urlu. nu mă jelui. Nu cer îndurare. Am învăţat să mă rog / ca la orice lucru fără rost. Nu mă mai uit la cer. / e limpede: nu am venit de-acolo. // […].
În fine, mă opresc aici, pentru a întreba: doar spectacolul unei generaţii şi cîteva din vocile ei referenţiale în această carte? Mult mai mult, din moment ce manualul reinstituie conceptul, atît de fragil, în fond, de poezie.

Manualul de literatură, în Contrafort (Chişinău), nr. 6/ 128, iunie 2005

Alex. Ştefănescu:
 
„Volumul care reprezintă cartea lui de vizită, Spirt. Muzeul întâmplărilor de ceară, 2000, nu mai aduce aminte prin nimic de retorica optzeciştilor.”
 
Biografie şi poezie, în Ziarul de duminică, nr. 27, 8 iulie 2005
 
Nicolae Oprea:
 
„Jalonând o aventură spirituală în doi, confort 2 îmbunătăţit, deşi pare convenţional dramatizată, este o carte-spectacol ce învederează rafinamentul poeţilor nouăzecişti.”
 
Doi poeţi fără confort, în Calende (Piteşti), nr. 2, 2005
 
Dan Bogdan Hanu:
 
„Că semnatarii acestui volum (Ioan Es. Pop & Lucian Vasilescu – confort 2 îmbunătăţit) se numără printre figurile proeminente ale valului – după unii chiar tsunamiului – nouăzecist, nu mai e un secret sau o surpriză pentru nimeni. Pe gustul meu, alături de regretatul Iustin Panţa şi de Emilian Galaicu-Păun sunt de-a dreptul cele mai proeminente (...)”.
 
Convorbiri literare, nr. 6, iunie 2005

Bogdan Creţu:
 
„Poezia nu mai este simplu şi gratuit joc, nu mai e acrobaţie stilistică sau balet parodic, nu mai maimuţăreşte alte experimente literare anterioare, ci îşi propune să existe prin ea însăşi. Acest Manual de literatură demonstrează cu temeinicie acest lucru. De aceea, nu mă feresc să afirm că el va marca o dată în arealul poetic actual, având şi meritul de a demonstra că, asemenea insurgenţilor optzecişti, dar spre deosebire de necopţii încă douămiişti, cei din generaţia lui Cristian Popescu (şi a lui... şi a lui...) au cu ce să se arate lumii (literare).”
 
Poezia de manual, în Însemnări ieşene, 2005
 
Adrian G. Secară:
 
Unul dintre atuurile noului „Manual” este umorul prin care subiecte atât de... serioase precum prezentările şi autoprezentările autorilor sunt inserate în volum. Dacă la Daniel Bănulescu „Ancheta socială” (care conţinea întrebările „cine este Daniel Bănulescu?” şi „ce părere aveţi despre Daniel Bănulescu?”) debuta scurt şi şocant cu un răspuns al unui anonim care răspunde sec: „Un bou!”, „cel mai bun prieten în viaţă” al lui Ioan Es.Pop, Lucian Vasilescu, la rubrica „polul minus şi polul plus al receptării critice”, la „minus”, este trimis de Alexandru Muşina să se facă (probabil) clown sau acrobat declarând că „Lucian Vasilescu ar face deliciul oricărui circ din lume”... Poate şi deoarece (deşi nu are absolut nici o legătură!) câteva din poemele din antologie au în titlu cuvântul „acrobat”... Iar din pagina „desprinsă dintr-un jurnal mai vechi al autorului/ şi purtată de vânt pe aleile parcului, unde s-a pierdut definitiv” observăm că uneori L.Vasilescu chiar are o slăbiciune pentru giumbuşlucuri: „Ce-ar fi dacă, în loc să citească ce transcriu eu aici, lumea s-ar aduna să mă asculte cum bat la maşină?
Ce-ar fi dacă lumea ar veni să mă asculte cum bat la maşină şi pentru întâmplarea asta s-ar îmbrăca frumos, ca pentru un mers la teatru? (...)
La bis aş face tumbe şi giumbuşlucuri, aş sări peste maşina de scris încoace şi-ncolo, i-aş da foc şi-aş sări peste dânsa încoace şi-ncolo.”
Scriind despre patologia speranţei este normal să considerăm că vârsta inocenţei poeziei s-a sfârşit şi pentru poeţii români, chiar dacă ea probabil s-a încheiat începând cu înfiorătorul vers al lui Maiakovski: „Îmi place să privesc cum mor copiii”, poet pe care românii trebuiau să-l cunoască pe vremuri şi, mai ales, în închisorile comuniste ... Inocenţă pierdută dar pe care mulţi mai încearcă să îi facă respiraţie gură la gură...
Aproape fellinian (m-am gândit la „8 ½” şi la „La dolce vita”...bucureşteană, fără a face vreo aluzie la o eventuală lipsă de inspiraţie), Lucian Vasilescu, în prima parte a grupajului antologic I este îndrăgostit (de viaţă): „vino să te mângâi/ să te sărut iubesc/ să te necinstesc/ pe maşina de scris/ să te nemuresc”; „scriam despre tine cu creta poeme pe drumul pe care ştiam c-o să vii”... Sau joacă acest rol de îndrăgostit de viaţă pentru a nu fi „lapidat cu tandreţe de organele de ordine”, pentru a nu fi internat la spitalul de nebuni (deşi şi acolo ai putea scrie un teribil psalm: „o, doamne dulce, te-am visat/ la tine-n braţe sînt un ghem/ acuma scriu şi zilele-mi blestem/ vreau sângele din carnea ta să fiu/ să-ţi mângâi sufletul pustiu/(...)/ doamne, ţine-mă de mână/ că destul am suferit/ hai şi-om merge împreună/ să te-nvăţ despre murit/(...)/ doamne, dumnezeu-drăguţe/ te-oi primi cum se cuvine/ şi-i rămâne, nu te-i duce/ om face pe din două/ zilele ce-am căpătat/ (...)// SCOATEMĂDINSPITALULDE NEBUNI”...
Când iluziile par a se sfârşi ajungi să tran-scrii cam aşa: „Ce-i viaţa – zise unul – o  maşină, iar Dumnezeu lucrează la pompa de benzină. Eu primisem în dar o tristeţe luxoasă, decapotabilă şi făceam cu ea ture.” Pentru a găsi ieşirea spre „realitatea pură”, adică ceea ce este „mai mult decât ceea ce se vede cu ochiul şi se pipăie cu mâna”. Zburând în decapotabilă desupra cuibului de nebuni care nu cunosc realitatea pură dar neavând forţă decât de a transcrie iar nu de a sparge pereţii de sticlă ce înconjoară Casablanca cerească, poetul se îndrăgosteşte iar... Poetul duce mereu în spinare, dacă nu ştiaţi, marile poveşti de dragoste ale lumii şi se îndreaptă inevitabil către un „Crash” metafizic...
Se îndrăgosteşte şi aşteaptă: „... în tăcere. Literă lângă literă şi carne pe os. Fără speranţă, frumos” Când oboseşte de aşteptat mai şi trudeşte „la hârtie, la tine, la Dumnezeu”, la cu-treieratul psihozelor, depresiilor, nevrozelor, mărilor cu sau fără sirene... Din când în când, în cârdăşie cu Ioan Es.Pop sau singur, poate fi şi apocaliptic: „Curând, de pe pământ/ va fi jupuită harta de geografie fizică. Apoi, de pe cer va fi /jupuită harta stelară. Lecţia s-a sfârşit şi începe recapitularea/ generală. Cine ce-a învăţat, cine ce ştie,/ cine ce-şi mai aduce aminte.(...)//Mă grăbesc. Împachetez nopţile. Timpul trece pe-aici/ încuind porţile. Împachetez ochii. Împachetez mâinile./ Zilele, săptămânile. Împachetez amintirile. Vine ploaie/ mare, vin despărţirile. Împachetez umbrele, paşii, trotuarul./ La sfârşit, împachetez felinarul. Bâjbâi prin întuneric/ şi privesc înapoi, la pustiul unde-a împărăţit cifra doi.” Şi ce vede Vasilescu? „Un morman de cuvinte”, un loc de plecare spre nicăieri, o cetate învinsă, o cupă a înfrângerii, viaţa (şi) ca o gară din megafoanele căreia se aude mereu, când vrei să rămâi undeva: „Nici să nu te gândeşti. Ia-ţi moartea ta şi umblă!”
Ca şi Liviu Ioan Stoiciu într-un recent interviu (în Feed back, nr.2), unde, vorbind despre posibila apartenenţă a sa la vreun curent literar, declara „Personal, mă consider în toate felurile (inclusiv modern şi postmodern) şi nu mă consider în nici un fel”, LucianVasilescu, ca orice scriitor autentic, nu poate fi încadrat, în ciuda aluziilor lui Muşina... Ca şi la Stoiciu, pentru care, se pare, „scrisul a fost şi o sursă de supravieţuire, că fără el eram mort demult” (câteva rânduri mai jos, crezând în relativism, poetul moldav adăugând deloc paradoxal că el, de când se ştie, se sinucide prin poezie), la Vasilescu scrisul  îi este toată averea: „mi-au rămas doar atât: un creion şi-o hârtie./ Şi visul că voi descoperi paradisul.” Bun prieten şi cu visele (în altă parte visa că este un bun prieten al lui Dumnezeu: „Visează, spuneai, îmi placi când visezi, nu te opri, visează.// Asta am făcut aproape tot timpul. Mereu./ Visam că sînt bun prieten cu Dumnezeu.El îmi povestea/ cum a fost la-nceput; eu îi spuneam ce-am mai scris,/ ce-am băut, ce-am făcut./ Uneori ne apuca povestind dimineaţa; mijeau zorile,/ ne dobora greaţa. Plecam rezemaţi suflet de suflet/ şi-n urma noastră se închideau porţile, zăvorând,/ una câte una, nopţile.”) L.Vasilescu se dovedeşte a fi într-un final aproximativ un soldat al libertăţii: „Visam şi eu: că sînt bun prieten cu Dumnezeu./ Asta am făcut aproape tot timpul. Mereu. Pînă m-a poditit/ gustul libertăţii. Pe gură, pe nas. Dulce-acrişor./ A fost frumos, n-a fost deloc uşor.”
Soldat şi mareşal în acelaşi timp al propriei armate (cea mai mică din lume) în care din când în când mai încorporează şi câte un prieten, el luptă pentru libertatea de a scrie şi pentru apărarea „civilizaţiei sării”: „Mă mai zăresc uneori, rar, în depărtare./ Arînd apele mării, răsturnând valuri, însămînţând sare./ De unul singur, uitat şi stingher. Plată nici capăt, nici cer./ Steluţe de sare semăn în cale. În calea ta. Stele ce-or creşte/ şi cu încetul s-or ridica.”
C.V.-ul poetului, ce rezultă uneori din poeme vag împodobite pe la colţuri cu autoportrete, este descurajant pentru un capitalist convertit de curând la religia banului dar şi pentru un fanatic al scrisului: „Mai vin uneori pe aici şi mă-ntreabă:/ Ce-ai făcut tu, mă, cu viaţa ta, cu ochii, cu mîinile tale?/ Mai nimic, le răspund. N-am făcut mai nimic. Am stat/ liniştit. Am privit, am văzut, m-am gândit. Mai nimic./ Cu mîinile, ce să spun? Apuc, cer, primesc uneori/ iar cu dreapta-mi fac cruce. Cu timpul, am învăţat/ s-o fac bine. Asta mi se trage de la deşertăciunea de-a scrie.(...) scriu astfel zile/ şi nopţi în şir. În delir./ Cînd termin, nu se vede nimic./ Păstrez însă toate aceste caiete: am să le public odată/ şi ele vor fi cele mai bune cărţi ale lumii./ Aşa şi eu: aidoma hârtiilor la care trudesc îndelung./ Ca la viaţă. Deşi nu se vede nimic./ Doar cearcăne vinete, adînci, săpate/ de mulţime de păcate./ Deşertăciunea, zădărnicia/ celor trei degete împreunate.” Ca să nu mai vorbim de vreun fanatic religios, care nu a întâlnit şarpele îndoielii ci doar pe cel al trufiei de a se crede Ales! Dar lecţia de modestie, de aproape-căinţă a lui Vasilescu (care nu este decât un semn al forţei de a fi pur şi simplu poet) nu poate să nu ni-l apropie: „Sînt defect. Sînt străinul chihlimbariu, translucid cum e/ vinul. Sînt cel care bea, fumează, se face matol, vorbeşte puţin şi priveşte în gol.”... „Am căpătat doar ceea ce mi se cuvine. Şi cearcăne./ Sînt un elogiu al domesticirii omului de către om./ Un exponat ambulant, din bâlci în bâlci. Am perfecţionat/ mersul tîrîş, mersul pe brânci./ Sînt mare maestru al nobilei arte a remuşcării./ Cavaler al aşteptării, al resemnării.” Şi să ni-l transforme într-unul dintre acei prieteni al cărţilor, din cărţi, din realitatea pură, care cu greu te pot dezamăgi... Pentru că , nu-i aşa, Lucian Vasilescu este clownul prieten care te poate plimba la orice oră în „tristeţea sa luxoasă, decapotabilă”!
 
Lucian Vasilescu în «Manualul de literatură», în Dunărea de Jos (Galaţi), nr. 39, mai 2005

Mircea A. Diaconu:
 
„(...) Manualul de literatură reinstituie conceptul, atât de fragil în fond, de poezie.”
 
Manualul de literatură, în Contrafort, nr. 6, iunie 2005

Adrian G. Secară:
 
Moto:
„Atâta Pavel în el cât în mine Petre”
             Ioan Es.Pop despre Lucian Vasilescu
 
Doi dintre cei mai apreciaţi şi cunoscuţi poeţi contemporani, nu numai datorită faptului că sunt prezenţi în (totuşi) puţin mediatizata antologie „Manualul de literatură” (Ed.Vinea, 2004), carte eveniment, cu pretenţii mari, Ioan Es.Pop şi Lucian Vasilescu (născuţi amândoi în 1958) scot în lume (şi la vânzare şi la închiriat şi la trăit) de la Editura Redacţiei Publicaţiilor pentru Străinătate, 2004, un volum intitulat „Confort 2 îmbunătăţit”... Volum nu neapărat original în concepţie (anul trecut scriam despre volumul „featuring” realizat de Ştefan Caraman, Ondine Dietz şi George Vasilievici, Ed.Vinea, 2004), dar (şi aceasta este ceea ce contează) viu…
O carte vie, carte după care Coana Literatură umblă înnebunită, cu diabet provocat de dulcele „livresc” în care mulţi scriitori îşi împă(u)nează cărţile… O carte vie şi pentru că autorii se (şi) joacă… Te provoacă la început să îi cauţi printre poeme, printre paginile de proză… Uneori crezi că Ioan Es.Pop este cel de pe pagina cu soţ, alteori nu mai poţi fi sigur de nimic în privinţa provenienţei textelor. Aşa, la o primă lectură… dar unul dintre desenele lui Vlad Ciobanu (cel care ilustrează volumul) îţi oferă o cheie de lectură: prietenia adevărată dintre doi oameni îi poate apropia atât de mult încât, dacă nu se pierd unul în personalitatea celuilalt (ceea ce de la Scott Fitzgerald şi Pascal Bruckner ştim că nu este deloc indicat), pot da naştere unei noi fiinţe. O fiinţă-carte în care, de fapt, după umila noastră părere, nu mai contează cine este I.Es.Pop şi cine este L.Vasilescu  ci, mai degrabă, cine este noua fiinţă şi cum am putea noi reuşi să devenim prieteni (şi) cu această carte!
„Pentru mine, cărţile sunt ceva sfânt, ceva din altă lume…” spune unul dintre cele mai cutremurătoare „personaje” (reale) pe care le-am întâlnit în mama ei viaţă-literatură, Ştefăniţă Lechea (în proza „Altarul din Căminul de nefamilişti”), un simbol al intelectualului authentic, condamnat să fie învins (cel puţin în această lume) de „dobitocii care îşi pasc dobitoacele”… El, care, idealist, voia să devină un adevărat „ţăran român, aşa cum se cuvine”, înscriindu-se pe la 70 de ani la Facultatea de Teologie, după ce o viaţă întreagă şi-a adunat o bibliotecă de 40.000 de volume şi şi-a luat şi două piane şi viori, ducându-le pe culmea Roşchila a munţilor Vrancei, a devenit o victimă a ţăranilor îndobitociţi de muncă şi de ura băută în cinstea muncii, muncă şi ură care îi vor şi îngropa, fără a cunoaşte comorile spiritului… Ţărani care i-au distrus cărţile, pianele şi viorile deoarece nu aveau ce face cu ele… Ţărani pe care îi întâlnim şi în altă proză („Vezi, acolo jos este raiul…”), distrugând în 1989, la revoluţie, grupul statuar de la Călineşti, scăpat din prostia comunistă, grup statuar realizat din marmură albă pe la sfârşitul secolului al XIX-lea de către rusul Mark Mateevici Antokolski, grupul reprezentând „o tânără superbă, aşezată în genunchi, pansând un rănit”, statuie funerară a Mariei Soutzo (Şuţu, mai pe ţărăneşte), fiica lui Ion şi a Mariei Cantacuzino…
Şi numai o carte (nu de istorie!) putea să-l salveze de uitare pe Ştefăniţă Lechea… Şi aceasta este cartea scriitorului cu patru mâini Ioan Lucian Vasilescu Es.Pop… Şi este aproape normal să vrei să fii prietenul unei astfel de cărţi, îmbinare de poezie, eseistică, proză (memorialistică sau nu), „în secolul XXI, în ţara mea”… În care faptul divers este ferit de vulgaritatea de tip jurnalistic (de care, cei doi într-unul, lucrând prin diverse redacţii de ziare – de reviste culturale nu mai amintim –, au învăţat să se ferească): băiatul de 14 ani, Eduard Nacu, crescut la o casă de copii, bolnav de  SIDA, scriindu-şi jurnalul şi (pe) ultima pagină, scriind-sperând: „Mi-au spus că voi fi înger. Sper că nu m-au minţit” (În „O biografie comună”); mult mai celebrul Laurenţiu Ulici, omagiat împreună cu Maramureşul în „Toamna la Sighet – Al cincilea anotimp”… Cele şapte schiţe de… schiţe din „Şapte zile, şapte ştiri”, condimentate cu puţin fantastic sau realism fellinian ni-l prezintă pe Ion Duică (pe a cărui piele i-a apărut o scriere necunoscută, care îi dă dureri, dar şi puterea de a vedea cu tot corpul, chiar şi în trecut sau în viitor), Stelian Ionescu (un alt intelectual, fost profesor de limbi orientale, ajuns să doarmă în căsuţă de cartoane, lângă groapa de gunoi a oraşului), o anonimă frumoasă având în jur de 35 de ani care se plimba cu o viteză incredibilă (într-un Ford negru) alături de un monstru, o pisică bună care face striptease, un sfânt, Grigore Ştirbu, care a muncit până la 94 de ani, tăindu-şi mai apoi piciorul stâng şi mâna stângă (de la genunchi şi de la cot), o carte sinucigaşă şi „un curios obiect translucid”, hgwellsian, „de forma şi de mărimea unui ou de porumbel”…
Un poem (p.96) începe cu versul următor: „adevărata viaţă începe abia după ce ai pus punct.”. Dar ce-ar fi falsa noastră viaţă fără ceea ce este înainte de punct? Fără poezie, acest ecou al vocii de dincolo, care încearcă, cu luciditate sau fără, să fie o continuare a „revelaţiei”, fără proza mizeriei, sărăciei, ticăloşiei care boieşte cruda realitate, inventând mitul luxului, întreţinând şi vânzând miturile sărăciei, eroismului, bunăstării… Prinşi între cele două faţete ale existenţei autentice, dacă vreţi, între Brahman şi Maya, văzând că unele lucruri, destul de sartrean, nu se schimbă niciodată, poeţii îşi mai fac totuşi (şi nu prea) iluzii, scriu despre trecutul iluziilor, se mai îndrăgostesc, rememorează trecutele iubiri – iubiri care, of, ce greu se mai trec când n-au apucat să se coacă! -: („Am scris cer, şi cer s-a făcut. Altădat-am scris soare, şi s-a făcut/ lumină. Am mai scris verde, şi s-au făcut copaci, am scris spune-mi,/ tu ai citit şi taci. Am scris albastru, şi-a fost mare cu valuri, am scris/ corăbii, şi s-a stârnit vântul, am scris vino- m-a înghiţit pământul.// Am scris despre tine, ai aflat că eşti, şi lumea s-a acoperit cu poveşti./ De dragoste, dulci şi amare. Ca gustul pielii tale atunci când ieşi/ din mare. Am scris cuvântul mereu şi m-a dojenit Dumnezeu. Am/ scris împreună şi te-ai ascuns în partea nevăzută, pe lună. Am scris/ vreau, dar nu pot. Am scris noi şi ai plecat de tot.”, vor aduce veşti bune şi ştiri metafizice (de care „presa serioasă” nu prea se bucură) despre lumină: „poate ochiul, care face/ doar deservicii vederii, va dispărea./ când va vedea cu pielea, omul nu va mai fi om,/ iar religia retinei va fi dispărut de mult./ dumnezeu, atâta cât există, nu rezistă la vedere,/ dar atunci nun e va mai scăpa.// el face parte din luzina pe care/ ochiul obişnuit nu o vede (…)// omul se face greu pe lumea cealaltă/ din cauza luminii: lumina venoasă,/ marii carpaţi luminoşi de sub stern,/ luminile sumbre care-i umflă oasele./ cine-a zis că omul nu-i lumină?/ ba chiar că-n nevăzut omu-i lumină,/ un cheag de lumini bolnave foarte.(…)// iar când carnea va orbi, au să vadă/ şi lumina cărnoasă din pricina căreia putrezim.”…
Şi mai ales, poeţii vor fi buni prieteni cu Dumnezeu, chiar şi închiriat („Cu preţul lucrurilor în care cred mi-am închiriat şi eu, aproape nou, un Dumnezeu. Puţin cam trist şi cam adus de spate, dar căruia-i mai iese, din când în când, mersul pe ape. (…) Îmbrăţişăm pe Dumnezeul meu şi tremurăm de frică. Aş face o minune, îmi spune, una mică. Ne strângem în braţe şi încercăm, din toate puterile, să uităm.”)… Să uite că, pentru a-L putea măcar adulmeca pe Dumnezeu, a(u) trebuit să afle că „omul e plin de rahat”, să ignore aceasta şi să devină aproape paradoxal(i): pentru a-L cunoaşte pe Zeu nu trebuie să fii bun „pentru că bunătatea otrăveşte,/ să las răul deoparte pentru că/ binele pe care-l voi face apoi/ mă va-ndemna să fac iar rău.”
Duhul Sfânt ajunge chiar să danseze pentru autor(i): „Duhul cel Sfânt dansa pentru mine, la mine la masă. Şi noaptea nu a mai fost fiindcă ziuă nu mai fusese demult, şi viaţă nu mai era fiindcă moartea însăşi cânta. La saxofon, la pian, la vioară. Aceeaşi melodie, mereu, iarăşi şi iarăşi, iară şi iară. Ceilalţi intrau, beau ce beau şi plecau. Aveau scopuri în viaţă. Erau frumoşi, pântecoşi, purtau pe umeri mătreaţă. În formă de stele. Erau coloneii trupului meu, generalii vieţii mele. De la o vreme însă o dădusem pe moarte. Iar ei se holbau prin binocluri şi tot nu puteau pătrunde atât de departe.”
„Între viaţă şi moarte, între pământ şi ceresc”, poeţii Îl mai pot şi uita: „Dumnezeu mai este când mi-l aduc aminte. Cu un soi de mânie, cu disperare, cu nostalgie. L-am ajutat să treacă strada printr-un loc interzis” Şi atunci Zeul îi poate ispiti: „Lumea ta sunt doar eu – mi-a şuierat Dumnezeu. Vino cu mine şi n-o să-ţi pară rău./ Dar scrisul?/ Sminteală curată. Necurăţenie desfrânată. Vii?/ Unde?/ Unde vrei: în mâine, în ieri, în tot locul sau nicăieri. Totul e o părere – am să-ţi dau mângâiere.”
Dumnezeul acestei „orori” de lume (pe care un om raţional nu o poate înţelege decât ca pe un soi de dar otrăvit) se poate prezenta şi prin cuvintele din jurnalul unui bolnav internat într-un Centru de recuperare neuropsihică, Florin Trâmbiţaşu: „… Dumnezeu a făurit o lume minunată dar noi, oamenii, suntem plini de contradicţii şi de mofturi. Nu ne mulţumim cu darurile cu care ne-a binecuvântat Dumnezeu. În plus, ne facem prea mult rău unii altora; suntem prea răi pentru lumea asta care este bogată şi frumoasă”…
Între oameni, animale bolnave sau nu şi Dumnezeu, poeţii sunt singuri cu ei înşişi şi cuvintele lor, copii şi ai nemulţumirilor lor faţă de imperfecţiunea darului: răutatea proprie şi a celorlalţi. De aici uneori o dorinţă precum aceasta: „Mâine, la o vreme oarecare, voi porunci închiderea cuvintelor în dicţionare. Le voi alinia elegant, pentru apelul de seară, pentru o delicată execuţie sumară. Le voi atârna apoi în reclame cochete de pereţii blocurilor, în mahalale, la intrarea în bude, pe capac, la haznale.
Să fie învăţătură de minte pentru cine-o mai îndrăzni, de aici înainte.”
Dar dincolo de această slăbiciune există credinţa în cuvinte (copiii împăcării cu sine, copiii mulţumirii). Cuvintele care pot zidi, pot întemeia, pot ţine „lumea laolaltă, să nu se destrame”, precum cuvintele citite de călugării de la Sihăstria „în schimburi, zi şi noapte, ceas după ceas”… Cuvinte cain, cuvinte abel…
Dacă în volum apare întrebarea „Poezie? Ce-i aia?”, răspunsul fiind posibil dar niciodată îndeajuns de frumos încât să arate că este tot ceea ce dă sentimentul împlinirii vieţii noastre, tot ceea ce rămâne frumos, tulburător în momentul în care te odihneşti în faţa misterelor sau le provoci pe acestea, dăruind viaţă sau fiinţă, dor, poftă de a fi (şi mai bun), uitându-se de (uneori blânda) lăcomia de a fi iar şi iar, e clar că suntem robii războiului dintre cuvintele abel şi cuvintele cain, poezia fiind (uneori) prietenia dintre Abel şi Cain (în lupta lor cu tot ceea ce a mai rămas din natura care îi vrea pieirea dintr-un punct de vedere strict evoluţionist, în ciuda principiilor ecologiste, în lupta lor împotriva camioanelor şi împotriva administratorilor de viaţă, cerând morocănoşi plata întreţinerii viselor şi confortului)...
Descartes, în „Discurs asupra metodei pentru a ne conduce bine raţiunea şi pentru a căuta adevărul în ştiinţe” (partea a II-a), observa că „adeseori în operele alcătuite din mai multe bucăţi şi făcute de mâna mai multor maeştri nu există atâta perfecţie, câtă se află în acelea la care a lucrat unul singur”, opinie idealistă, discutabilă... Ce contează perfecţiunea când ai într-adevăr un prieten? Fie el Ioan Es.Pop, Lucian Vasilescu sau o carte a amândurora? Şi ajunşi aici nu poţi să nu reciteşti poemul de la pagina 35: „Am ajuns şi aici, iar această întâmplare este lipsită de orice însemnătate. Am citit câteva cărţi şi nu mi-a folosit la nimic. Am scris alte câteva cărţi şi tot degeaba. M-am răsfirat prin mai multe vieţi, prin mai multe locuri, întâmplări şi obsesii. Am crezut că lucrurile astea contează. Am crezut că merită să încerc. Am trăit de pe-o viaţă pe alta, m-am învârtit în cerc.
Astăzi sunt fericit – aştept ca răgazul să mi se încheie. Acum ştiu că lucrurile, toate, n-au absolut nici o însemnătate. Zac părăsite, în magazia de obiecte uitate. Printre umbrele, pălării, chei, telefoane mobile, mănuşi ponosite şi libertate.”
Printre cărţi, am mai adăuga noi... Aşteptând ca totul să se sfârşească, să mai dăm câte un semn de viaţă... Chiar dacă n-are absolut, dar absolut nici o importanţă...
 
Mica şi credibila evanghelie, după noii Pavel şi Petru..., în Porto Franco (Galaţi), 2005

Daniel Corbu:

(...) Lucian Vasilescu are febra rescrierii a tot ce există în juru-i, el n-ar achiziţiona vreodată un dicţionar al ideilor primite de-a gata. E un poet insolit, imprevizibil, un „iscoditor”, cum ar spune Arghezi, care construieşte lumea din nimic (...)
Probând cu dexteritate de maestru textualismul în cheie parodică, ironia, spectacolul parodic, apocalipsele iubirii, transformarea materiei nepoetice în poezie, poetul a creat în poezia românească de azi ceea ce am numi câmpul gravitaţional Lucian Vasilescu.”

De la patos la deriziune, de la climate vizionare la ironica ratare personală, în Feed Back (Iaşi), nr. 7-8, iulie-august 2015

Dan-Silviu Boerescu:
 
„Cu siguranţă, nu aţi mai văzut o asemenea carte. O carte-obiect. Obiect de artă. În serie limitată, doar 25 de exemplare, precum gravurile de lux. Care gravuri există şi ele în carte: două. Cum tot două sunt şi desenele originale inserate. Desenele şi gravurile provin din atelierul artistului Constantin Baciu, dispărut nu demult. Ele au fost salvate de iubitorul de artă Emil Stratan, din Iaşi. Care i-a propus poetului Lucian Vasilescu să scoată împreună o carte-obiect-de-lux. Iar acesta a scris special un poem splendid: Fără de care ar fi în zadar. Un poem despre deşertăciune şi triumf (...) Un poem care a încăput perfect într-o carte obiect-de-artă, tipărită pe hârtie produsă manual şi ferecată în coperţi îmbrăcate în metal.”
 
Fără de care ar fi în zadar, în Playboy, martie 2007
 
Gh. Mocuţa:
 
Manualul de literatură este biblia ultimei decade poetice, iar nucleul nouăzecist cuprins în acest manual configurează ofensiva clară a unor personalităţi distincte, ajunse la maturitate.”
 
Manualul nouăzecist, în Poesis, 2007
 
Nichita Danilov:
 
„Între poeţii generaţiei ’90, Lucian Vasilescu ocupă o figură aparte. Uşor blazat, uşor taciturn, el şi-a găsit în poezie un refugiu iluzoriu, în care îşi dezvoltă cu migala caracteristică unor spirite introvertite obsesiile care-i bântuie imaginarul. Formula sa poetică se dezvoltă pe spaţii largi, în care versul curge lent, asemenea ropotului unei ploi de vară ce cade monoton pe acoperişul de olane al unei case boiereşti căzute în paragină (...) / Frazele sale se înşiruie pe un portativ alcătuit dintr-o imensă pânză de păianjen, în centrul căreia se leagănă trupul poetului abandonat într-un şezlong uzat, îmbrăcat într-un costum de vânătoare, cu puşca sprijinită de masa de scris şi clarinetul aşezat pe piept.”
 
Sanatoriul de boli discrete al lui Lucian Vasilescu, în Ziarul de Iaşi, 2 iulie 2009
 
Dan-Silviu Boerescu:
 
„Despre fiecare carte a poetului Lucian Vasilescu se poate spune că, înainte de a fi cartea unei emoţii, este cartea unei credinţe. Deloc o carte dogmatică, însă! Mai degrabă, cartea unei credinţe răstălmăcite, totuşi nicidecum o erezie. Puţine texte poetice am întâlnit în care fiecare cuvânt să fie aşa de bine pus la locul lui, ca o respirare hieratică, şi în acelaşi timp să fie apt să creeze subit o imagine atât de puternică, violent colorată. Senzaţia este aceea dată de rotirea unui caleidoscop: segmentele simple se înlănţuiesc nebune şi generează o succesiune rapidă de figuri complicate baroc. Apoi, brusc, cu un aer natural deloc studiat, cineva (poate, chiar, acel cineva!) suspendă mişcarea. În aerul încremenit de emoţie, abia se desenează un abur… / Marea poezie a lui Lucian Vasilescu este întotdeauna mărturisirea unei grozăvii. Cu ochii dilataţi de uimire, te face părtaş la o minune. Se întâmplă firesc, în versuri sacadate, ritmate şi, uneori, pieziş rimate, ca într-un joc vesel de copii. Numai că, oricând, la orice colţ de cuvânt, revelaţia poate impune gravitatea extremă. Un patetism alb, de înaltă sobrietate, care succede unui şir de imagini foarte plastice, îngheţându-le. / Nonşalanţa cu care se face tranziţia între aceste stări poetice reprezintă o altă calitate a acestui lirism cu totul aparte în contextul generaţiei ’90 sau, în sens larg, al literaturii române contemporane. Dicţiunea voit livrescă a ideilor este periodic scurtcircuitată de mici derapaje controlate într-un cotidian pitoresc. Sacrul este urmat de inserturi polemice din realitatea i-mediată.”
 
Cuvinte cât pentru o rugăciune, prefaţă la volumul aproape. atât de departe. close. so far away,
ed. Integral/ ed. Vinea, 2009
 
Horia Gârbea:
 
„Volumul lui Lucian Vasilescu este şi o probă de tenacitate, de travaliu greu, comparabil cu al sculptorului monumental în competiţie cu miniaturiştii.  Dacă ar fi să citez din cartea lui,  nu m-aş opri, aş cita-o toată. Tocmai de aceea, comparaţia cu sculptura ţine, pentru că poemele par săpate în piatră, nu turnate în ghips.”
 
aproape. atât de departe, în Luceafărul de dimineaţă, nr. 14, 24 martie 2010
 
Dan Cristea:
 
„Volumul lui Lucian Vasilescu (aproape. atât de departe), cu un titlu el însuşi oximoronic (...) se înscrie printre cele mai bune volume de poezie ale timpului recent.”
 
O poetică existenţială şi livrescă, în Luceafărul de dimineaţă, nr. 22 , 12 mai 2010
 
Al. Cistelecan:

„Lucian Vasilescu e din soiul de poeţi care nu poate scrie o poezie decât dacă a scris mai întâi volumul – ori baremi ciclul – din care aceasta face parte. Ansamblul o ia, la el, înaintea bucăţilor, întregul înaintea părţilor iar coerenţa „sistemică“ sacrifică autonomia pieselor.

Epica obsesiei

Acestea vin pe stricta funcţionalitate integrativă şi sunt menite să acopere modulaţiile obsesiei germinative, obsesie care debordează, de regulă, într-o tramă – sau e sistematizată într-o falsă epică interioară. Practic, dinamica acestei obsesii structurante e asigurată deopotrivă de peripeţiile de scenariu şi de tensiunea cu care – şi-n care – ea se descarcă. Tema de ciclu (împinsă la coincidenţă cu obsesia) e supusă unui tratament simfonic, în care redundanta ei, ca principiu de unitate, devine pură ritualitate compoziţională. Pusă în sistem şi/sau desfăşurată într-un story, tema se polifonizează iar viziunea se conturează ca holografie. O tema cu variaţiuni sau o obsesie în refracţie stă în miezul fiecărui volum de pâna acum (care, oricât ar fi de întins, poate fi socotit, fiecare în parte, un fel de poem simfonizat); o temă pe care Lucian Vasilescu o poartă prin climate vizionare succesive şi tensionate şi care – fie spontan, fie programatic – unesc ardenţa cu deriziunea şi caricatura cu pathosul. Această unire de climate şi atitudini nu se face prin alăturare sau prin alternanţă, ci prin contopire şi simultaneizare, astfel încât Lucian Vasilescu rezultă patetic în plin elan caricatural (ori sarcastic) şi fervent în plină deriziune. Primul său volum – „Evenimentul zilei“, Editura Nemira, 1995 – folosea convenţia „ştirilor de senzaţie“ pentru a provoca erotismul de himeră şi mai ales pentru a ascunde, sub grotesc, o devoţiune ideală. Senzaţionalismul, parada trivialelor şi scriitura dezarticulată erau limbajul de suprafaţă, violent provocator, al unei febre altfel deloc senzuale. „Ingineria poemului de dragoste“ (Editura Albatros, 1996) e un volum de gherilă intertextuală, în care erotismul tinde să devina, epopeic, biografism. Afrontul la solemne şi bravada caricaturală nu reuşesc însă să oprească parodia de la a devia în frison. Sexualizarea scriiturii şi frivolizarea ei sunt doar alegoria provocatoare a unui paroxism devoţional citit în răspăr. Epica „pasiunilor“ dă direct în psihopathia poeticului în „Sanatoriul de boli discrete“ (Editura Cartea Românească, 1996), unde Lucian Vasilescu coboară în infrapoetic şi amenajează tocmai spaţiile din interiorul febrei creative. Volumul recuperează, de fapt, condiţia maniei poetice originare, operând în himericul direct şi exersând recuperarea unei revelaţii; mai sigur, a exploziei revelatorii a unei secvenţe de banalitate. Glosolalia de aici, reflex al eposului de „tratament“ şi al delirului de „creativitate“, trece în mai sistematicul limbaj dual din „Spirt. Muzeul întâmplărilor de ceară“ (Editura Nemira, 2000), unde angoasa existenţială e confruntată direct cu angoasa sacră. Cu aceeaşi scriitură de nonşalanţe, poetul îşi rescrie acum biografia sub presiunea iluminării, ducând agonia în pragul invocaţiei. Trama biografică e pretextul – un pretext structurant –  unui ritual de invocaţii. De un epic „situaţional“, convenit cu Ioan Es. Pop, beneficiază şi „Confort 2 îmbunătăţit“ (USR, 2004), dar „dialogul“ dintre cei doi poate fi redus la monologuri paralele (sau, poate mai corect, interferenţe). Formula lui Lucian Vasilescu pare însă mai stabilă, mai devotată unei singure scriituri şi mai puţin dispusă să-şi joace obsesiile în pură stilistică de contrastare a lor.

Lirica obsesiei

De această „stabilitate“ profită şi bilingvul (româno-englezesc) „Aproape. Atât de departe“ (Editura Vinea, 2009), de la bun început decis să trateze în oximoron. Lucrurile par aici mai relaxate, mai putin „sistematice“ decât în volumele de dinainte, dar asta numai din cauză că pretextul epic a fost, nu neapărat înlăturat, dar câtuşi de cât sublimat. Nu mai avem o poveste „exterioară,“ în saga căreia să se orânduiască stările şi pe liniile căreia să se lege între ele; confesiunea nu mai are nevoie de droguri, de proptele sau de perdele după care să se prefacă ascunsă. Ea curge direct din stare. Dar, fireşte, starea însăşi are epica ei; de această dată o epica „dinlăuntru“, ce rezultă doar din tensiune. E însă sigur că verva compoziţională e în domesticire; cuminţită e si polifonia; Lucian Vasilescu s-a clasicizat singur, s-a aşezat mai liniştit la masa propriilor angoase; mai blazat, mai sastisit, mai obosit. Cu atitudinile mai cumpănite, mai economicos investite; mai atent la gramajul lor eficient. Dar nu cu altele, pe fond. Căci scriitura lui tot devoţiuni ascunde în caricatură, tot ideale în deriziune; atâta doar că acum a găsit pentru acest comerţ ilicit un ton amabil al depresiei, un mod confortabil de a-şi răstălmăci nostalgiile; asta, fireşte, deodată cu limbajele solemne ale poeziei, şi ele nonşalant – şi delicat aş zice, chiar tandru – ironizate sau pastişate (cum sunt, aici, bunăoară, cele ale lui Blaga şi Cărtărescu; cel din urmă extrem de prezent ca reper în tot volumul): „soarele apunea răsucind fuioare de lumină./ în codrul de termopane fusese înca o zi./ una senină./ nori de benzină învolburau apusul./ mă holbam în abis şi aşteptam stelele./ de neon, neasemuitele, ielele./ să-mi găsesc printre ele pereche./ aşteptam cu un cercel în ureche şi-n cealaltă cu o cască bluetooth.// am închis ochii şi-am ascultat şipotul tramvaielor pe şine./ mă chirceam de fericire şi-mi părea că sunt proprietarul acelei seri/ sublime./ şi-al nopţii care o să mi te-aducă pe grozava de tine.// aşa cum te visam în tinereţe./ înveşmântată într-o sumară şi străvezie tristeţe./ pe cap purtând împletită cunună de cabluri“ etc. Modalitatea aceasta de a carică şi ironiza simultan clişeele literare şi stările, dar cu prezervarea melancoliei, e una ce se trage direct din tinereţea lui Adrian Maniu. (Dupa cum nonşalanţa „recitativă“ a versurilor, cu rime împrăştiate pe unde nu te-aştepţi, dar la loc sigur, şi cu un ritm asigurat în adecvarea la stare, devine oarecum din Minulescu; căci şi Lucian Vasilescu are un soi de bravadă a versificaţiei, oricât întoarsă spre cultul depresiei). Se-nţelege că cel mai potrivit limbaj al devoţiunii e cel al lehamitei şi al deriziunii (de sine mai întâi); e şi limbajul pe care-l foloseşte Lucian Vasilescu pentru a ajunge să-şi deconspire febrele de romantic. Un fervent blazat iese, metronomic, de după retorica destrămării; căci tot limbajul şi toată imagistica decompoziţiei caricaturale, părând strategii de afront şi profanare, nu sunt decât invocaţii detracate; ele duc, oricât de derutant, la febra devoţională; ironia, caricatura, sarcasmul, deriziunea etc. sunt doar limbaje de intercesiune, de interpelare. La primul lor colţ apare spasmul devoţional, febra de invocaţie şi, desigur, poetica tare a jertfei: „ca printr-un ochean, prin fundul paharului lumea-mi apare mai/ aproape, mai mare./ îmi port nemurirea la cingătoare./ în raniţă – bastonul de mareşal. papuci şi pijama albastră – aşa cum/ am fugit din balamuc,/ pe fereastră./ acum, de pe puntea cea mai înaltă scrutez depărtările. cutreier/ neobosit psihozele, depresiile, nevrozele, mările. pe trup port răni/ adânci, rămase din lupta/ cu perfuziile, cu electroşocurile, copilăria, iluziile./ echipajul s-a răsculat într-o zi şi m-a părăsit. sunt singur/ pe oceanul făr’de sfârşit./ am credinţa că voi descoperi odată şi-odată cuvântul promis. trup/ din trupul meu, carne din carnea mea. ştiu că-l voi gasi:/ voi îngenunchia, şi deasupra cerul, împrejururi apă, voi săpa/ într-ânsul, cu mâinile, groapă. apoi m-oi aşede şi voi aştepta/ pân-o să se-ndure domnul să mă ia“ etc. Dan-Silviu Boerescu zice, în cuvântul înainte, că e vorba despre „cartea unei credinţe răstălmăcite“. Poate că, stilistic, da. Dar la ce-i bun stilul à rebours dacă nu la mai mare eficienţă în autentificarea stărilor?! La ce-s bune ironia, autoironia, caricatura, deriziunea etc. dacă nu la a păzi febra devoţională şi la a-i ridica gradele?! “

Blazarea ca fervenţă, în Cultura, 10 iunie 2010
 
Gheorghe Pârja:
    
 „Anul acesta, 2010, Marele Premiu Nichita Stănescu al Serilor de Poezie de la Desești i-a fost decernat poetului Lucian Vasilescu din București. Acolo, pe iarba toamnei din curtea mea părintească, am învățat să tăcem împreună cam de multă vreme. Este tăcerea unei prietenii profunde, care de cele mai multe ori se refugiază în poem.
Omul acesta este atât de credincios Cuvântului încât nu-ți dai seama când vorbește ori când se roagă. Respiră prin lumina unui poem care se vrea zidit. Călătorește prin lume având într-un sipet de aur pudra sfântă a Cuvântului, încât fiecare stea pe care o atinge poartă emoția lui. Lucian Vasilescu locuiește într-un cosmos în care revelația se predă încă de la școala primară. Un prieten îmi spunea că marea poezie a lui Lucian Vasilescu este întotdeauna mărturisirea unei grozăvii. Repede m-am dus cu gândul la geniul imaginației unui copil, care vede lumea înaltă cât biserica. Despre un prieten, poet adevărat, pot scrie numai cu sângele meu, de multe ori esenian, și cu poemele lui inspirate grav direct din paradis. Că așa spunea despre el cel mai bun prieten al lui, poetul Ioan Es. Pop: «Vasilescu acolo unde și atunci când scrie, doare.» Lucian i-a învățat pe mulți să înțeleagă Maramureșul. O spune răspicat: «Cine n-a cunoscut Maramureșul să facă bine să o facă. Rai pământesc este. O spun de când m-am întâmplat pentru prima dată acolo, în 1988, și o repet de atunci mereu și întruna.» Scrie cu un fel de admirație despre civilizația poetică a Maramureșului. Cu cimitirul lui imaginar (un cenotaf) unde odihnesc «os lângă os și literă lângă literă» de la Nichita Stănescu la Aurel Dumitrașcu, de la Marin Sorescu la Călin Angelescu. Cei plecați și cei încă ne-duși sunt prezenți în ținutul poetic al Nordului - «descălecători și întemeietori, voievozi ai visării la o lume ireal de frumoasă, așa cum ea este și-al cărei nume, fie binecuvântat, se rostește Maramureș.»
Când un poet de seama lui Lucian Vasilescu ține pe umerii Cuvântului admirația și durerea unui spațiu am socotit că e nevoie să ne arătăm recunoștința. Prietenia pentru un nume de referință al literaturii contemporane. Un premiu cu numele celui care a inventat Necuvintele.
Închei cu lacrima sângelui părintesc chiar cu înțelesul lui Lucian: «tot ce știu este că fără mine lumea ar fi mai bună/ că soarele n-ar mai apune, că n-ar mai fi lună/ doar Dumnezeu ar umbla din casă în casă/ întrebând ce s-a ales de lumea lui/ pe care o crezuse frumoasă».
Cu Lucian Vasilescu, la Desești, vineri, 1 octombrie, am învățat că iarba este nemuritoare poezie. Care ține pământul să nu se destrame. ”
 
Iarba, nemuritoare poezie, în Graiul Maramureșului, 17 octombrie 2010
 
Felix Nicolau:
 
Institutul de poezie legală a împlinit 15 ani. O instituţíe serioasă construită cu migală, unitară ca intenţie arhitectonică, însă variată ca stil. Cele două volume apărute la Vinea în 2010 ajută enorm la înţelegerea artei lui Lucian Vasilescu. Chiar dacă aşteptarea într-o zi dogoritoare de iulie a editorului Tzone a fost chinuitoare, cu puseuri de hiper şi hipotensiune, rezultatul este unul remarcabil.
Lucian Vasilescu, cu aerul lui de hippie relaxat şi aristocratic – adică simplu şi bonom (auto)ironic –, îşi adjudecă lejer eticheta de nouăzecist, spre deosebire de alţi colegi de promoţie, care au defectat la optzecişti – pe motive de gardă regală, probabil.
Aventura a început cu Evenimentul zilei, care avea un motto din Salvador Dali: «Astăzi, când privesc ziarele pe dos, văd lucruri divine, prinse într-o anume mişcare”. Jurnalismul văzut «pe dos” naşte poeme în general masive, intertextualizate, îmbibate cu ironie, cinism şi parabole ce dau impresia unui slalom continuu pe graniţa dintre artă şi viaţă.
Titlurile poemelor sunt rocamboleşti şi şocante înspre absurd: După ce am băut aproape un litru de vodcă,/ M-am dus şi am scris o femeie în Gara de Nord/ APOI EA A FĂCUT SEX ORAL CU CONTELE ARLANOFF. Referinţele continue la texte şi poeme clasicizate sunt împinse spre abracadabrant, în jocuri de rime interioare – tehnică preluată, ulterior, de unii douămiişti marginali: «lucrători şi lucrătoare cu băşti şi/ basmale cu nezdruncinate convingeri proletare/ anale suprasexuale erecţii oropsiţi ai vieţii/ sfârşind odată cu trecutul negru”. Foarte sensibil la clişee, fie ele şi culturale, poetul montează sforăielile limbajului lemnos ca stucaturi pe opera proprie. Nici cortegiul balcanismelor nu-i scapă, mergând pe linia Barbu-Dimov-Cristi Popescu: «e destui care vrea să ne puie la uşa iubirii/ zăbrea”.
Fabulaţia conţine mereu cotidianul obscen prin dezumanizare. Sunt constante trimiterile la reprimarea Revoluţiei din 89. Regimul poliţienesc este atacat deja în titlurile poemelor, ele însele minipoeme: Lapidat cu tandreţe de organele de ordine,/ Am fost depus la Institutul de Poezie Legală/ ÎN COMPANIA SELECTĂ A UNOR FEMEI CELEBRE. Parafrazarea textului biblic frizează textualismul, însă verbul corect este acesta, «a friza”, căci intenţia auctorială are un filon religios puternic, orişicât: «când scrii să nu-ţi iei o înfăţişare/ posomorâtă/ ca făţarnicii cari îşi sluţesc feţele/ ca să se arate/ oamenilor că scriu” şi «dacă vei ierta oamenilor cuvintele lor şi/ tatăl tău ceresc îţi va ierta ţie textele tale/ şi vei fi mulţămit”. Nu este acesta un fel de crez nouăzecist?
Parodia sofisticată o mai întâlnisem la Traian Ştef. Acolo erosul precumpănea. Aici accentul cade pe o lume de circari, vizionată prin viziera lui Toulouse-Lautrec, aşa cum se întâmplă în poemul Deşi putea face amor cu cinci pitici deodată/ Signorina JEANETTE nu a mai putut intra în valiză,/ ŞI A FOST IMEDIAT PUSĂ PE LIBER. Aş putea zice că Lucian Vasilescu trebuie citit permanent printre rânduri. El întreprinde o critică a cărnii practice, în cheie bufă, grotescă, pe sistemul Ridendo castigat mores. Sexualitatea este una inteligentă, pervers de inteligentă chiar, nu tragică sau teribilistă ca a douămiiştilor.
Ingineria poemului de dragoste (1996) iar uimea prin juxtapunerea unor termeni proveniţi din arealuri lingvistice aparent opuse. «Inginerie” poate însemna «mânăreală” sau compunere după reguli algebrice, ca la Edgar Allan Poe sau St. Mallarmé. Numai că miezul volumului era încolţirea funcţionarismului: «subsemnatul născut/ din elan birocratic la în judeţul/ cu domiciliul actual…” („Poem formular”). Noul Apollinaire este un poet-administrator scârbit de lume, scorţos în singurătatea-i precum dizgraţiatul Machiavelli: «potrivesc fracul salut mă aşez descifrez/ cu un deget la maşina de scris für elise”. Instrumentul de transpunere fizică a textului este şi pian, dar şi maşină de tocat. Scrisul este armonie în aceeaşi măsură în care este şi tortură: «îhî îndes în gura maşinii de scris un căluş/ de hârtie” (Şapte zile în care altădată a fost făcută lumea sau cum s-a fost scris acest poem). Un textualist autentic produce text din datorie, cu scrâşnet, pentru a regenera universul care, în cazul nostru, se arată stupidizat de rutină: «în tramvai strâns uniţi în jurul ideii/ că va fi ora şapte” (Felul în care ziua începe). Leonid Dimov bântuie visele coşmareşti ale poetului şi, pentru reglarea somnului diurn, el produce tot în 1996 un volum terapeutic: Sanatoriul de boli discrete.
Arsenalul retoric este cam acelaşi: poeme masive, trimiteri subtile, critic subtile, pastişe şi parafrazări, apoi versuri sclipitoare evidenţiate prin diverse corpuri de literă, paralelisme polifonice etc. Un exemplu din Prima şedinţă de terapie în grup, după ieşirea din starea de şoc: «Eu primisem/ în dar o tristeţe luxoasă, decapotabilă/ şi făceam cu ea ture./ Primise în dar o tristeţe luxoasă, decapotabilă şi/ făcea cu ea ture prin oraş/.
Incursiunea prin Jurnalul Autorului îl arată pe acesta ca pe unul dintre Marii Trişti, autentic tocmai pentru că luptă să-şi mascheze deprimarea. Foarte puţină autoreferenţialitate, în schimb multe giumbuşlucuri, prelucrări ale lamentaţiilor biblice, autointernări la ospiciul nebuniei – carnavalul unui clovn shakespearian exilat în Balcani. Încă o dată va fi luată în tărbacă vesel-aberanta realitate în Spirt. Muzeul întâmplărilor de ceară (2000), minulescian declarat, dar şi pătruns de oboseală. Pentru prima oară se vorbeşte deschis despre «patologia speranţei”, iar clovnul se transformă într-un Iov «cu capul pe umeri, pe masă”.
În 2004 apare Confort 2 îmbunătăţit, cu un subtitlu şfichiuitor: Despre autonomia de zbor în condiţii de greaţă. Tonalităţile biblice preiau ceva din poezia parabolică a Noului Testament. Discursul se adânceşte în defavoarea carnavalescului, simbolul este pe punctul de a detrona alegoria. Însă Lucian Vasilescu este posedat cu intermitenţe de un drăcuşor folcloric, de unde o jubilaţie semipăgână, bahică: «Viaţă, cîtă am avut/ Am băut şi-am petrecut/ Moarte, cîtă oi avea/ oi petrece alt cumva”.
Ulterior, scriitorul se dedă la biografii şi autobiografisme din zona breslei, transcrie scene cotidiene revelatoare (Cartofi vs. Poezie), mutându-se tot mai aproape de cartierul prozei. Ajunge să se întrebe Poezie? Ce-i aia? Se simte dezorientat printre biţi şi «trilobiţi”, ca în ciclul parfumat blagian Val-Deale.
Apoi, în 2009, revine cu volumul bilingv aproape. atât de departe/ close. so far away. Pe lângă reluarea mai tuturor temelor anterioare, aici domneşte ajutată ca de nişte sfetnici vrednici, respectiv formulări sclipitoare şi trăsnite, angoasa artistului confruntat cu o lume hipertehnicizată: «aşa cum te visam în tinereţe./ pe cap purtând împletită cunună de cabluri./ roşii, verzi, galbene, gri, unele ademenitoare,/ coaxiale”. Maestru al calamburului şi al rimei derutante, poetul reuşeşte din nou să-şi râdă de ceea ce-l exasperează. Fostul dandy al lui Radu Stanca s-a convertit la dreapta credinţă tehnologică: «aşteptam cu un cercel în ureche şi-n cealaltă/ cu o cască blue tooth” (soarele apunea...) Mai liric, deci mai poetic în sine, Lucian Vasilescu încă reciclează sufletul prin intermediul terapiei poetice: «acum, de pe puntea cea mai înaltă scrutez/ depărtările. cutreier/ neobosit psihozele, depresiile, nevrozele,/ mările. pe trup port răni adînci,/ rămase din lupta/ cu perfuziile, cu electroşocurile,/ copilăria, iluziile” (ca printr-un ochean...).
Chiar dacă traversăm, politic vorbind, zodii ale Marinarului, poetul priveşte lumea printr-un ochean whitmanian, întors pe dos, însă. Fibra lui critică, învelită într-o minunată ironie, nu-l lasă să alunece înspre expresionism etalat ori înspre estetisme manieriste. Până la urmă, opera de până acum îl vădeşte pe Lucian Vasilescu ca pe un mare profet postmodern, vraci incantator şi bolnav internat în regim penitenciar, întrucât periculos pentru liniştea noastră funcţionărească şi oportunistă de fiecare zi. ”
 
Formulare pentru declararea impozitului pe aristocraţie, în Ziarul de duminică, 22 octombrie 2010
  
Laetitia Collin:
 
„L’abbaye de Neumünster a accueilli samedi soir près de 500 personnes pour sa Nuit de la poésie. Treize poètes de onze pays d’Europe se sont succedé sur la scène (...) pour une série de lectures de leurs plus beaux textes en langue originale et traduits en français pour le public.
(...) Le poète roumain, Lucian Vasilescu, commente, avec une pointe d’humour: «Je vais vous dire mon poème en roumain, ce qui veut dire que vous n’allez rien comprendre mais je vous demande d’écouter car vous allez entendre ma langue et mon identité. Ensuite, vous allez entendre le texte en français et vous n’allez rien comprendre non plus.»
On se plie à son injonction et on écoute ses mots qu’il murmure et crie tour à tour. Alors la magie opère. On croit l’entendre jeter un sort , se rebeller contre... quoi au juste, on ne sait pas bien mais on croit suivre le fil de sa pensée. Et, entendant – dans tous les sens du terme – la traduction, on entend parler de forêts , de fées malfaisantes, de HLM et de Bluetooth et on s’aperçoit qu’on le partageait vraiment ce moment de complicité. Qui a dit qu’il fallait comprendre les mots pour sentir la poésie?”
 
„Vous n’allez rien comprendre”, în La Voix (Luxembourg), 4 aprilie 2011

Bogdan-Alexandru Stănescu:

Cînd debuta în volum, în 1995, cu Evenimentul zilei, Lucian Vasilescu scria versuri inclasabile. Atît de atipice oricărui sistem, fie el şi in statu nascendi, încît i-au creat o aură singulară. Am întîlnit pentru prima oară numele său în cartea lui Dan-Silviu Boerescu, O pasiune pentru pisici, tot atunci cînd am întîlnit şi o altfel de critică, altfel decît cea de manual (eram în anul terminal al liceului, aveam – tot datorită criticului nouăzecist – să cunosc şi proza lui Radu Aldulescu). Nu vreau să sune nici patetic, nici forţat liricoid, însă contactul avut atunci, la finele anilor ’90, cu antologiile lui Boerescu, cu critica lui, cu poezia lui Lucian Vasilescu, Cristi Popescu şi Ioan Es. Pop, cu proza lui Aldulescu a fost o nouă deschidere, cu atît mai importantă cu cît o simţeam evoluînd similar şi la cei din jurul meu. Cei care, în locul manualelor de LRC (să mă ierte eventualiiaficionados), purtau în geantă Evenimentul zilei sau Amantul colivăresei făceau parte dintr-o sectă. Şi majoritatea au rămas în lumea asta, oricît de dezamăgitoare s-ar fi dovedit ea.
 
Fantezia nelimitată din Evenimentul…, punctată rimat, măştile actanţilor invocaţi de poet, ritmurile muzicale, nevroza abia temperată au lăsat loc, în Ingineria poemului de dragoste, unei notaţii nervoase, unei locuiri a spaţiului diurn cu fantome ale nopţii şi nebuniei – o trecere şocantă de la binomul fantezie-fantezie (poetizată) la cel realitate- fantezie, unde actantul e unic (duse sînt măştile, arse sînt podurile, precauţiile), şi anume e acrobatul, cu dimineţile, dupăamiezile şi serile lui aventuroase.
 
Lucian Vasilescu scria ceea ce încă puteai numi, lucru imposibil astăzi dacă nu vrei să-ţi sară mecanicii literaturii-n cap, o poezie frumoasă, în încrîncenarea ei agonică. Era frumoasă pentru că venea dintr-o luptă dezinteresată, dintr-o prelungire a acelei stări poetice pe care a născut-o şi a lăsat-o moştenire Nichita Stănescu. Cred că importanţa lui Nichita aici stă, în starea poetică pe care a instaurat-o, cu toate că starea asta a născut şi o mulţime de veleitari.
 
Odată cu apariţia Sanatoriului de boli discrete se ivesc, impudic, şi rădăcinile acestei dezamăgiri despre care vorbeam mai sus. Dispare bucuria pur poetică de a încătuşa nevroza în rime, poetul începe să lucreze la ceea ce va numi, în volumul următor,Curriculum mortis. În mod paradoxal, revin Măştile, însă au un cu totul alt rol în economia volumului: nu unul poetic, ci unul propiţiatoriu, dedublări menite a înşela nebunia, moartea. Însoţitorul şi Autorul iau amîndoi parte la şedinţe de terapie, se însoţesc unul pe celălalt peste tot în lumea aseptică şi supravegheată permanent a spitalului, visînd la o după-amiază de vară, la o femeie care soarbe din paharul cu vin, în lumina înserării, filtrată de acel roşu al amintirii. Se instaurează o melancolie nocivă, cerul se coboară asupra poeziei, tot mai apăsător, mai întunecat. Is there anybody out there? – întreabă Însoţitorul.
 
Spirt. Muzeul întîmplărilor de ceară. Deja vocea rosteşte cuvinte amare despre o patologie a speranţei: sînt cel mai bun poet din acest spital. Cel care debuta ca un Villon al Gării de Nord începe să cîrtească în prezenţa poeziei. Parcă n-ar mai fi totul acolo, în text, parcă nici acea trăire poetică nu mai are farmecul tinereţii. Pentru că oamenii dorm, iarba creşte, iar ceea ce făcea ca aceste stări/imagini să fie poetice, motorul, s-a cam gripat. A plouat mult peste el, ei uitau mereu să tragă copertina… Imaginile se îndreaptă înspre o zonă veterotestamentară, păstrînd însă cîte ceva din registrul ludic, cu simplul rol de a contrabalansa, de a uşura din atmosfera apăsătoare a volumului. Vezi poemul Am fost la femei, mă voi duce la Domnul. De altfel, volumul este structurat antagonic, ca un dialog al trupului cu sufletul nemuritor, al stilului greu, al citatului pierdut cu notaţia melancolică, dar directă.
 
Confort 2 îmbunătăţit, carte a prieteniei şi a poeziei care-i leagă pe Ioan Es. Pop şi pe Lucian Vasilescu, sau Aproape. Atît de departe – So close. So far away, volum bilingv, sînt paşi spre disipare, spre dispariţie. Ludicul e firav, pus în scenă aproape cu un zîmbet jenat în colţul gurii, pentru că „…dacă-ntr-o bună zi, clara, te vei întreba la ce/ bun poezia, îţi spun de pe-acum: la nimic/ aşa cum şi curcubeul…“.
 
Ţara mea, viaţa mea, dragostea mea. Despre modesta mea ratare personală este volumul publicat de Lucian Vasilescu de curînd, prefaţat de un text în care autorul depune armele poeziei, declară că nu va mai publica vreodată, că nu va trimite cartea juriilor de premiere etc. E un text esenţial pentru lectura volumului, la fel cum mi se pare esenţială lectura întregii opere poetice a lui Lucian Vasilescu înainte de a aborda acest rămas- bun. Este un produs al dezamăgirii, un monument ridicat tocmai pentru a semnaladiferenţe. E o poezie cum nu se scrie, atît de anacronică atît tematic, cît şi formal, încît prevăd aici foarte multe lecturi peremptorii şi, prin urmare, greşite. O poezie directă, ritmată, de multe ori rimată, pusă în slujba unui autoportret care se compune şi se descompune de nenumărate ori de-a lungul cărţii. Sînt alunecări în copilărie, supravegheate de acelaşi ochi blazat al maturului care renunţă la o pasiune despre care ştim că este patologică – poezia: „pe cînd umpleam cu sfială şi cu mare mirare,/ într-un caiet,/ pagini întregi cu liniuţe şi cu bastonaşe, n-aveam habar/ că acelea aveau să fie cele mai bune texte pe care/ le voi fi scris vreodată. […] printre cutele valurilor se aşterne tăcerea./ acolo se vor aduna, la odihnă, cuvintele./ tocite şi ştirbe. se vor înţelege între ele doar din priviri./ se vor ţine de mînă. se vor mîngîia./ inimă către inimă. faţă către faţă“.
 
E un volum foarte teatral, ca gestică, e asemenea unui ultim spectacol, sold out, unde actorul declară că nu va mai urca vreodată pe scenă. Tocmai de aceea îşi permite să abandoneze măştile şi să spună Eu cu orgoliu, ba chiar să aibă curajul de a „vitupera“. Mai sînt nişte riscuri asumate aici (Cartea riscurilor, s-ar fi putut intitula, la fel de bine, această carte): construirea acestei scîrbe finale (finalizatoare), ca răspuns la o stare de lucruri care se întinde de la nivelul intim la cel de persona creatoare pînă la cel de locuitor al unui spaţiu.
 
Un spaţiu pe care Lucian Vasilescu l-a hrănit simbolic cu cealaltă meserie a sa, aceea diurnă, şi anume de jurnalist. Şi încă unul care a prins magicii ani ’90, cînd s-au pus bazele defunctului jurnalism românesc. Starea asta de lucruri e simbolizată, pentru Lucian, de manea. Or, să te războieşti, simbolic ori ba, cu o metaforă care are în partea ei vizibilă maneaua, ei bine, asta e sinucidere poetică, mai ales dacă ne gîndim la receptarea din partea intelighenţiei sub 40 de ani. Nu vreau să intru în disputa Eden, Romeo Fantastik etc. Ştiţi la ce mă refer.
 
Aşadar, lirism pur, rimă, polemică, scîrbă şi un presentiment cumplit al sfîrşitului, o atitudine sfidătoare în faţa contemporaneităţii, întoarcere la o poezie „veche“, povestea unei vieţi (ca să înlocuim aici cuvîntul preferat de poet, ratare): „sălbatică odinioară şi nesupusă, mîna mea/ s-a domesticit./ ea, care pocnea pocitaniile vieţii peste gură,/ acum a obosit./ nici de scris nu mai scrie – a amuţit./ uneori, doar în somn, cînd visează,/ mîna mea mîngîie pe spinare amintirea motanului/ pe care l-a iubit.// altfel, ziua ei se scurge înmiresmată ca vinul/ din paharul/ pe care-l duce la gură cu o oarecare candoare senilă./ mîna mea a ajuns singură şi vrednică de milă./ în preajma ei, risipite, uneltele s-au prăfuit./ mîna mea, mîna mea, pentru ce m-ai părăsit?“.
 
Aceasta nu a fost o cronică de carte. A fost un exerciţiu de admiraţie pentru tot ceea ce înseamnă poetul Lucian Vasilescu. Cîteodată, cred că e mai mare nevoie de aşa ceva.

Declaraţie de renunţare. Fişă de Poet, în Observator Cultural nr. 716, 28 martie 2014


Sorin Dumitrescu:

Domnule Lucian Vasilescu,
 
Volumul dumneavoastră e tare de tot. Îmi place mult, fiindcă ,,ţinteşte scurt” chestiunea, iar  aceasta n-o poate face oricine. În sine, dar numai în sine, antimaneaua adioului ţine şi eaScârba - pe care versurile nu se feresc fariseic să folosească nuri estetici - este de proporţii cosmice şi halucinantă, aşa  cum se răsfrânge asupra vieţii oricărei persoane. Scrieţi o poezie care scuipă estetic şi cu flegmă autentică ,,marea vieţii ridicându-se” a actualei lumi expirate / manelizate şi care cântă la ţambal paralizia ,,viforului ispitelor”. Rămâne de văzut spre care ,,liman lin alergaţi, strigând”, ca Iona: „Scoate din stricăciune viaţa mea, mult Milostive” : spre al Bisericii sau spre al lui Iona, spre al lui Heideger sau spre al  lui Rimbaud ? Oricum, strigarea din ,,Ţara mea, viaţa mea, dragostea mea” se aude înalt, seriosul ei este convingător până la capăt. Ici colo versurile înţeapă social, dar în genul banditesc şi cuceritor a lui Villon, încât n-ar fi exclus, ca-ntr-un târziu, să fie preluată de lumea multă sechestrată-n blocuri şi nu doar de ,,doi tâmpiţi şi-o tâmpită”.
Editorial vorbind, aţi realizat mai mult decât un volum de versuri şi vă asigur că harul editorial al cărţii a fost cel care mi-a asmuţit răbdarea. OZN-ul poetic şi literar pe care l-aţi produs ţipă după un evreu priceput în publicitate. Azi dimineaţă am fost pe recepţie activă şi binecuvântată circa două ore, fără întrerupere. 
Vă felicit şi pentru viitorul pe care vi l-aţi ales. Singurătatea dumneavoastră viitoare vă va prii enorm : vă va lega subit de Singuratecul cel mai evacuat, şi încă  din propria Sa lume, dăruită nouă illo tempore şi de unde aproape că L-am trimis la pensie!
N-am citit în poezia actuală nicio disperare mai plauzibilă şi mai pătrunzătoare ca a vorbirii dumneavoastră poetice. Dacă vă veţi înrudi poezia cu psalmii, veţi putea ţinti şi mai sus, acolo unde aerul devine văz + Duh.
Genul acesta de laudă ,,suspectă de encomiasm” îl emit foarte, foarte rar.
Credeţi-mă! Primiţi vă rog întreaga mea prietenie şi consideraţie.
 
O părere, scrisoare trimisă pe mail, la 29 martie 2014

Luminiţa Corneanu:

Când doi poeţi „încap” într-o singură carte şi nici unul nu pare a se simţi înghesuit, nu pare a suporta cu greu respiraţia celuilalt în propria ceafă, atunci există posibilitatea ca mitul artistului solitar, trudind în recluziune la opera Sa (şi numai a sa) să fie surclasat de altul, poate mai nobil şi mai durabil, de la Epopeea lui Ghilgameş încoace:  mitul prieteniei.
Confort 2 îmbunătăţit de  Ioan Es. Pop şi Lucian Vasilescu, Uniunea Scriitorilor din România, Redacţia Publicaţiilor pentru Străinătate, 2004, ilustrat cu cinci desene de Vlad Ciobanu, reuneşte vocile celor doi poeţi, mai întâi distincte, identificabile, apoi contopite într-o voce auctorială unică, subsumându-şi notele specifice fiecăruia din autori: subiecte şocante, imagini violente care bombardează necruţător şi arghezian cititorul (la Ioan Es. Pop), versuri (marcate sau nu) cu rimă internă, sursă a unei muzicalităţi subjugante, poezia extrasă din cele mai prozaice şi mai triste locuri – sanatoriul de boli psihice sau morga – , reluarea temelor şi modelelor de expresivitate religioase – din psalmi sau evanghelii – la Lucian Vasilescu. Scrisul în doi este, se pare, o aventură, nu mai puţin riscantă decât viaţa în doi: „aşa n-am mai scris niciodată. legat cu fire de celălalt. când unul e jos, celălalt e-n înalt. aşa n-am mai trăit niciodată – înveşmântat în cabluri”.
Versuri, proză, memorii – reality bites – sunt formele pe care în acest volum, aparent mozaicat, le îmbracă poezia, căci din fiecare paragraf sau vers emerge starea de poezie, lucru rar, altminteri, şi semn indubitabil (şi probabil unic!) al poetului adevărat. Obsesia morţii este cea care dă tonaliatea gravă, de marş funebru resemnat, a volumului, în firească descendenţă, de fapt, a volumelor Pantelimon 113 bis, Porcec şi Petrecere de pietoni (Ioan Es. Pop) sau Spirt. Muzeul întâmplărilor de ceară şi Sanatoriul de boli discrete (Lucian Vasilescu). Temă abordată însă fără tragism, fără lamentaţii, fără accente mistice. Ba uneori chiar cu seninătate, ca o plutire eliberatoare: „Văd aievea locul unde nici întristare nici durere nu sunt. Văd pământul de dincolo de pământ. Plutesc între ceruri, pufos şi uşor. Sunt pasărea. Închid ochii şi zbor. Şi mi-e cald. Şi-i lumină. Şi-i bine. Şi mor.”  Este „moartea noastră de zi cu zi, neîntreruptă”: „greul a-nceput de mult,  dar uşorul / se-ncăpăţânează să-ntârzie./ esti când pe ce să fii, când pe ce să nu fii. / acesta  este moartea vie”. Gândul morţii este atât de firesc asimilat cotidianului, încât el funcţionează ca un permanent mijloc de autoreglare, într-un fel echivalent al christicului „să vă trăiţi fiecare zi ca şi cum ar fi ultima”: „în toţi anii mei de liceu, n-am încetat să dau târcoale morgii, vara, mai ales vara, când iarba înverzea ca nicăieri altundeva şi când   speram că voi avea parte de un miros îndeajuns de năucitor încât să mi se facă frică, atât de frică încât să mă pot ruga cu adevărat”.
Luciditatea este maximă, sporind dramatismul (ştim doar, „câtă luciditate, atâta dramă”):  nu odată vocea lirică este dublată de un ochi de chirurg şi de un sânge-rece aşijderea, privind efemeritatea umană în detalii anatomice, ca în acest extraordinar sonet, de o forţă a imaginii ce aminteşte de volumul Morgă (1912) al lui Gottfried Benn: „cam asta-i tot ce mai rămâne după: / un sac din care spaimele s-au dus, / micsandre stinse în trupeasca  supă / şi nimeni care să mai şadă sus.// din vena cavă gongul nu mai bate, / aorta poate doar c-a aţipit, /dar e un somn enorm în astea toate – / trăieşti doar ca să mori ce-i de murit. // las’ că ne văd alţi ochi, noi nu-i vedem. / Noi ne continuăm înaintarea. / de-acuma între viermi, ca în harem, / o nevedere parcă vede marea, // în timp ce morţi mai vechi şi mai ferice / fac semne largi că vor să se ridice.”
Nu mai puţin copleşitoare sunt „relatările” în stil voit jurnalistic despre destine aparte,  precum acela al unui bătrân ţăran care toată viaţa „a umblat desculţ, a mâncat urzici fierte  şi a pus ban peste ban ca să-şi cumpere de la oraş cărţi (40.000 de volume, adunate într-o viaţă de om, n.n.), piane, viori şi tot ce-i mai făcea trebuinţă în gospodăria sufletului său”(subl.n.) şi a murit singur, fără obiectele dragi, căci oameni stupizi şi fără inimă i-au distrus casa în absenţă, sau destinul frânt timpuriu al copilului bolnav de SIDA, care a notat pe ultima pagină a jurnalului său: „Mi-au spus că voi fi înger. Sper că nu m-au minţit.”
Şi când asta este lumea, când nu există cale de a te sustrage morţii trăite („ascult muzică. this is the road to hell. nimic din tot ce a fost nu mai este la fel. la răspântii, mă iau după  indicatoare: pe aici către dumnezeu, pe aici către soare, pe dincoace către nimic. hotărăsc în ultima clipă. trag de volan, derapez, ies în decor, încerc imposibilul, mă zdrobesc de un nor.”), îndeletnicirea de poet pare a avea un obiect absolut îndoielnic. Revine, astfel, întrebarea: „Poezie? Ce-i aia?” Pentru cine mai caută răspunsul, există şanse ca el să se afle în volumul semnat de Ioan Es. Pop şi Lucian Vasilescu.

Doi poeţi locuiesc într-o carte/ (şi, împreună, nu se tem de moarte), în Ramuri, Craiova, 2013

Daniel Nicolescu:
 
Cel care călătoreşte singur, ajunge mai repede, zicea Kipling. Iar scriitorul face parte din categoria solitarilor absoluţi, a navigatorilor fără echipaj, circumspect – dacă nu ostil – faţă de companionii de orice fel (asta dacă nu luăm în seamă tovărăşiile disperate, precum cea, să zicem, a absintului), care-şi trăieşte experienţa voiajului literar îndârjindu-se nu doar să descopere ce se află înainte, ci să se despartă cât mai degrabă de ceea ce se află înapoi. Pentru el, nu-i aşa, infernul sunt ceilalţi. Dacă, însă, ajunge mai repede la ţintă, rămâne de văzut. Cum, de la caz la caz, rămâne de văzut şi dacă mai are puterea de a ajunge.
 
În vremea din urmă, literatura a început să fie din ce în ce mai mult o călătorie împărtăşită. Nu pare o modă, ci mai degrabă o stare de spirit (care ea însăşi călătoreşte global). Turnul de fildeş e surpat de nostalgia pentru truveri. Literatura iese în stradă, se comunică, se recită. Experienţa scrisului nu mai e o captivitate orgolioasă, îşi destăinuie toxinele şi izbânzile, iar laboratorul reacţiilor ultrachimice ale literaturii se lasă cotrobăit de un public din ce în ce mai curios.  Mai mult, scriitorul – el, solitarul – e solicitat să ofere soluţii comunitare, căi de ieşire din criză, să descopere cataplasme tămăduitoare pentru răul noului secol.
În Portugalia, în luna mai, aceste tendinţe s-au văzut limpede ca lumina zilei, chiar dacă, pentru început, s-au manifestat noaptea. În cadrul Nopţii europene de literatură, pe 24 mai.
Coordonat de British Council, clusterul Eunic Lisabona a convocat energiile membrilor săi pentru a scoate literatura în spaţiul public, pentru a o face să ajungă în urechile şi sufletul cât mai multor trecători. În zona cea mai fierbinte a cetăţii, în perimetrul cel mai arty al centrului său, între piaţa Rato şi Chiado (un Cartier Latin mai autentic, mai puţin timorat de obsesia turismului şi multiculturalismului gastronomic), trecând prin visătoarea cale vegheată de palmieri Principe Real, institutele culturale europene s-au întrecut în a delecta publicul. Pariul a fost următorul: găsirea unor spaţii neconvenţionale, în care scriitorii invitaţi trebuiau să citească fragmente din operele lor, fiind dublaţi de o lectură în portugheză, performată de un actor lisabonez. Aventura a debutat la orele 18,30 şi a avut latura ei de maraton (resimţită cu asupra de măsură de către scriitori şi actori), pentru că a presupus nu mai puţin de 8 sesiuni-spectacol.
Institutul Cultural Român din Lisabona l-a avut ca invitat pe Lucian Vasilescu (în mod ciudat, după cum se va vedea, singurul poet al serii), iar spaţiul pe care l-a ales – „Orpheu caffé” – s-a distins, într-adevăr, printr-o totală „neconvenţionalitate”. Faţă de muzee, galerii, ba chiar şi tramvaie, unde lumea venea şi pleca, aici, în această cochetă cafenea cu nume sonor – care îl reia pe cel al revistei avangardiste din Baixa, „Orpheu”, în jurul căreia s-au adunat cele mai sonore nume ale literelor şi artelor portugheze ale veacului XX (Fernando Pessoa, Mária de Sá-Carneiro, Almada Negreiros, Amadeo de Souza-Cardoso sau Santa Rita Pintor) – publicul putea să zăbovească, să bea o cafea sau o bere, să ronţăie un sendviş şi, în acelaşi timp să asculte interpretările, de fiecare dată altfel, ingenios altfel, ale poetului român şi ale actriţei Luminiţa Pereira (româncă stabilită de ani buni în Lisabona). Deşi nu au făcut repetiţii şi nu avut regizor, cei doi au închegat un duet memorabil, cu momente de jam-session care au smuls aplauze şi urale. Într-un moment de criză profundă, precum cel pe care îl trăim, credeam că doar foamea poate scoate lumea în stradă (în Portugalia, manifestaţiile sunt monedă curentă). Iată că poate şi poezia. Şi o face fără să revendice nimic altceva, în afara dreptului la frumos.
Centro Nacional de Cultura a găzduit lecturile din „The Spectacular” de Keith Ridgway, romancier irlandez, reprezentantul Regatului Unit. Protagonistul romanului său este un scriitor ratat care se hotărăşte să scrie un bestseller şi care născoceşte un thriller despre un atac terorist care se desfăşoară în Londra anului 2012. Lecturile în protugheză au fost făcute de doi studenţi la ESTC (Şcoala Superioară de Teatru şi Cinematografie), Simão Biernat şi José Leite.
Italia a fost reprezentată la Lisabona de Massimo Gramellini (scriitor, jurnalist, director adjunct al ziarului „La Stampa”). Locaţia aleasă: bizarul Muzeu al Apei (Reservatório da Mãe d’Agua), o alcătuire arhitecturală amfibie, unde susură izvoare pe sub coloane de Ev Mediu. Lectura din roman (în portugheză – Pedro Loureiro) a fost făcută pe un postament de lemn, în  mijlocul unui lac artficial, în faţa unui public cu un limpede apetit pentru literatura de calitate. Romanul lui Gramellini, „Fai bei sogni”, restituie povestea unui secret zăvorât preţ de 40 de ani într-un plic, istoria unui copil care a îndurat suferinţa de a-şi fi pierdut mama.
Şipurile şi eprubetele din Muzeul Farmaciei au făcut ecou lecturii din „No último azul” al prozatoarei spaniole Carme Riera. Romanul său re-ţese povestea vieţii şi morţii  cripto-iudeilor din Mallorca, bazându-se pe evenimente istorice petrecute între anii 1687-1691. Fragmentele  au fost citite în portugheză de Rita Figueiredo.
Rosa Liksom a fost autoarea aleasă de Institutul Ibero-American din Finlanda. În Quartel do Carmo, câştigătoarea prestigiosului premiu Findland (2011) a citit din romanul său „Tyhjan tien paratiist”, recent publicat în portugheză sub titlul „Os Paraísos do Caminho Vazio e Outros Contos”, o privire necruţătoare asupra societăţii contemporane, iluziilor şi presupusului său confort, asupra misoginiei şi violenţei latente.
Ţara gazdă a fost reprezentată – potrivit alegerii Institutului Camões – de către scriitorul, graficianul şi muzicianul Afonso Cruz. Lectura din volumul „O livro do ano” a fost făcută de  actriţa Isabel Abreu, în galeria Zé dos Bois. Totul încrucişat cu ilustraţii şi variaţiuni muzicale semnate de acelaşi Cruz. Afonso Cruz.
Institutul francez din Portugalia l-a adus în splendidul decor al mânăstirii Carmo pe Mathias Énard, celebru şi la noi după traducerea volumului „Parle-leur de batailles, de rois et d’éléphants”. Exact acelaşi text a servit drept pretext pentru aducerea lui Énard la Noaptea literaturii europene. Interpretarea a fost lăsată în grija unui actor de mare talent, Miguel Fragata.
Chiar dacă aţi putea strâmba din nas la ideea că lectura în tramvai (după, să zicem, „Un tramvai numit Popescu”) poate fi o găselniţă, trebuie spus că tramvaiul (numit dorinţă, dor sau saudade) din Lisabona este cu totul altceva. Contribuţia germană la Noaptea de literatură a  purtat marca lui Wolfgang Herrndorf (romanul „Tschick”, tradus în portugheză „Adeus, Berlim” şi interpretat de Ulisses Ceia). Desigur, show-ul s-a desfăşurat în miticul tramvai 28. Între piaţa Camões şi bazilica Estrela. Cum nemţii ştiu ce înseamnă o afacere, fie ea şi culturală, drumul a fost gratuit, iar mulţi turişti întâmplători au devenit public. Connaisseurs sau nu, au auzit literatură adevărată preţ de aproape douăzeci de minute.
 
Scriitorul român (singurul, dacă nu mă înşel, din această serie de glorii literare) a fost invitat, a doua zi după lunga Noapte, să participe şi la Festivalul LeV („Literatura în călătorie”), undeva în nordul Portugaliei, la Matosinhos, lângă Porto. Serii de mese rotunde în care scriitorii au fost poftiţi să ofere soluţii. Extraliterare. Asta în condiţiile în care perioadele de criză profundă în Europa au generat conflicte grave. Este posibil să ne aflăm în antecamera unui conflict între Nord şi Sud? Asistăm oare la sfârşitul visului european? Lipsa solidarităţii între state este doar fructul unui context economico-financiar sau este legată de o profundă chestiune culturală?
Care este rolul literaturii în redefinirea unei ţări? Într-un moment în care Portugalia are nevoie să se gândească la viitorul său şi la rolul pe care-l îndeplineşte în Europa şi în spaţiul lusofon, care este rolul intelectualilor? Devine Portugalia cârmaciul unei politici a limbii sau braţul drept al Braziliei? Această ediţie a festivalului „Literatura em Viagem” - LEV şi-a propus să fie o călătorie în viitor. Fiecare scriitor a încercat să se pună în locul lui Marco Polo, să străbată „Oraşele invizibile” a lui Italo Calvino, arătând o Portugalie invizibilă. Pentru o ţară care se pregăteşte să înceapă o nouă călătorie, care ar trebui să-i fie destinaţia? Poezia, chiar dacă în vers alb, a oferit, prin Lucian Vasilescu, un răspuns care nu poate fi trecut cu vederea:
„Statisticile spun că, la ora actuală, mai bine de 200 de milioane de oameni din toată lumea, pe mai multe continente, vorbesc portugheza nativ. Asta în condiţiile în care Portugalia are o populaţie doar puţin mai mare de 10 milioane de oameni. Eu vin dintr-o ţară în care trăiesc cam 18 milioane de oameni şi încă alte, poate, 10 milioane de oameni răspândiţi prin toată lumea vorbesc nativ limba română (în special cei din Republica Moldova). Cifrele spun multe despre diferenţele dintre noi. Aceleaşi cifre ne şi apropie, din punctul meu de vedere. Ne apropie în sensul în care eu cred că, în acest atât de încâlcit proces al globalizării, singurul lucru care este capabil să definească şi să păstreze identitatea noastră naţională este limba în care ne-am născut. Un mare poet român contemporan (poate aţi auzit de Nichita Stănescu) spunea, cu bună dreptate, cu vreo 40 de ani în urmă: «Patria mea e limba română! »  Mai mult ca oricând, îl citez şi eu acum, fără ezitare. Mai mult ca oricând acum, când am fost şi noi invitaţi la masă, la marea masă comună europeană. Şi, bucuroşi de invitaţie, după ce atâta amar de vreme ne-am savurat singurătatea, am venit în fuga mare. La masă. Să mâncăm şi noi sau să fim mâncaţi, asta rămâne de văzut...
Dar am venit cu limba noastră, cu singura noastră identitate. De care n-o să ne lepădăm fie că vom mânca laolaltă cu voi, fie că vom fi mâncaţi.
«O ţară se pregăteşte să înceapă o nouă călătorie. Care ar trebui să-i fie destinaţia?» – este o întrebare din tematica acestei întâlniri. Spun aici şi acum, fericit că o pot face în faţa dumneavoastră, în acest loc miraculos: «Destinaţia unei ţări care se pregăteşte să înceapă o nouă călătorie ar trebui să fie către ea însăşi!»”
 
Călătorie la capătul nopții de literatură, în Ziarul de duminică, 7-13 iunie 2013

Roxana Manolache:
 
Teatrul Equinox a deschis, vineri seară, stagiunea de toamnă, cu un spectacol în premieră absolută, un colaj dramatic din creaţia scriitorului Lucian Vasilescu, unul din importanţii nouăzecişti ai literaturii române, aflat în viaţă, ploieştean de origine. Spectacolul se numeşte „Lumea e un morman de cuvinte”, iar scenariul şi regia sunt semnate de Mihai Vasile. „Avem două mari proiecte de teatru în limba română, nimeni nu a îndrăznit încă să intre într-un asemenea teritoriu, e vorba de proiecte vechi aflat în derulare şi astăzi, unul se numeşte «Teatrul mitologiei româneşti» şi celălalt este «Teatrul poeziei». Acest spectacol face parte din cel de-al doilea proiect, poezia lui Lucian Vasilescu fiind extrem de interesantă, valoroasă tocmai prin impactul social pe care-l are lectura versurilor. Lucian Vasilescu face parte dintr-o anume parte a poeziei, care poate fi adusă pe scenă, poate fi teatralizată. Iată, facem lucrul acesta pentru a treia oară cu  poezia sa. Primul spectacol care a avut un succes uriaş se numeşte «Sanatoriul de boli discrete», spectacolul vedetă pe care nu-l mai putem juca în condiţiile tehnice de acum se numea «Muzeul întâmplărilor de ceară», după care s-a făcut şi un film, iar acum avem în scenă «Lumea e un morman de cuvinte», inspirat din ultima parte a creaţiei lui Lucian Vasilescu", ne-a spus Mihai Vasile.
Piesa s-a jucat cu sala plină, ca întotdeauna, chiar dacă Teatrul Equinox joacă acum într-o sală improvizată, la etajul al doilea din Palatul Culturii. Spectacolul a reuşit să creeze refugiile imaginare de care avem nevoie în lumea în care trăim, haotică şi destul de dispusă la dispersie.

Lumea e un morman de cuvinte, în Telegrama (Ploieşti), 30 septembrie 2013

Florin Câmpeanu:
 
Îmi împart timpul între „la muncă” şi „acasă”. Încerc sa fiu „remarcat”  în ambele locuri, conştient că absenţa mea poate dăuna cifrei de afaceri şi familiei. Familiei şi cifrei de afaceri. La muncă, mă întâlnesc zilnic cu canibali care mănâncă din mine. Energofagi. Precum o Hidroelectrică umană. Produc puţin, ineficient din punct de vedere costuri, dar cer mult. Legea lui Pareto se aplică şi aici: 20% din colegi îmi mănâncă 80% din timp. De multe ori, inutil. De multe ori, împiedicându-mă să văd diamantele din spatele unor monitoare prăfuite. Oameni care, cu siguranţă, ar merita o altă soartă dacă eu aş avea mai mult timp. Dacă ei ar avea mai mult curaj. Generalizând, este o ratare personală. De ambele părţi.
 
Dupa 8-10 ore în care sunt la dispoziţia canibalilor, ajung acasă. Un băiat de şase ani şi jumătate este definiţia ideală pentru „energie”. Din fericire, pozitivă. Cine are copii acasă, ştie despre ce vorbesc. Nu e o viaţă uşoară, dar nici grea. Nu mă plâng. Deloc. Din contra, în fiecare zi vreau să fac mai bine decât ieri. Şi nu doar declarativ.
 
Încerc să filtrez cât pot de mult. Tot. În special, întâlnirile în care (şi din care) nu înţeleg nimic. Adunări Generale ale unor asociaţii care-şi aduc aminte de mine o dată pe an. La alegeri. Cunoscuţi care îşi aduc aminte de mine o dată la trei ani. Când au nevoie de ceva. Rude care nu m-au văzut din copilărie, dar, brusc, descoperă că băiatul lor, intrând la facultate, are nevoie de un mic ajutor. Încerc să menţin un echilibru în toate. Nu reuşesc. Este o altă ratare personală.
 
Când sunt sunat de prieteni, mă uit în agendă. Penibil. Din postările de pe Facebook, am înţeles că prietenul este acel om pentru care laşi orice. Inclusiv jobul, familia, contul din bancă. Mizez însă pe capacitatea de înţelegere a prietenilor. De multe ori, cu succes.
 
În urmă cu câteva săptămâni, m-a sunat Lucian să-mi propună să ne vedem. Aş minţi dacă aş spune că era cel mai bun moment din Univers. Pregăteam o deplasare la un mare client, eram în mijlocul unor evaluări ale unor proiecte de milioane (la propriu), mă luptam cu o răceală care se îndrăgostise de mine. Lucian însă nu poate fi refuzat. Pentru ca sunt puţini oameni cu care să-mi facă atât de mare plăcere să vorbesc. O limbă română romanţată, cu arhaisme, cu locuţiuni verbale şi adverbiale uitate din liceu. Cu idei şi nerv, cu eleganţa şi încurajarea dialogului. O încântare pentru sufletul meu de profesor ratat. Evident, sufletul meu a răspuns pozitiv. Creierul era (şi este) mult prea conectat la viaţa mercantilă de zi cu zi.
 
Lucian m-a dus într-un soi de ceainărie/bistro de lângă Unirii. Pierdut printre clădirile din ceea ce numim Centrul Vechi. Am plecat târziu de la birou, aşa că am ajuns cu respiraţia... tăiată. Şi aşa am rămas până la final. Am băut un ceai pe o masă cu preţ pe ea. Urma sa fie vândută. Ne-am uitat la tablouri incredibile. Am ascultat ticăitul unor ceasuri vechi de sute de ani. Ceainăria este într-un anticariat.
 
După zece minute am uitat de timp. Am pus telefonul pe mute şi m-am lăsat copleşit de energia lui Lucian. De poveştile lui, fără zâne şi feţi-frumoşi, dar cu personaje reale. De poveştile lui despre cultură. Despre literatură. În definitiv, despre frustrările mele. V-am spus, sunt un profesor ratat. Aş prefera oricând să citesc Tolstoi în locul unui e-mail de la Financiar...
 
Lucian mi-a dat o hârtie A4. O prefaţă. „Este pentru ultima mea carte de poezie”, mi-a spus. M-am speriat. L-am întrebat dacă e bine. Este. Însă, cumva, a decis că e momentul să agaţe ghetele în cui, ca să folosesc un termen din sport. Respect. Deşi, personal, cred că nu va reuşi să se ţină de promisiune. Are prea multe, încă, de spus.
 
M-a întrebat dacă dorim să edităm această carte. Mi-a acordat o importanţă pe care, în acest caz, nu o meritam. Decizia publicării era luată de ani de zile de preşedintele grupului pe care îl conduc, din punct de vedere executiv. Lucian, aşa cum îi place să spună despre el însuşi atunci când este complimentat, m-a „alintat”. Am discutat aspecte minore: termene, hârtie, copertă, tehnoredactare. Lucruri pe care, oricum, departamentul nostru de Creaţie-Producţie le ştie de 10 ori mai bine decât mine. Departament condus de Cristina, o iubitoare de literatură, de frumos. Departament în care soţia lui Lucian, Mirela, face minuni de creaţie în fiecare zi. Lucian însă a dorit să respecte o anumita ierarhie, formală. A decis să mă respecte. Nu ştia că este inutil. Nu ştia că ştiu că respectul este reciproc. Că prin câteva rânduri scrise de el despre o modestă încercare editorială de-a mea m-a cucerit pe viaţă. Sau ştia. Iar asta spune şi mai multe despre el. Lucian mi-a spus că-mi trimite cartea, pe e-mail.
 
Am citit-o pe nerăsuflate. Nu sunt critic literar. Sunt doar un consumator de poezie. De cuvinte. Un licean ce încerca să impresioneze fetele cu Eminescu şi Nichita. Pe vremea aceea, încă mai mergea. LOL, ASL şi OMG nu erau la putere. Am recitit anumite pasaje. Din interiorul cărţii răzbate o putere cum rar am mai văzut în literatura românească. Cuvinte care, niciodată, nu au stat unul lângă celălalt, se unesc minunat şi produc efecte de-a dreptul speciale. Ca la Hollywood. Spielberg ar fi invidios... O carte scrisă cu tocul muiat în călimară. Cuvintele sunt altfel atunci când peniţa se împreunează cu hârtia...
 
Lucian nu ştie, dar, la fiecare două-trei zile, recitesc câte o poezie. Este unul din puţinele avantaje pe care le are un editor. Poate citi cartea înainte ca ea să ajungă la publicul său. Să ajungă, de fapt, acasă. După ce a stat vremelnic într-o gară. Într-o editură.
 
Lucian Vasilescu a scris o carte de poezie. Se numeşte: „Ţara mea, viaţa mea, dragostea mea - despre modesta mea ratare personală”. Este o carte ciudată, scrisă, parcă, cu răutate. Multe poezii îl fac pe Bacovia să pară un umorist. Altele îl trimit pe Blaga să distrugă corola de minuni a lumii. E o carte ciudată, repet. O carte cu poezii triste dar care, citite, produc un efect invers. De speranţă. De încredere. Este o carte precum România. Ca un drog. Ca un canibal. Te mănâncă, dar, la final, îţi place. Te inspiră. Te face să vrei să trăieşti şi mâine.
 
Dacă un poet cu opera lui Lucian vorbeşte despre modesta sa ratare personală, atunci, cu riscul de a vă supăra, trebuie să vă spun că noi, ceilalţi, mai avem mult până să ajungem (măcar) la statutul de rataţi. M-aş bucura să fiu un astfel de ratat. Mai mult, aş fi onorat.
 
Aşa cum şi Rentrop & Straton este onorată să editeze această carte de poezie. O premieră în istoria noastră... economică. Însă pentru orice există o primă dată. O primă dată care nu se uită. Cum nu se uită nici poeziile lui Lucian, odată citite...
 
Nu am fost niciodată prea bun la dat sfaturi. Vă spun doar atât: citiţi-o! Vă veţi regăsi, veţi regăsi ţara în care trăiţi. Vă veţi regăsi existenţa, de la umil la spectaculos, de la agonie la extaz. Îi veţi da de lucru creierului pentru săptămâni întregi. Va lucra în background, precum un program de computer.
 
Închei cu poezia care mi-a plăcut cel mai mult. Nu i-am cerut voie lui Lucian să o pun aici. Dar am citit-o de atât de multe ori încât, acum, cumva, este a mea:
 
„toate zilele mele au fost zile de ieri. azi n-am avut niciodată,
mâine nu m-a aşteptat nicăieri.
cuvintele mele vin din trecut – cele mai multe. celelalte
încă n-au început.
aşa cum mi se-arată, viaţa mea s-a oprit
încă de când m-am născut şi-am ţipat
aşa cum încă ţip şi acum. dar tot nu se-aude nimic
în pustiul de scrum.
 
şi nu-i nici cale, şi nu-i nici unde, şi nu-i nici cum.”
 
Citiţi, rataţilor!, pe www.campeanu.manager.ro

Adrian Pârvu:

Poetul Lucian Vasilescu (n. 1958, Ploieşti) ne-a anunţat, nu cu multă vreme în urmă, că ultimul său volum de versuri va fi de-adevăratelea ultimul, adică un fel de „adio, dar rămân cu voi!”. Ştiindu-l om cu prostul obicei de a se ţine de cuvânt mai că-mi vine să-l cred, cu tot regretul cuvenit. Cartea se numeşte „Ţara mea, viaţa mea, dragostea mea – despre modesta mea ratare personală” şi a apărut în condiţii grafice absolut minunate la Editura Rentrop & Straton. În introducerea volumului care poartă titlul dezarmant „Circuitul manelei în natură – exerciţiu de adecvare” Lucian Vasilescu îşi anunţă, de asemenea, citiorii că volumul nu se va găsi în librării (ci numai online – vezi www.lucianvasilescu.ro sau http://www.rs.ro), că va răspunde în continuare oricărei invitaţii de lectură din propriile versuri deja publicate şi că nu va depune cartea pe masa niciunui juriu, refuzând tentaţia şi tentativa de a obţine vreun premiu literar. Nu vreau să scriu mai multe despre Lucian şi ultimul său volum, pur şi simplu pentru că mi se pare inutil. Vasilescu este unul dintre poeţii importanţi ai generaţiei sale iar toate cărţile pe care le-a semnat sunt dovezi ale unui talent inatacabil. Nădăjduiesc că v-am convis să comandaţi volumul, cum am făcut şi eu (...)

adiparvu.wordpress.com

Felix Nicolau:
 
Lucian Vasilescu a fost şi rămâne un poet al inteligenţei sensibile. Poetul jurnalist de la începuturi a persistat în rafinarea unei reţete care mie mi se pare câştigătoare la publicul inteligent şi pierzătoare la cel smiorcăit (dar tâmpiţel şi dur). Cel mai nou volum al său (care se vrea şi ultimul, după cum susţine autorul - pe care eu nu-s obligat să-l şi cred) are un titlu personalist, dar antinarcisist: „Ţara mea, viaţa mea, dragostea mea - despre modesta mea ratare personală“, şi a apărut la o editură de business, Rentrop & Straton, 2014. Alegerea acestei edituri este un bobârnac în nasul sclifositelor edituri de cultură. Autorul şi-a moşit singur volumul pe care nu se putea decide să-l „dea afară din casă“: de la hârtie şi copertă până la facsimilarea paginilor de manuscris.
Dezamăgirea şi disperarea zămislesc însă o excelentă poezie a (auto)ironiei. Necazul nu devine chiar haz, ci un fel de cinism bonom. Totul e asumat, nu cu lehamite, ci cu oboseală: „dragii mei, vă scriu din mine însumi, unde am ajuns cu/ bine. vremea, pe aici, e frumoasă./ apa e liniştită. locuiesc la acelaşi etaj cu doi oameni/ drăguţi: un tâmpit şi-o tâmpită“.
Zisa nu e doar cu miez, ci şi cu inflexiuni muzicale, când folclorice, când maneliste, când romantic-clasicizate: „altfel de ce-ar tremura în mine viaţa de frică?/ că vine altul şi mi-o ridică“.
Acreala e mereu conţinută, absorbită în melancolii de suflet învins de împrejururi aberante. Fără să vizeze experimentul, poetul prelucrează inteligent, aşa cum a făcut-o şi în celelalte volume, cultura folclorizată. Indiferent dacă aluziile sunt percepute, textul are vino-ncoa pentru oricine: „se săvârşise timpul, seara,/ maneaua adia (...)/ se săvârşise timpul nimic nu începea./ oraşu-ntreg albise/ trăgând pe nas manea“. Poetul are cultura
necesară pastişării oricărui stil, dar mai ales are ureche muzicală şi simţul anticlimaxului. O anume strofă grandioasă pare decupată din proza cu adolescenţi a lui Cărtărescu: „când a început, viaţa mea a început de sus./ ca o promisiune, ca un răsărit/ de soare la apus. zeii, congestionaţi la faţă, suflau în goarne. în parcări, toate maşinile cântau în cor,/ din alarme“.
Pe lângă lipsa de valoare morală din intervalul comunist, ne-am pricopsit şi cu penuria de valoare estetică: „pe mine maneaua m-a încolţit la mall/(...)/ sub sorii de neon urcau pe scări rulante/ fiinţe-mbălsămate de vii în silicon“. Satira este completată urgent de reacţia viscerală, teatral înscenată tocmai pentru a nu deveni patetică, adică manelistă: „stors de vlagă, m-am rezemat de asfinţit./ să-mi trag sufletul. dar sufletul meu/ zăcea fără suflare, prăbuşit. Din nas şi din gură îi şiroia/ cuvântul sfârşit“. Iată că rima, ritmul şi pastişa pot moderniza la modul ironic substanţa poeticului. Iar pariul cel mare este să întreţeşi într-un goblen perfect rictusul cu durerea: „aici se
încheie, aici e sfârşitul,/ cad bucăţi de îngeri din cerul de bitum“.
Totul pare simplu şi fluent, dar facsimilele manuscriselor arată migala rectificărilor. Numai aşa se poate ajunge la fineţuri de poezie chineză veche: „mâna mea mângâie pe spinare amintirea motanului/ pe care l-a iubit“.
Lucian Vasilescu demonstrează că poezia poate extrage vigoare din contactul cu realitatea DACĂ poetul este inteligent şi-şi cunoaşte meşteşugul. Altminteri ar ieşi versuri terne şi ofilite ori isterice. Un volum ce se citeşte cu mai multă plăcere decât un roman datorită epicului decupat şi accelerat, precum şi datorită mărturiei ludicizate despre suferinţă.
 
Valorile morale ale poemului, în Lumina literară şi artistică, nr. 6, septembrie 2014

Ciprian Chirvasiu:

Ieri seară, Asociaţia Culturală Direcţia 9, condusă de scriitorul Adrian Suciu, a organizat la clubul „Zappa Rock &More”, din centrul Capitalei, un eveniment cultural de excepţie: lansarea cărţii „Ţara mea, viaţa mea, dragostea mea-despre modesta mea ratare personală”, apărută la prestigioasa editură „Rentrop& Straton” şi semnată de poetul Lucian Vasilescu.

Voci avizate din mediile literare afirmă că este vorba probabil de cea mai importantă carte de poezie a anului. Un volum-manifest, un protest liric, de o sensibilitate cutremurătoare, la adresa manelizării societăţii româneşti postdecembriste, care aneatizează prezentul şi anulează trecutul celor care au visat că schimbarea regimului de acum un sfert de secol ne va mântui de mizerie. Un strigăt mocnit de revoltă şi de neputinţă. În prima parte a volumului, textele poetice seducătoare prin claritate şi prin graţie, conturează atmosfera grea deziluziei continue, unde iubirea se prăfuieşte şi prin care viaţa poetului se prelinge ca o lacrimă însângerată. Cea de-a doua secţiune sugerează cauzele absurde, din proximitate, ale acestui spleen existenţial, în perimetrul căruia „ratarea personală” devine singura realizare posibilă: este vorba de un colaj de fragmente din presa comunistă începând cu articolul „Presiune record realizată de fizicienii sovietici”, publicat în „Scânteia” din data de 23 octombrie 1958, ziua naşterii poetului Lucian Vasilescu, şi terminând cu un text neinteligibil, alienant, care urmează vestitului articol care poartă titlul „Fir-ai al naibii, Majestate!”, publicat în ”Adevărul” din 28/29 septembrie 1991. De altfel, aceasta este şi ultima carte de poezie publicată de Lucian Vasilescu, care marchează declarat demisia sa editorială. Iată cum explică el însuşi, în prefaţa volumului, acest gest civic extrem: „Avem, în brava noastră Republică manelistă, maneaua politică, manea executivă, manea judecătorească, manea administrativă, manea media. Avem clădiri în formă de manea, avem o manea a infrastructurii, una a privatizării, alta a sindicatelor, una a învăţământului şi o alta a asistenţei sociale, avem maneaua ocrotirii sănătăţii şi maneaua mediului, avem maneaua justiţiei şi maneaua de la pagina cinci, maneaua talk showului şi manea parlamentară, o manea a proscrişilor şi una a celor care se dau cu maşini care costă mai mult decât până unde ştiu proprietarii lor să numere. Şi tot aşa. În zumzetul ăsta am zgâriat şi eu cu tocul şi peniţa, într-un registru cu coperte groase, la ultima carte de poezie pe care o mai public. Am crezut, din decembrie 1989 şi vreme de vreo douăzeci de ani, că-mi locuiesc visul. Se vede treaba c-am adormit visând frumos şi m-am trezit în plin coşmar-ce-i drept, tot un vis şi acesta. Am mai crezut că şi binomul gazetărie-poezie este unul funcţional. Despre cuvinte am crezut că ele sunt cele care ţin lumea laolaltă, să nu se destrame. Am crezut în puterea lor de a zidi, de a întemeia. Şi am avut dreptate, de fiecare dată, doar că lucrurile nu stau cum am crezut eu în lumea asta, în limba asta şi nici acum.(…) De aici înainte, dacă textele mele vor mai fi invitate la întâlniri publice (lecturi, spectacole, festivaluri) voi continua să le însoţesc, pentru că aşa se cuvine. Pe de altă parte, am hotărât să nu depun acest ultim volum pe masa niciunui juriu literar. Mai mult: îmi amputez acum, voluntar, orizontul de aşteptare al oricărui premiu literar sau pentru literatură”.

Apariţia volumului a fost salutată de pictorul, teologul şi academicianul Sorin Dumitrescu cu aceste cuvinte: „Domnule Lucian Vasilescu, volumul dumneavoastră e tare de tot. Îmi place mult, fiindcă «ţinteşte scurt» chestiunea, iar aceasta n-o poate face oricine. În sine, dar numai în sine, antimaneaua adioului ţine şi ea. Scârba - pe care versurile nu se feresc fariseic să folosească nuri estetici - este de proporţii cosmice şi halucinantă, aşa cum se răsfrânge asupra vieţii oricărei persoane. Scrieţi o poezie care scuipă estetic şi cu flegmă autentică , a actualei lumi expirate / manelizate şi care cântă la ţambal paralizia ,«viforului ispitelor». Rămâne de văzut spre care «liman lin alergaţi, strigând», ca Iona: «Scoate din stricăciune viaţa mea, mult Milostive»: spre al Bisericii sau spre al lui Iona, spre al lui Heideger sau spre al lui Rimbaud ? Oricum, strigarea din ,«Ţara mea, viaţa mea, dragostea mea» se aude înalt, seriosul ei este convingător până la capăt. Ici colo, versurile înţeapă social, dar în genul banditesc şi cuceritor a lui Villon, încât n-ar fi exclus, ca-ntr-un târziu, să fie preluată de lumea multă sechestrată-n blocuri şi nu doar de ,. Editorial vorbind, aţi realizat mai mult decât un volum de versuri şi vă asigur că harul editorial al cărţii a fost cel care mi-a asmuţit răbdarea. OZN-ul poetic şi literar pe care l-aţi produs ţipă după un evreu priceput în publicitate. (...).Vă felicit şi pentru viitorul pe care vi l-aţi ales. Singurătatea dumneavoastră viitoare vă va prii enorm : vă va lega subit de Singuratecul cel mai evacuat şi încă din propria Sa lume, dăruită nouă illo tempore şi de unde aproape că L-am trimis la pensie! N-am citit în poezia actuală nicio disperare mai plauzibilă şi mai pătrunzătoare ca a vorbirii dumneavoastră poetice. Dacă vă veţi înrudi poezia cu psalmii, veţi putea ţinti şi mai sus, acolo unde aerul devine văz + Duh. Genul acesta de laudă «suspectă de encomiasm» îl emit foarte, foarte rar. Credeţi-mă!(…)”. „Acestă carte este unul dintre cele mai frumoase obiecte, pe care le-am întâlnit ca editor”, a mai punctat Domnia Sa, referindu-se la aspectului grafic al volumului. Festivitatea de lansare s-a încheiat cu un emoţionant recital de muzică folk, susţinut de Nicu Alifantis, care, pe lângă celebrele sale ever-green-uri, a cântat, în premieră, şi o piesă compusă pe versurile lui Lucian Vasilescu

„Ţara mea, viaţa mea, dragostea mea“, demisia editorială a poetului Lucian Vasilescu, în Adevărul, 4 octombrie 2014

Ştefan Mitroi:

După nume, Lucian Vasilescu este un poet de pe la sfârşitul alfabetului. După valoarea ultimei sale cărţi publicate, aşa zice el, că e ultima, nemaivoind să publice alta, avem de-a face cu unul dintre reprezentanţii de frunte ai literaturii române de azi. Despre modesta mea ratare personală- se subintitulează cartea amintită, căci de intitulat se intitulează aşa: Ţara mea, viaţa mea, dragostea mea. Un dublu pleonasm, cred eu, căci fiecare din cele trei le cuprinde pe toate la un loc. Dar n-o să ne supărăm din atâta lucru pe un poet atât de valoros. Supărarea e îndreptată spre cei care nu-i rostesc mai des numele, aşa cum o merită, deoarece poezia pe care o scrie nu este una de toată ziua.

Rar mi-a fost dat să văd o tristeţe atât de adîncă şi o amărăciune aşa de răvăşitoare: „Toate zile mele au fost zile de ieri/ azi n-am avut niciodată,/ mâine nu m-a aşteptat nicăieri./ cuvintele mele vin din trecut-cele mai multe./ celelalte încă n-au început./ aşa cum mi se arată, viaţa mea s-a oprit/ încă de când m-am născut şi-am ţipat/ aşa cum încă ţip şi acum. dar tot nu se aude nimic/ în pustiul de scrum./ şi nici nu-i cale, şi nici nu-i unde, şi nici nu-i cum”. Sau: „acum, la sfârşit, îmi voi lustrui viaţa cu o cârpă moale, să pară că-i nouă. Că nici n-am atins-o./ o voi înveli apoi într-o carte/ şi-o voi trimite la altul,/ s-o ia de la capăt: de demult şi de departe./ să-i fie şi bietei de ea oleacă mai bine./ să nu-i mai fie atâta de frig, nici ruşine”. Aşa e în poezie, în realitate, cu a astfel de poezie, vieţii lui Lucian Vasilescu n-are de ce să-i fie ruşine. Dimpotrivă!

Doi profesionişti ai tristeţii, în Jurnalul Naţional, 25 noiembrie 2014

Felix Nicolau:

Auzim deseori vociferări: asta nu e poezie! Dar ce mai este poezia după atâtea sute de ani de dezbateri şi de schimbări de macaz? Poate că nicio artă nu a suferit schimbări atât de profunde precum poezia. Literatura română are câteva tratate de bază în care se expune despre noua faţă a poeziei. Să le amintesc numai pe cele mai cunoscute: Mircea Cărtărescu, în Postmodernismul românesc, arată că Nichita Stănescu şi congenerii 60işti au construit metafizici splendide, dar că ei erau cu mult în urma poeziei vestice. Gheorghe Crăciun, în Aisbergul poeziei moderne, pariază pe poezia tranzitivă, cea care are referent clar şi aproape palpabil. Nu poezie bizantină, aşadar, cu răsuciri întortocheate şi stilistică înzorzonată. Au trecut ani buni de la aceste două studii, dar câtă lume le-a apropriat? Aş zice că nici cei doi teoreticieni, când a fost vorba să pună în practică ceea ce au „legiferat”.
Lucian Vasilescu a fost şi rămâne un poet al inteligenţei sensibile. Poetul-jurnalist de la începuturi a persistat în rafinarea unei reţete care mie mi se pare câştigătoare la publicul inteligent şi pierzătoare la cel smiorcăit (dar tâmpiţel şi dur). Cel mai nou volum al său (care se vrea şi ultimul, după cum susţine autorul – pe care eu nu-s obligat să-l şi cred) are un titlul personalist, dar anti-narcisist: Ţara mea, viaţa mea, dragostea mea - despre modesta mea ratare personală, şi a apărut la o editură de business, Rentrop&Straton, 2014. Alegerea acestei edituri este un bobârnac în nasul sclifositelor edituri de cultură. Autorul şi-a moşit singur volumul pe care nu se putea decide să-l „dea afară din casă”: de la hârtie şi copertă, până la facsimilarea paginilor de manuscris.
Titlu cioranian, aşadar, dacă ne aducem aminte că orgoliosul filosof susţinea că nu oricine are ceva de ratat. Dar aici nu este vorba despre ratări intelectuale, ci despre cele morale. Lucian Vasilescu este mai întâi o conştiinţă şi un om cu acerb spirit auto-critic. Ceea ce e uluitor, dacă ţinem cont că face parte dintr-o generaţie care mai mult a profitat de compromisuri, decât să-şi pună cenuşă în cap pentru ele.
Procesul intentat istoriei personale debutează, însă, cu o judecare a prezentului. Textul introductiv, care poate fi perceput foarte bine ca poem, de vreme ce poetul vede ca puţini alţii poezia prozei, se numeşte Circuitul manelei în natură – exerciţiu de adecvare. Aici apare şi motivarea renunţării la scris: „Odinioară, viitorul îmi părea o formă pentru care îmi doream şi mă simţeam în stare să generez şi eu conţinut. Acum, viitorul este departe de a fi ce a fost.” Conţinut dorea, aşadar, să producă poetul, nu formă abstrasă dintre problemele realităţii. Suspendarea apetitului scriitoricesc vine din lehamite: „avem maneaua justiţiei şi maneaua de la pagina cinci, maneaua talk-show-ului şi maneaua parlamentară.” Ce este maneaua? Jelanie sau lăudăroşenie, ambele făcute cu prost-gust. În mod normal, ambientul pestriţ, violent şi caraghios oferă hrană din belşug literaturii. Dar cum Lucian Vasilescu a adoptat „un fel de a scrie complementar unui fel de a fi”, o scriitură ontică, situaţia nu îi convine.
Dezamăgirea şi disperarea zămislesc însă o excelentă poezie a (auto)ironiei. Necazul nu devine chiar haz, ci un fel de cinism bonom. Totul e asumat, nu cu lehamite, ci cu oboseală: „dragii mei, vă scriu din mine însumi, unde am ajuns cu/ bine. vremea, pe aici, e frumoasă./ apa e liniştită. locuiesc la acelaşi etaj cu doi oameni/ drăguţi: un tâmpit şi-o tâmpită”.
Zisa nu e doar cu miez, ci şi cu inflexiuni muzicale, când folclorice, când maneliste, când romantic-clasicizate: „altfel de ce-ar tremura în mine viaţa de frică?/ că vine altul şi mi-o ridică”. Acreala e mereu conţinută, absorbită în melancolii de suflet învins de împrejururi aberante: „în ţara mea răsună codrul de manele şi viaţa mea joacă/ îndrăcit după ele”, ori „în ţara mea eu sunt un răspuns, dar n-am întrebare./ în ţara mea locuiesc un coşmar cu ieşire la mare”.
Fără să vizeze experimentul, poetul prelucrează inteligent, aşa cum a făcut-o şi în celelalte volume, cultura folclorizată. Indiferent dacă aluziile sunt percepute, textul are vino-ncoa pentru oricine: „se săvârşise timpul, seara,/ maneaua adia [...]/ se săvârşise timpul nimic nu începea./ oraşu-ntreg albise/ trăgând pe nas manea”. Poetul are cultura necesară pastişării oricărui stil, dar mai ales are ureche muzicală şi simţul anti-climaxului. O anume strofă grandioasă pare decupată din proza cu adolescenţi a lui Cărtărescu: „când a început, viaţa mea a început de sus./ ca o promisiune, ca un răsărit/ de soare la apus. zeii, congestionaţi la faţă, suflau în goarne. în parcări, toate maşinile cântau în cor,/ din alarme”.
Construcţia strofei este demontată în anti-strofă de acelaşi maestru al contrapunctului şi al smereniei mimate cu călugărească sfială: „viaţa mea, toată, ar putea locui într-o alta, mai mică./ chircită-n ungherul unde odată, de mult, a tors o pisică./ viaţa mea toată, ar încăpea într-o sticluţă/ pe care şi-ar trece-o unul altuia îngeraşii,/ sorbind câte-o litruţă”.
Umilinţa profesată are şi fibră socratică, acel „eu nu ştiu nimic”, pentru a vedea ce debitează alţii. Autoironia smereniei artistice se răsfrânge automat asupra întregii bresle prăbuşite în adoraţie de sine: „pe când umpleam cu sfială şi cu mare mirare,/ într-un caiet,/ pagini întregi cu liniuţe şi cu bastonaşe, n-aveam habar/ că acelea aveau să fie cele mai bune texte pe care/ le voi fi scris vreodată”. Viitorul anterior, timpul care ignoră prezentul pentru a vedea cauza originară, îndepărtată a problemelor, ofileşte o sumedenie dintre decoraţiile atârnate de pieptul artei. Anume: câte valori au fost într-adevăr valori şi câte personaje respectate au fost, în realitate, cârtiţe? Astfel, poezia din actualul volum este o bruscă trezire dintr-un coşmar al iluziilor („eu oare unde-oi fi fost în timpul vieţii mele?”). Fără să se disculpe, fără să se pretindă spălat cu isop, poetul îşi asumă, orişicât, poziţia inadaptatului romantic: „nu  credeam să-nvăţ a trăi vreodată.// n-am crezut şi nici n-am”.
Pe lângă lipsa de valoare morală din intervalul comunist, ne-am pricopsit şi cu penuria de valoare estetică: „pe mine maneaua m-a încolţit la mall/ [...]/ sub sorii de neon urcau pe scări rulante/ fiinţe-mbălsămate de vii în silicon”. Satira este completată urgent de reacţia viscerală, teatral înscenată tocmai pentru a nu deveni patetică, adică manelistă: „stors de vlagă, m-am rezemat de asfinţit./ să-mi trag sufletul. dar sufletul meu/ zăcea fără suflare, prăbuşit. Din nas şi din gură îi şiroia/ cuvântul sfârşit”. Iată că rima, ritmul şi pastişa pot moderniza la modul ironic substanţa poeticului. Iar pariul cel mare este să întreţeşi într-un goblen perfect rictusul cu durerea: „aici se încheie, aici e sfârşitul,/ cad bucăţi de îngeri din cerul de bitum”.
Totul pare simplu şi fluent, dar facsimilele manuscriselor arată migala rectificărilor. Numai aşa se poate ajunge la fineţuri de poezie chineză veche: „mâna mea mângâie pe spinare amintirea motanului/ pe care l-a iubit”.
Înainte de epilogul din Joseph Goebbels, Uniunea Scriitorilor realizează fuziunea cu Asociaţia Jurnaliştilor – visul lui Arghezi. Poetul se metamorfozează în istoricul ultimilor 50 de ani. Metoda este una originală: includerea unor fragmente decupate din presa acestor ani. Selecţia este redutabilă prin ironie, limbaj de lemn, ipocrizie, dar şi autenticitate. Iată un extras din Scânteia poporului din 24 decembrie 1989: „Semnalăm cu satisfacţie reapariţia pe micile ecrane, după o absenţă de şase ani, a cunoscutului cronicar TV – Cristian Ţopescu, apreciat pentru înaltul profesionalism şi spiritul patriotic al comentariilor.” Ne putem imagina ce înseamnă patriotismul în comentariile sportive…
Lucian Vasilescu demonstrează că poezia poate extrage vigoare din contactul cu realitatea dacă poetul este inteligent şi-şi cunoaşte meşteşugul. Altminteri, ar ieşi versuri terne şi ofilite, ori isterice. Un volum ce se citeşte cu mai multă plăcere decât un roman datorită epicului decupat şi accelerat, precum şi datorită mărturiei ludicizate despre suferinţa estetică.

Exploatarea inteligent-poetică a ratării personale, în Agenția de carte, 1 octombrie 2015

http://www.agentiadecarte.ro/2015/10/exploatarea-inteligent-poetica-a-ratarii-personale/

Dan Cristea:

În prefaţa intitulată Circuitul manelei în natură – exerciţiu de adecvare, prefaţă care poate fi citită, ea însăşi, ca un poem din sumar, Lucian Vasilescu ne anunţă că această carte, la care a migălit, cu tocul şi peniţa, „vreme de aproape patru ani”, e ultima carte de poezie pe care o mai publică. Printre argumentele pe care poetul le aduce în sprijinul deciziei sale, s-ar putea invoca absenţa oricărui viitor pentru sine („acum nu sunt deloc dispus să-mi asum ce s-a întâmplat”), dar, mai ales, molima „manelei” care s-a extins pretutindeni, „în toate puterile şi în toate cotloanele statului”. Acum, la drept vorbind, cam înţelegem ce vrea să spună autorul prin polisemia sau prin metafora manelei: o degradare a mentalităţii, a comportamentului, a modului de a fi în viaţă şi în lume. Poetul însuşi ne sare în ajutor, pe parcursul volumului, adăugând nuanţe şi conotaţii la definirea acestui „rău” absolut, care a început modest într-un fel, „ca un soi de muzică”. Pentru Lucian Vasilescu, maneaua, de pildă, poate fi precum un personaj care merge în mall sau care îşi rezolvă „problemele existenţiale” bând câteva halbe de bere. Poate fi simţită şi în alt chip, adiind printre blocuri, precum un vânt al locului, ori văzută pe cer, ca o stea. O circumscriere mai precisă a lucrurilor ne oferă versurile poemului următor, care scot în evidenţă şi un anume „arghezianism” al poetului în ce priveşte favorizarea metaforelor urâtului: „m-am străduit, am sperat, am crezut o viaţă aproape/ întreagă./ aşa cum a fost: strâmbă, pocită, beteagă.// trecutul se aşază pe mine în straturi din ce în ce/ mai grele./ viitorul se face tot mai mic şi-i bântuit de manele./ din ceruri se-aude cum armate de îngeri ştirbi şi/ mahmuri îngână refrenul/ pe o mie de voci, din o mie de guri./ viaţa mea nu-i un roman viaţa mea e o/ manea minunată./ de-ar fi să mor aş renaşte s-o mai ascult o dată.// m-am străduit, am sperat, am crezut o viaţă aproape/ întreagă./ dar mi-a ieşit strâmbă, pocită, beteagă”.
Lăsând deoparte metafora „manelei”, care, de altfel, nici nu mi se pare a fi cel mai fericit „trouvaille” în cazul poeziei, e bine să ne amintim, chiar şi în legătură cu decizia autorului de a renunţa la publicarea de cărţi de poeme (un bluff, bineînţeles!), că Lucian Vasilescu este un poet al catastrofei din existenţa proprie, un poet al hiperbolelor masochiste şi al unor spovedanii şocante ce ar putea trece, la o privire superficială, ca fiind debitate în maniera dostoievskiană, a „omului din subterană”, dacă n-am realiza latura lor fundamental ludică, parodică ori vivace paradoxală. Chiar primul poem al culegerii ne oferă un exemplu pertinent pentru această paradoxală „dublă rostire”, care se înscrie în zona artificiului poetic, neavând nimic de-a face cu autenticitatea confesivă: „sunt un om rău. de aceea, pe unde mă prind,/ pe loc mă şi calc în picioare. sunt mincinos:/ îmi vine să urlu, dar spun că nu mă doare.// am şlefuit, de-o viaţă, toate păcatele. până/ s-au făcut stele strălucitoare – faruri închipuite,/ ademenind spre adâncuri corăbii, pe mare.// noaptea, ascut cu otrăvuri ghearele singurătăţii./ şi tot eu deschid barbarilor poarta cetăţii,/ pe unde calc, nimic nu răsare – nici noaptea, lună/ nici ziua, soare. cu mine începe orice moarte./ din pricina mea plesnesc cuvintele din fiece carte.// eu sunt sfârşitul. sunt ştima cuvintelor/ aleluia!/ eu sunt pustia”.
În cronica mea la cartea anterioară a lui Lucian Vasilescu, cea din 2009 (aproape, atât de departe), remarcam „luarea peste picior”, iconoclasmul şi derizoriul, jocul şi umorul prezente în versurile şi în arsenalul expresiv al poetului; ca şi frazarea melodioasă şi inventivă, cu rime interioare, amintind de dicţia Dimov. Mai observam, de asemenea, că personajul predilect al versurilor sale e cel mai adesea un „gură-cască” sau un „încurcă lume”, un perdant, un melancolic şi un obosit al existenţei, urmărit de spectrul deşertăciunii. În poemele din noua carte (câteva dintre ele sunt luate din cea veche), Lucian Vasilescu împinge lucrurile, în ce priveşte acest eu literar, la limita mistificării de sine, trecând de la un scenariu simpatic în genere la un script al martirajului şi pustiei, al autoflagerării şi prăbuşirii iremediabile. Avem de-a face, în fond, cu o poezie manieristă, a boemei şi alcoolului („scrumierele-s pline,/ nicio mişcare./ doar votca sticleşte pe mese,/ ca-n ochiuri de copcă,/ în rotund de pahare”), în care formulările evocative cele mai izbutite provin (ca de obicei, la acest poet al cuvintelor) din ceea ce numim poezia limbajului: „în limba în care scriu nu mai visez demult./ în limba în care visez nu mai scriu. în limba/ în care trăiesc nici nu-s mort, nici nu-s viu −/ în limba mea vântul doar mai învârte cuvintele-n pustiu./ în pustiul unde mă tot cufund în zare./ în zarea unde se sting, rând pe rând,/ ultimele cioburi de soare”.
Un teribil, dar involuntar umor al limbajului hiperbolic găsim în spicuirile din presa de partid (în capitolul Life kills. Repere biografice – tabel cronologic), care se întind de la Scânteia din octombrie 1958 până la Adevărul din septembrie 1991.
 
Lecturi de decembrie, în Luceafărul de dimineaţă nr. 12, 2014

Claudiu Komartin:

La 24 de ani de la încheierea cenaclului „Universitas”, condus de Mircea Martin, nucleul mişcării poetice 90-iste (Cristian Popescu, Ioan Es. Pop, Daniel Bănulescu, Mihail Gălăţanu, Lucian Vasilescu) a ajuns – cu excepţia lui Cristian Popescu, dispărut la doar 35 de ani, dar considerat una dintre personalităţile poetice determinante ale epocii – în punctul maturităţii şi al consolidărilor canonice.
Poeţii „90”-ului bucureştean au avut un start excelent, fiind de la început mai în atenţia publicului, a criticii şi a juriilor literare naţionale decât, să spunem, poeţii ieşeni (în primul rând O. Nimigean, Radu Andriescu şi Constantin Acosmei) sau decât basarabenii afirmaţi în primii ani de după destrămarea Uniunii Sovietice (Irina Nechit, Emilian Galaicu-Păun, Dumitru Crudu sau Iulian Fruntaşu). Excepţia o constituie, probabil, Paul Vinicius, poet de cursă lungă, atipic descendent din Mazilescu, care mi se pare că dă cele mai bune lucruri în recenta Nopţi la maximum, dimineţi voalate (2014).
Aceşti poeţi, care aveau în jur de 30 de ani la Revoluţie, au evoluat împreună, împărtăşind câteva principii poetice (după unii, un deviaţionism în raport cu dogma 80-istă), care se regăsesc într-o serie de articole din suplimentul revistei „Luceafărul”, „Nouăzeci”. (Şi dacă tot suntem aici: se impune o recuperare a textelor publicistice semnate de Cristian Popescu în acei ani, păcat că opera sa e intangibilă, din cauza spinoasei probleme a drepturilor de autor, pentru editorii din România.) Cu o strategie de grup bine articulată, suferind inevitabile influenţe şi contaminări reciproce, Pop, Bănulescu, Gălăţanu şi Vasilescu au avut traiectorii diferite, iar cărţile publicate în aceste două decenii arată evoluţii separate, dar şi replieri sau continuităţi în raport cu ideologia formulată iniţial (mistică & sex, au rezumat unii comentatori, simplificând până la caricatură o ecuaţie mai complexă de-atât).
Cu zece ani în urmă, când a apărut Manualul de literatură (2004), masivul volum colectiv care îi cuprinde, în afara unor prezenţe contextuale, pe cei cinci, remarcasem două perechi între care există afinităţi elective mai puternice: Cristian Popescu – Mihail Gălăţanu şi Ioan Es. Pop – Lucian Vasilescu. Un argument ar fi volumul scris în comun de Vasilescu şi Pop, Confort 2 îmbunătăţit (2004), carte cursivă şi coerentă scrisă de doi prieteni, dar şi prietenii sunt uneori, când vine vorba de Text, nemiloşi. Interesant de văzut în Confort 2 îmbunătăţit cum unul dintre poeţi domină discursul, având un ascendent metafizic şi o disponibilitate mai mare pentru nihilism, iar celălalt se pliază, continuă, dă mereu replica vie & inteligentă. Dar, pe când Pop este chipul nocturn al acestui binom, Vasilescu lucrează cel mai bine în regimul diurn. Mai jucăuş şi uneori mai bombastic, mai aplicat cinic şi cu un umor negru de obicei bine dozat, Vasilescu scrie, în cele din urmă, pentru că şi pe el, la fel ca pe poetul avangardist, viaţa îl exasperează.
Lucian Vasilescu a fost ultimul dintre poeţii „Universitas”-ului care a debutat, în 1995, cu titlul provocator Evenimentul zilei – un poem văzut de Lucian Vasilescu, pentru care a primit Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, înconjurat pe atunci de un anumit prestigiu. Au urmat destul de repede Ingineria poemului de dragoste şi Sanatoriul de boli discrete (ambele în 1996), care conturează câteva toposuri şi teme explorate şi în Spirt. Muzeul întâmplărilor de ceară (2000). La cincisprezece ani de la debut, în postfaţa la antologia Institutul de Poezie Legală (2010), criticul Al. Cistelecan îl descrie pe Vasilescu astfel: „La urma urmei, Lucian Vasilescu e un medieval care, pretinzându-se histrion şi dându-se drept bufon, joacă misteriile poeticului cu fanatismul ferventului. (...) El scrie, în fond, epopeea fracturată a unei devoţiuni agresate, ascunzând sub vervă grotescă ardenţa romantică.”
După o tăcere de patru ani, Vasilescu publică Ţara mea, viaţa mea, dragostea mea – despre modesta mea ratare personală (Rentrop & Straton, 2014), cam la vârsta la care lui Bacovia îi apărea Comedii în fond. Cu toate disimulările, sugestiile ironice şi strategiile discursive pe care le stăpâneşte excelent, Vasilescu rămâne şi el un sentimental, unul relativ temperat, deosebirea fundamentală dintre el şi acel (pen)ultim Bacovia fiind că, dacă poetul Comediilor în fond îşi redusese drastic expresia (până la ceea ce unii comentatori au văzut ca „insuficienţă verbală”), poetul 90-ist îşi frazează cel mai adesea textul dezvoltându-l, făcănd jocuri rafinate de gleznă. Persistă, de aceea, o senzaţie de insuficienţă pe care o dau unele dintre textele lui Vasilescu, care, cu cât sunt mai „deschise”, sunt şi mai „vorbăreţe”, aşadar mai previzibile şi mai lipsite de tensiune semnificantă: „între mine şi eu, celălalt, se cască un hău / cât un munte adânc, / cât o mare înaltă. pe care urcă vapoare încărcate/ cu necurăţenii./ singurătatea şi romul (dar mai ales romul) aduc în / dar mateloţilor / splendide, în 3D, vedenii / (…) între mine şi eu, celălalt, flote de vise tăcute / se scufundă în cerul de-asfalt”.
Ar fi greşit să afirmăm că Lucian Vasilescu s-a instalat în confortul unei formule – de la o carte la alta, vezi în poezia sa „mici schimbări de atitudine”, vorba excelentului prozator Răzvan Petrescu, ce-l fac volubil, proaspăt, credibil. Chiar şi (sau poate mai ales) când îl simţi emiţându-şi poeziile cu un fel de bunăvoinţă scrâşnită: „dragii mei, scrisul este o întreprindere cu desăvârşire / nefolositoare. / a scrie este ca şi cum ai căuta, cu tot dinadinsul, / pete în soare. / iar asta nu-i bine, nu-i sănătos şi nici nu se cuvine. / scrisul nu-i decât o sminteală, la fel şi speranţa – / v-o amintiţi pe fata aceea de-au luat-o într-o zi / cu ambulanţa. / voi să nu faceţi ca ea. (…) / voi veţi învinge. pe voi v-am ales / să daţi sfârşitului lumii un nou înţeles.”
Pentru nucleul „90”-ului bucureştean, „Graalul” l-a constituit, în vremea cenaclului „Universitas” şi în primii ani de după comunism, poezia mistică. Mai pronunţată la unii, estompându-se, la alţii, în favoarea viziunii „sexuale” şi „golăneşti” (impudoarea, şocantă la vremea ei, s-a transformat încetişor, cel puţin la un Mihail Gălăţanu, în piesă de inventar), paroxismele misticului par să fie punctul maxim pe care aceşti poeţi, opuşi programatic Generaţiei 80 şi exclusivismelor ei, ar vrea să-l atingă.
Lucian Vasilescu poate că e mai trubadur şi mai îndreptat spre jocularităţi (vorba lui M. Ivănescu), dar are şi partea lui serioasă până la Dumnezeu (şi-napoi). Şi chiar scrie negru pe alb, la capitolul „Confesional” din Manualul de literatură, „despre poezie ca despre spovedanie şi mântuire (...)”. Ceea ce nu îl plasează prea departe nici de Cristian Popescu (lucru care se vede poate cel mai clar în superb-zguduitorul jurnal Caiet de citire şi de caligrafie), nici de elanurile lui Daniel Bănulescu (acestea culminând cu Daniel al Rugăciunii), nici de litania descheiată uneori la toţi nasturii din poezia lui Mihail Gălăţanu. Iar asta demonstrează, dacă mai era nevoie, că aceia care nu ţin neapărat să pară gravi, ba chiar s-ar feri să fie luaţi prea-n serios, pot fi unii dintre cei mai îndârjiţi aderenţi la o idee sau o credinţă, oricât ar încerca să şi-o deturneze sau să şi-o refuze. Iată-l, spre exemplu, pe Lucian Vasilescu în 2014: „acum doar mă rostogolesc prin ocna vieţii mele şi visez / că mare // mare o să fie, / doamne, / voia milei tale.” Şi, pentru ca demonstraţia să fie completă: „de sus, din înalturi, un fel de dumnezeu mă priveşte / cu un soi de mirare; un fel de îngeri / îşi smulg unul altuia / aripile, de disperare.” Cum altfel, nu-i aşa, dacă nu de disperare?
Ceea ce-l face cu adevărat special pe Vasilescu, mai ales în Ţara mea, viaţa mea, dragostea mea – despre modesta mea ratare personală, este o viziune de ansamblu în general bine distilată, care ajunge până la urmă să împace diferitele tendinţe care şi-l dispută. Remarci imediat, de exemplu, uşurinţa sa de a ritma şi de a rima, ştiinţa de a accentua, păstrând ceva din elanurile poeţilor boemei de altădată, mergând până la un poet veritabil al tavernelor din „Generaţia pierdută”, Ben Corlaciu, în poezia căruia versurile lui Vasilescu se oglindesc uneori, complicate cu motive întrucâtva familiare din Cristian Popescu („local familial”) şi Ioan Es. Pop, angoasa fiind tratată la Vasilescu mai „bărbăteşte”, nu fără fandoseli – Al. Cistelecan dixit – sau, mai bine zis, fără o anumită gestică teatrală: „am spus că beau. Şi beau. Beau doar oţet amestecat cu / fiere. / pe fundul paharului, zilele mele m-aşteaptă / să le ajung, să le sorb, să le aduc la viaţă, să le spun pe / nume. // beau din toate puterile, / dar zilele mele se chircesc şi se fac / tot mai puţine.” În ce priveşte „micile schimbări de atitudine” pomenite în titlu, una dintre cele pe care le remarc este legată de erotică, acum redusă la minim – vânzolelii de altădată i-au luat locul spaimele „domesticite” şi un fel de coabitare lâncedă, care a cunoscut „sublimul. / sublimul stării de greaţă” şi s-a cam lămurit.
Textul de început al cărţii, „Circuitul manelei în natură – exerciţiu de adecvare” e mai degrabă un editorial amărui decât un cuvânt înainte, un fel de precizare inutilă, care nu cred că îmbogăţeşte cartea. Putem lua aceste pagini ca pe un statement auctorial sau ca pe o justificare pentru decizia poetului de a tăcea (editorial) de acum înainte, putem glosa pe seama deziluziei şi a scârbei pe care o resimţi din rândurile unui poet şi publicist ajuns în punctul unde poezia şi jurnalismul (ca meserie angajată în primul rând faţă de sine) nu se mai bucură de prestigiu, fiind marginalizate în dauna unui spirit „manelistic” atotbiruitor.
Această astenie a lui Lucian Vasilescu nu este nouă, şi e parte din spiritul de aristocrat rus al poetului. El păstrează ceva din semnalmentele unui bard taciturn, c-un ochi întors spre sine, dar aduce în acelaşi timp cu un vânător de recompense care aşteaptă să-şi încaseze câştigul. Aşa că nu trebuie luat foarte în serios când tratează maneaua cu sarcasm (ca în „pe mine maneaua m-a încolţit la mall”), cel puţin nu în dauna versurilor puternice şi memorabile despre decădere („zeii ori au murit, ori au plecat – nimeni nu ştie. / maşinile, şi ele, au ruginit. / pe ecran mai pâlpâie doar cuvântul sfârşit.”) şi dispariţie („aici se încheie, aici e sfârşitul, / cad bucăţi de îngeri din cerul de bitum”). După cum e de luat în serios când ajunge cu dezolarea până la parafrazarea versului eminescian şi a celui arghezian, totodată, fără să scape prilejul încă unei autoironii amare:  „niciodată n-am murit mai frumos ca în toamna aceasta. / înghit cu smerenie ultima cuminecătură de diazepam. / nu credeam să-nvăţ a trăi vreodată. // n-am crezut şi nici n-am.”
Despre ultima parte a volumului, „Life kills. Repere biografice – tabel cronologic” nu voi scrie decât că nu are nicio legătură cu cele 48 de poeme despre care am scris până acum. Ar putea fi începutul unui alt proiect (care să presupună colajul şi diferite forme de montaj), poate fi un dosar de presă citit ca scurtă istorie a răului (din 1958 până în 1991) aşa cum reiese prin decupaj din „Scânteia” şi urmaşul său postrevoluţionar, „Adevărul”, s-ar putea vorbi aici despre pocirea limbii în totalitarism şi despre servitute, despre manipulare, minciună şi derizoriu. Dar toate acestea merită un alt proiect şi o altă carte, despre care voi scrie la vremea potrivită, dacă va fi cazul.

Lucian Vasilescu. Mici schimbări de atitudine, articol apărut în două părţi, în numerele 187/ octombrie 2014 şi 190 / ianuarie 2015, ale revistei Timpul

Mircea A. Diaconu:

(…) Citesc Ţara mea, viaţa mea, dragostea mea. Despre modesta mea ratare personală cu convingerea că Lucian Vasilescu, despre care abia dacă am scris câteva rânduri, e un poet adevărat. Şi o conştiinţă. (…)

Istoria poeziei ca proiect. O confesiune, în Convorbiri Literare, martie 2015

Ioan Groşan:
 
Mi-a venit în minte titlul eseului din 1977 al lui Ion Caraion despre Bacovia (Bacovia – Sfârşitul continuu) citind ultimul volum de poezie al lui Lucian Vasilescu, Ţara mea, viaţa mea, dragostea mea – despre modesta mea ratare personală (Editura Rentrop & Straton). Am zis „ultimul“ gândindu- mă în sens strict cronologic, fiindcă nu vreau să iau în seamă avertismentul autorului cum că volumul ar fi ultima carte pe care o încredinţează tiparului. Ar fi chiar păcat. Ce-i drept, Lucian Vasilescu a avut, până acum, un destin poetic cam ingrat. Deşi a fost considerat, imediat după debut, unul dintre reprezentanţii de frunte a ceea ce Laurenţiu Ulici numea „promoţia ’90“, autorul Sanatoriului de boli discrete a fost perceput mai degrabă a sta în siajul celor două „staruri“ ale promoţiei, Cristian Popescu şi Ioan Es.Pop. Nici volumul scris în tandem cu acesta din urmă (Confort 2 îmbunătăţit) nu i-a ameliorat prea mult statutul nedrept de outsider. Asta poate să fi fost şi una dintre cauzele lehamitei – dar cât de expresivă! – ce traversează Ţara mea, viaţa mea, dragostea mea – despre modesta mea ratare personală. Şi o spun din start: e o carte absolut tulburătoare.
 
De mult n-am mai văzut o mai fericită adecvare a formei poetice la conţinut. Dezamăgirea perpetuă că trăieşte într-o ţară de manele, că însăşi viaţa lui e „o manea minunată“ ia înfăţişarea şi soundul unui lamento stilistic impecabil: „m-am străduit,/ am sperat, am crezut o viaţă aproape/ întreagă/ aşa cum a fost: strâmbă, pocită beteagă./ trecutul se aşază pe mine în straturi din ce în ce/ mai grele./ viitorul se face tot mai mic şi-i bântuit de manele./ din ceruri se aude cum armate de îngeri ştirbi şi/ mahmuri îngână refrenul/ pe o mie de voci, din o mie de guri./ viaţa mea nu-i roman – viaţa mea e o/ manea minunată/ de ar fi să mor aş renaşte s-o mai ascult o dată.// m-am străduit, am sperat, am crezut o viaţă aproape/ întreagă./ dar mi-a ieşit strâmbă, pocită, beteagă“. Întreg universul lui Lucian Vasilescu din acest volum e construit după tema majoră – anunţată încă din titlu – a ratării. O ratare – cum să zic? – „multilaterală“, o ratare savurată cvasimasochist, în zeci de ipostaze (beţie, mahmureală, greaţă, senzaţia de trăire în pustiu ş.a.m.d.), şi subliniată, autoironic, cu intruziuni de citate din clasici: „Tot e alb, pe câmp, pe dealuri, pe tejghea, în depărtare/ o fantasmă albă, viaţa, ca un fum se pierde-n zare“. De obicei, când citeşti o carte de versuri, observi imediat că ea are „burţi“, că unele poezii sunt mai slabe, altele mai bune, unele te impresionează mai tare, altele te lasă rece etc. Ei bine, lucrul uimitor la Lucian Vasilescu este că toate poemele sunt la acelaşi înalt nivel valoric, că toate sunt citabile cu acelaşi folos emoţional pentru cititor.
 
Oriunde deschizi paginile, dai peste rostiri memorabile, până şi-n specia atât de pretenţioasă şi uşor de ratat a psalmului: „vom petrece şi ne vom bucura/ îngeriţele vor dănţui, despletite,/ veşnicia însăşi va coborî, pe frânghii împletite,/ laolaltă cu toate celelalte cereşti ispite.// va cădea întunericul şi noi odată cu el/ cu capul pe masă./ dumnezeule, îngerilor, veşnicio/ - veniţi!/mergem la mine acasă!// dar unde-i acasă?// dimineaţa, lucrurile arătau bine -/ chiar semănau, cât de cât, cu ceea ce vorbisem/ eu, doamne, cu tine./ când mi-ai promis ba una, ba altă/ pentru o votcă/ apoi pentru cealaltă// şi tot aşa.// vreo zile trei, până ne-om drege/ şi-om învia“. Apropo de votcă, există aici, în această curgere crepusculară, şi „sujet“-ul alcoolului, de aceeaşi forţă expresivă ca în ultima carte a lui Ion Mureşan (inclusiv imaginea greu de uitat cu „fundul paharului“ – ca să vezi cum promoţiile şi generaţiile se unesc în jurul unei imagini!...). E un demers liric „pe culmile disperării“: şi nu întâmplător am pomenit sintagma cioraniană, căci multe dintre versurile lui Lucian Vasilescu au un aer aforistic, de parcă ar fi fost scrise de acel Cioran „naiv şi sentimental“ de care pomenea Ion Vartic. Însă disperarea de care vorbeam e şi sarcastică: în finalul volumului, în loc de obişnuitul tabel bio-bibliografic al unui autor la capăt de drum, e pus un „potpuriu“ cu citate din Scânteia şi Adevărul, începând cu „Primul autoturism de fabricaţie vietnameză“ din 1959(!) şi terminând cu imbecilul articol „Fir-ai al naibii, Majestate!“. Bref, cu această carte (impecabilă şi grafic), Lucian Vasilescu sare din siajul de care pomeneam mai sus direct pe puntea de comandă a promoţiei sale.

Sfârşitul continuu, în Observator Cultural nr. 775, 5 iunie 2015

Leo Butnaru: 

Pe la începutul acestui mileniu, un poet, prieten de prin nord-vestul dunărean, se afurisise, în scris şi prin vorbă spusă în public cu multe ocazii, că, basta!, odată ce va împlini 50 de ani, se va lăsa completamente de poezie, adică lăsând-o în plata Domnului. Nu l-am crezut, ba chiar, într-o călătoria a noastră prin China, i-am ironizat niţel intenţia absurdă, iar zâmbetul său şiret sugera că îmi dă dreptate: Nu se va lăsa! Şi aşa a fost – a revenit. Nu ştiu dacă spăsit. Dar a revenit. La poezie.
Un alt poet, a tot scris pe unde a apucat că e la capăt de viaţă, gata, se va dezice de darul suflării dumnezeieşti, îşi va curma fiinţarea. Noi, bunii prieteni, tot încercam să-l abatem de la groaznica pornire şi, slavă Domnului, domnia sa s-a potolit, nepornind cu ultimă nenorocire asupra propriului destin, neajungând de la aman – la amin.
Şi iată că un alt poet, prietenul Lucian Vasilescu, ne anunţă că, gata, îşi va spânzura lira-n cui, scriindu-i prietenului Vasile Gogea: „N-am să mai public cărţi de poezie după aceea. Iar grupajul apărut zilele acestea în „Luceafărul” este ultimul pe care-l mai public în revistele literare. Am decis să mă opresc şi mă bucur că mă opresc aici, unde se poate spune că am început.”
De ce mă interesează pe mine atare proprie şi, concomitent, deja publică decizie? (Să pun decizie între ghilimele?...) 
Pentru că Lucian Vasilescu e poetul – poet.
Pentru că, bucureşteanul de el, pe linie maternă îşi trage firul vieţii din acelaşi judeţ Orhei, ca şi mine, –  acum câteva luni, prin comuna Gruşova, îi căutam urmele est-moldave; localitate de pe pantele căreia Lucian îi telefona, la/ spre Bucureşti, mamei sale, spunându-i unde se află în timp şi spaţiu – eram chiar prin mahalaua în care copilărise Cea care i-a dat viaţă.
Al treilea motiv pentru care sar aici cu cuvântul e chiar unul dintre motivele care, spune Lucian, l-a făcut să se lase de scrisul poeziei. Iată-l: „Pe atunci abia dădea colţul manelei şi dânsa era atât de mică încât n-aveam cum şti ce-o să devină când se va face mare. Acum, maneaua s-a întins pretutindeni, acoperind noi şi noi teritorii. A început ca un soi de muzică (interpretată de umanoizi cu nume de cârnaţi) pentru retardaţi, acum a devenit un loc comun. Pretutindeni şi în toate puterile statului. Până şi câinii, îndeosebi «câinii de pază ai democraţiei», latră şi ei, tot în ritm de manea, pe texte de toată jalea şi suspinul. Atât de grozav a crescut maneaua românească, încât dacă mai-marii zilei ar avea inspiraţia să schimbe imnul naţional cu o manea, nimeni nu i-ar mai greşi cuvintele. Ba chiar sunt convins că, ascultând înaintea meciurilor o manea în locul imnului naţional, «băieţii» din echipa naţională de fotbal, atinşi la coarda sensibilă (singura, de altfel) şi-ar da şi duhul pe  teren, calificându-se şi câştigând orice campionat le-ar sta în cale, întru gloria sportului românesc. Avem, în brava noastră Republică Manelistă, manea politică, manea executivă, manea judecătorească, manea administrativă, manea media. Avem clădiri în formă de manea, avem o manea a infrastructurii, una a privatizării, alta a sindicatelor, una a învăţământului şi o alta a asistenţei sociale, avem maneaua ocrotirii sănătăţii şi maneaua mediului, avem maneaua de la pagina cinci, maneaua talk-show-ului şi manea parlamentară, o manea a proscrişilor şi una a celor care se dau cu maşini care costă mult mai mult decât până unde ştiu proprietarii lor să numere.  Şi tot aşa.”
Adică şi maneaua izbeşte poetul spre abandonul poeziei…
Ei bine, dragă Lucian, dacă ar fi să luăm în serios astfel de motive, şi în Moldova Transpruteană ar trebui să se la poetul – poet de poezia – poezie. Pentru că, să zicem, de la un timp, pe aici se vorbeşte „serios” – cel puţin pe la parastase fastuoase – despre marii, importanţii autori de… texte pentru cântece. În sensul că, da, e adevărat, poezie – poezie nu a prea scris răposatul, dar, ascultaţi atent, ce texte de cântice ne-a lăsat el!
E aici o crasă tentativă de amestecare a borcanelor, nu?! Poezia e una, iar versificaţia pentru cine ştie ce melodie – e cu totul altceva. Ambele cazuri – cu maneaua şi cu grafomania versificaţiilor pentru zdrăngăniri împeliţate la chitară – mie unuia mi se par absolut neserioase pentru decizii atât de întrupate, să zic, în destin. Aş vrea să cred, dar deocamdată doar sper, că la aceeaşi concluzie va ajunge şi prietenul, poetul Lucian Vasilescu, al cărui text-manifest de abandon îl reproduc integral în continuare. (...)
 
N-am să mai public...,  pe  http://leo-butnaru.blogspot.ro/

Ana Barton:

L-am cunoscut în toamna lui 1996. Un bărbat tânăr, c-o barbă cam de vârsta lui. L-am auzit citindu-şi poemele şi mi s-a părut că în faţa mea stă Moise, cu toiagul în mână, în buza Mării Roşii, despărţind apele. Poezia lui îmi umplea venele şi arterele, îmi inunda creierul şi-mi ieşea prin piele, ca mierea în picături.
Când am zis că l-am cunoscut am spus o prostie. Am făcut cunoştinţă cu Poetul, am schimbat câteva vorbe când a fost el premiat pentru volumul „Sanatoriul de boli discrete“. Când ne mai întâlneam, oarecum des, ne salutam. Pe urmă, am citit „Ingineria poemului de dragoste“. Şi iar am curs. După, nu ne-am mai întâlnit pentru câţiva ani. Nu buni, de ce să zic „ani buni“, pentru că aşa se spune? Nu.
Apoi, l-am văzut prima dată în cartierul în care mă mutasem. Era chiar el, Poetul. Lucian Vasilescu. Nu m-a recunoscut, am trecut unul pe lângă altul. M-am bucurat mult în ziua aia. M-am dus acasă, am luat cărţile din bibliotecă şi le-am recitit. A fost bine.
Am început să-l văd des şi-aşa mi-am dat seama că locuim în acelaşi cartier. Vara, la piaţă, cumpăram amândoi roşii, toamna, struguri, iarna, portocale, primăvara, „la capăt“, asta e o zonă a cartierului, am luat odată amândoi apă plată şi pâine din acelaşi magazin şi-am măsurat legăturile de leurdă pe care le vindea afară o femeie frumoasă, cu basma şi ochi albaştri.
Nu l-am oprit niciodată pe Poet. Ce să-i fi spus? Că ne-am strâns mâinile în urmă cu mută vreme, c-am făcut un schimb discret de cuvinte de două-trei ori? Că i-am cumpărat cărţile, că-l citesc şi, atunci când îl citesc, intru într-un fel de transă a Poeziei? C-aş fi vrut să am darul lui, să fiu ca el, să fiu el?
Nu. Mi-erau ani grei, grei de zile, de săptămâni, de luni, de tot. Când mă-ntâlneam cu Poetul, mă-ntâlneam cu Poezia. Şi mi se lua mereu o parte de greutate de pe umeri. Şi se năştea în mine un fel de nădejde de care aflam numai când îmi simţeam zâmbetul rămas pe buze, ca o cană cu apă uitată pe o prispă, pentru câinele slobod şi mâncat.
Ce ştia Poetul de greul meu şi de ce-ar fi trebuit să ştie? El scrisese, îmi scrisese chiar dacă, de fapt, îşi scrisese. El era trupul umblător pe picioare al cuvintelor lui. Ca un masalagiu de pe timpuri, purtând torţa Poeziei lui. Şi cum Poezia sacră este, purtător de sacru este Poetul. Aşa că atunci când apucam să-l văd de departe pe Lucian pe cărarea aia strâmtă de „la capăt“, îi făceam loc. Mereu îi făceam. Iar el mereu mi se uita uimit în ochi şi, cu delicateţe bărbătească, îmi făcea el loc mie.
Mă obişnuisem în cartierul ăla în cei cincisprezece ani în care am stat în el, mi-am născut şi plimbat copilul, mi-am purtat deznădejdea pe alei şi-am odihnit-o pe bănci, chiar mă obişnuisem. Când am plecat din el, de multe mi-a fost dor. Şi de cele bune, şi de celelalte. Pentru că timpul taie unghiile durerilor.
N-am ştiut că mi-e dor de Lucian până n-am aflat, în iarnă, că va citi din cărţile lui la Serile SINAPSA. Am decis că mă duc orice-ar fi şi, din fericire, nimic n-a fost care să mă împiedice. M-am dus şi l-am ascultat şi iar mi s-a plimbat prin sânge, ca la-nceputuri. Şi m-a lovit chiar o criză de curaj şi l-am rugat să mă lase şi pe mine să citesc un poem. M-a lăsat, ba chiar m-a ghidat. Am citit cu el, lângă el, în picioare. Poezia nu se stă pe scaun.
Acum, că nu mai stăteam în acelaşi cartier şi nu ne mai văzuserăm de alţi ani, am putut să-l privesc şi să-i vorbesc direct. Acum, timiditatea mea nu mai avea voie să-i rateze prezenţa. Cine ştie când îl voi mai revedea? El a intrat în jocul meu, deşi sunt absolut convinsă că habar nu avea cine e nebuna care vrea să citească din cărţile lui şi care-l tutuieşte. S-o fi gândit că l-a lăsat memoria. Dar, Lucian, în 1996, când te-am întâlnit, ne tutuiam. Cum aş fi putut să-ţi spun „domnule Poet“?
De-atunci, din toamna aia, cuvintele tale umblă cu mine. Când goale şi despletite, când simfonice şi-n rochii de gală, când sărate, ude şi albastre. Când verzi. Roşii, numai când le visez. Lucian, Poezitule, te iubesc.
 
Poetul din cartierul meu, pe http://www.anabarton.ro/poetul-din-cartierul-meu/

Nicolae Silade:

Bag de seamă că în ultima vreme găsesc că lucrurile ar trebui să stea fix atâta cât este, şi receptarea publică) se vorbeşte în perimetrul aşa-zisei pe dos. De asemenea, mai observ şi porneşte tot mai mult de la autor lumi literare mai degrabă despre Poet că receptarea instituţională a poeziei pentru a ajunge (abia uneori) la text. decât despre Poezie, în vreme ce eu (cea care determină şi orientează, Iarăşi anapoda.” Lucian Vasilescu
 
Apărut la o editură care tipăreşte de regulă doar cărţi de economie, Rentrop & Straton, subintitulat „despre modesta mea ratare personală” şi dedicat “celor care au visat, celor care au sperat, celor care au îndrăznit şI celor care, într-o zi, o vor lua de la capăt...”, volumul lui Lucian Vasilescu, Ţara mea, viaţa mea, dragostea mea, iese din tiparele obişnuite ale apariţiilor editoriale, nu doar prin formatul şi calitatea grafică, ci mai ales prin modul în care a fost conceput şi realizat. După cum mărturiseşte chiar autorul, cartea a fost scrisă „încet, fără grabă, vreme de aproape patru ani, zgâriind cu peniţa (prinsă în toc şi muiată în călimară) în paginile unui registru cu coperte groase”.
Şi tot din notaţiile introductive ale acestei cărţi excepţionale, aş zice o minune de carte, aflăm, cu o oarecare tristeţe, că ar fi ultima. „Mi-am propus, încă de când am început s-o scriu, să fie ultima carte pe care am  s-o mai supun la caznele tiparului”. O fi vorba de vreo dezamăgire la mijloc? Dacă da, atunci e din cauză că, zice autorul ceva mai încolo, „în ultima vreme se vorbeşte în perimetrul aşa-zisei lumi literare mai degrabă despre Poet decât despre Poezie, în vreme ce eu găsesc că lucrurile ar trebui să stea fix pe dos”. Deducem de aici că la Lucian Vasilescu poezia e primul loc, iar poetul pe ultimul. „De asemenea, mai observ şi că  receptarea instituţională a poeziei (cea care determină şi orientează, atâta câtă este, şi receptarea publică) porneşte tot mai mult de la autor pentru a ajunge (abia uneori) la text. Iarăşi anapoda”. Noi însă nu vom crede că este ultima carte de poezie a unui poet de primă mână, care, ajuns la vârsta înţelepciunii poetice, ar putea rămâne indiferent la sporirea numărului de cărţi semnate de poeţi second-hand. Şi nici poezia din acest volum nu cred că îl va lăsa pe poet să se îndepărteze prea mult ea. Nefiind vorba nicidecum despre o modestă “ratare personală”, ci despre o excelentă reuşită existenţială: „dragii mei, vă scriu din mine însumi, unde am ajuns cu/ bine. vremea, pe aici, e frumoasă./ apa e liniştită”, cred că aceasta este prima carte mare a lui Lucian Vasilescu, care acum îşi vede  limpede viaţa, de la un capăt la altul, uneori de deasupra, alteori de dedesubt. Voi cita în continuare, spre ilustrare, doar fragmente din câteva poeme care ar merita să fie redate în întregime, deşi toate la un loc alcătuiesc un singur poem, care s-ar putea numi chiar Lucian Vasilescu: „când a început, viaţa mea a început de sus./ ca o promisiune. ca un   răsărit/ de soare la apus”; „în chiar clipa de dinainte de a mă naşte, prin faţa/ ochilor mi-a străfulgerat/ moartea întreagă. m-am opintit înapoi, în pântecul/ mamei, împotrivindu- mă./ dar m-au dibuit şi tot m-am născut. şi sfârşitul a luat-o, atunci, de la început”; „drumul îngust se face tot mai îngust./ întunericul se face tot mai întunecos./ urcuşul devine tot mai  anevoios,/ tot mai greu./ cu fiece pas sunt mai aproape de dumnezeu”; „în timp ce trăiam, visam că trăiesc. şi la mine în vis/ viaţa era minunată./ la mine, în visul în care visam că trăiesc”; „viaţa mea, toată, ar încăpea  foarte bine într-una/ mai mică./ şi încă ar mai rămâne, subţire, un loc  pentru o coală/ de hârtie, o călimară şi-un toc./ de care să mă agăţ cu disperare, ca de-un colac greu,/ de plumb, de salvare”. Deducem şi de aici că, oricât ar încerca Lucian Vasilescu să-şi facă viaţa mai mică, oprind poezia aici, tot mai rămâne loc pentru poezie, pentru salvarea prin poezie: „acum, la sfârşit, îmi voi lustrui viaţa cu o cârpă moale,/ să pară că-i  nouă. că nici n-am atins-o./ o voi înveli apoi într-o carte/ şi-o voi trimite la altul,/ s-o ia de la capăt: de demult şi departe.// să-i fie şi bietei de ea oleacă mai bine”.

Lucian Vasilescu: Ţara mea, viaţa mea, dragostea mea... , în Actualitatea literară (Lugoj), nr. 50, august 2015

Tudor Călin Zarojanu:
 
„dragii mei, vă scriu din mine însumi, unde am ajuns cu bine, vremea, pe aici, e frumoasă, apa e liniştită”
„drumul îngust se face tot mai îngust, întunericul se face tot mai întunecos, urcuşul devine tot mai anevoios, tot mai greu, cu fiece pas sunt mai aproape de dumnezeu”
„viaţa mea, toată, ar încăpea foarte bine într-una mai mică, şi încă ar mai rămâne, subţire, un loc pentru o coală de hârtie, o călimară şi-un toc, de care să mă agăţ cu disperare, ca de-un colac greu, de plumb, de salvare”
„acum, la sfârşit, îmi voi lustrui viaţa cu o cârpă moale, să pară că-i nouă, că nici n-am atins-o. o voi înveli apoi într-o carte şi o voi trimite la altul, s-o ia de la capăt: de demult şi departe. să-i fie şi bietei de ea oleacă mai bine”
(îmi cer iertare autorului pentru că mi-am luat libertatea de-a nu marca separarea versurilor, mi s-a părut că ar rupe cursivitatea)
Aceste versuri, din volumul „Ţara mea, viaţa mea, dragostea mea”, cu subtitlul „despre modesta mea ratare personală”, de Lucian Vasilescu, m-au tulburat cu mult mai mult decât pot spune. Pur şi simplu mi s-au tăiat picioarele.
Nu, aceasta nu este o prezentare a volumului. Este un bocet. O jelanie. Un strigăt de durere.
Printr-o ne-coincidenţă, pe contrapagina din „Actualitatea literară” lugojeană (bună revistă, excelent număr!) care găzduieşte o cronică la „Ţara mea...” am găsit următorul citat din Daniel Cristea-Enache: „În fiecare an apar cărţi importante care, cu puţine excepţii, rămân necitite şi necomentate. Dacă autorul nu face parte dintr-un grup de reciprocităţi şi firitiseli «critice» şi dacă îşi păstrează iluzia că exclusiv valoarea literară a cărţii sale contează în ecuaţia receptării, va observa, singur, cum stau lucrurile.”
Aş adăuga: şi dacă face parte dintr-un grup, şi dacă se scrie despre cartea lui, şi dacă ia vreun premiu – e cam acelaşi lucru. Cu o singură excepţie: dacă scrierea, publicarea, comentarea sau premierea cărţii sunt însoţite de vreun scandal. Atât. Între valoarea cărţii unui autor român încă în viaţă şi felul în care este ea receptată este un zid. O spun în calitate de cititor, nu de scriitor! Citesc cărţi excepţionale, „Atavic”, de Liviu Surugiu, „Ura”, de Cornel George Popa, „Viaţa TV”, de Vlad Oncescu (intenţionat am ales trei genuri total diferite) – cine Dumnezeu a auzit de ele!? Nu să-i PLACĂ – să fi AUZIT! Şi asta în ciuda faptului că toţi cei trei autori s-au dat peste cap să le promoveze – ceea ce nici n-ar trebui să fie treaba scriitorului!
Apar cărţi foarte foarte bune. Dar, în covârşitoarea majoritate a cazurilor, apar degeaba. Se bucură scriitorul, familia, prietenii. Ca prozator, dacă se vând 500 de exemplare în doi ani, eşti tare! Ca poet, dai pe gratis cele 100-200 de bucăţi tipărite... Şi asta absolut indiferent de valoarea lor literară – pe care a confirmat-o sau o va confirma timpul.
Încât să nu vă mire tonul versurilor lui Lucian Vasilescu. Cam aşa simţim toţi, dar numai unii îşi iau curajul s-o mărturisească.
Şi, aşa cum la intrarea în lagărele de exterminare naziste stătea scris, cu un sarcasm criminal, că „Munca te eliberează”, deasupra scriitorilor români încă în viaţă pluteşte ironică, miştocară, asigurarea că „Valoarea adevărată răzbate până la urmă”. Postum, poate.

Un strigăt, în Ziarul de duminică, nr. 39/ 776, 2 octombrie 2015

Gheorghe Grigurcu:

Lucian Vasilescu, Ţara mea, viaţa mea, dragostea mea, despre modesta mea ratare personală, Editura Rentrop & Straton, 2014, 178 pag.
O insolită declaraţie se află în fruntea unui volum de versuri al lui Lucian Vasilescu: „Mi-am propus, încă de când am început s-o scriu, să fie ultima carte pe care am s-o mai supun la caznele tiparului. (…) Cu mult timp în urmă, pe când visam că voi putea publica şi eu odată şi odată, credeam că sunt pregătit pentru ceea ce speram să se întâmple; acum nu mai sunt deloc dispus să-mi asum ceea ce s-a întâmplat”. Despre ce este vorba?
Poetul dă astfel glas dezamăgirii d-sale strivitoare faţă de starea obştii noastre actuale. Joc între iluzie şi real, creaţia i se înfăţişează periclitată de evoluţia nefastă a acesteia. Iluzia nu e din punctul de vedere pe care-l adoptă doar ficţiunea literară, ci şi abordarea realului în numele unor aspiraţii, al unor exigenţe. Principiile ajung să se boţească, să se volatilizeze. Eşecul cu pricina poartă numele simbolic de manelizare: „maneaua s-a întins pretutindeni, acoperind noi şi noi teritorii. (…) Atât de grozav a crescut maneaua românească, încât dacă mai-marii zilei ar avea inspiraţia să schimbe imnul naţional cu o manea, nimeni nu i-ar mai greşi cuvintele”. Înţelegem – cum să nu înţelegem? – mâhnirea lui Lucian Vasilescu, atât de adâncă încât atinge corzile patetismului. Spiritul autorului se simte încătuşat de realităţile adverse în aşa grad, încât găseşte de cuviinţă a se retrage din practica scriptică. Nu înainte de a-şi mărturisi în stihuri dezabuzarea fără leac, aidoma unui adio justificativ pe limba proprie. O fatalitate pare a-l fi marcat dintru început, ceea ce însă nu-i răpeşte putinţa unei riposte, din poziţie verticală, în auzul cititorului: „cred că m-am zdrelit destul de rău de colţul dimineţii/ în care m-am născut./ altfel de ce s-ar aşterne peste toate zilele mele nopţile,/ altfel de ce s-ar ascunde de cheile mele toate porţile?/ altfel de ce-ar tremura în mine viaţa de frică?// că vine altul şi mi-o ridică.(…) dar încă mai stau în picioare, şi asta e bine”. Înstrăinarea saturată de suferinţele multiforme ale inadaptării nu-i anulează orgoliul de „stăpân” al spaţiului pustiit: „acum trăiesc în altă parte. citesc o altă carte. scriu./ cum alţii prooroceau în pustie, scriu şi eu în pustiu./ în nisipul pe care-l va linge marea./ în nisipul vecin cu disperarea./ lumea se duce de râpă. eu aş vrea să rămân. să rămân,/ peste pustia nisipurilor singur stăpân”. Criza temporalităţii pare a lăsa cu toate acestea marja unui început, al cărui proiect nu cedează: „toate zilele mele au fost zile de ieri./ azi n-am avut niciodată,/ mâine nu m-a aşteptat nicăieri./ cuvintele mele vin din trecut – cele mai multe./ celelalte încă n-au început”. Chiar urgia social-morală a prezentului se toarnă în vigoarea unei imagistici apocaliptice, certificând o energie nesleită: „pot vedea răsăritul/ doar la apus. au murit toate cuvintele pe care/ le-am spus./ cele pe care le-am scris au murit chiar mai înainte”. Căderea devine fabuloasă, indicând resorturi ale continuităţii protestatare care nu semnifică altceva decât o formă de creaţie: „toată viaţa am sărutat broaşte pe gură,/ nădăjduind că ele/ se vor face prinţese”. Spre a dobândi o mai deplină crezare, textele lirice sunt urmate de un dosar de selecţii din presa ultimei, cu bătaie, jumătăţi de veac. Istoria pe concret devine suportul incriminărilor care o vizează, motivându-le astfel cum un act de stare civilă confirmă identitatea fiecăruia dintre noi. Relaţiile dintre versuri şi excerptele din ziar sunt cele ale unor vase comunicante: „(…) am ieşit la demonstraţie nu numai pentru că domnii ăştia de-şi zic «istorici» ne-au stricat duminica (…), dar după câte am văzut, ei vor să ne strice şi multe, multe alte zile. Să fim serioşi, domnilor. Lăsaţi Frontul să lucreze”. Sau: „Vor fi, desigur, multe motivele pentru care ziua de 20 mai va fi socotită o dată cu adevărat importantă în ceea ce priveşte opţiunea poporului pentru libertate şi democraţie”. N-ar trebui să uităm asemenea abjecţii ale gazetăriei postcomuniste (mai exact neocomuniste) şi nici pe semnatarii lor, care adesea s-au strecurat în peisaj, „reciclaţi”… Lucian Vasilescu ne propune într-un asemenea stil varianta întoarsă pe dos a fostei versificaţii „angajate”: „Iar cercul acesta se-nchide frumos/ şi plec sau mă-ntorc/ pe mine însumi pe dos”. „Angajarea” sartriană, la noi reflectată în vulgata comunistă, trece în neangajare şi totuşi, şi totuşi… Oare poetul pune punct definitiv poeziei? Ni-l amintim pe Dante Gabriel Rosetti, la început atât de îndurerat de moartea iubitei sale încât şi-a depus în mormântul acesteia ultimele manuscrise, pe care ulterior le-a dezgropat. E un precedent optimist.
 
O carte ultimă?, în România literară nr. 43, 16-22 octombrie 2015
Universitatea „Petru Maior”, Târgu Mureş
 
IPOSTAZE ALE ONIRISMULUI
ÎN POEZIA ROMÂNEASCĂ POSTBELICĂ
 
CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC:                                             DOCTORAND:
Prof. univ. dr. Iulian BOLDEA                                             Romelia POPP   
 
ONEIRIC REVERBERATIONS IN THE PRESENT: LUCIAN VASILESCU
 
Romelia POPP, PhD, Petru Maior” University of Târgu-Mureş
 
Abstract: In Lucian Vasilescu’s poems we are faced with an ambivalence of the writing,
which oscillates between poetization and de-poetization, as much as the poet deals with the re-writing of the prosaic reality, of the mundane ridiculous, while giving to the deconstruction, deconstructing the consecrated poetical myths. Thus, the personal stamp will suffer a blur of the dimensions and of the accents, in the benefit of a sensorial representation of reality, from where the poet wishes to extract the maximum of details, impressions and unpredictable. There are two complementary attitudes: first of all, there is an attitude of refusal of an objectualised existence, with a destiny that writes itself with a referential appetite, and second of all, there is a recovery of the meanings that transcend the disposed world, trying a symbolic reinvestment of things.
 
Keywords: reality, destiny, onirism, imaginary, sacred.
 
 
Între poeţii generaţiei '90, „Lucian Vasilescu ocupă o figură aparte, el este uşor
blazat, puţin taciturn, găsindu-şi în poezie un refugiu iluzoriu, în care îşi dezvoltă cu o
migală caracteristică unor spirite introvertite obsesiile care îi bântuie imagina rul”(Nichita Danilov, Sanatoriul de boli discrete al lui Lucian Vasilescu, Ziarul de Iaşi, 1. 07. 2009). Formula sa poetica se dezvoltă pe spaţii largi, unde versul înaintează lent. Din când în când, versurile sunt străbătute de străfulgerarea unor gânduri şi a unor stări ambigue, pe care autorul Sanatoriului de boli discrete nu le articulează până la capăt; frazele sale recompun datele unui univers articulat din notaţii revelatoare: „soarele apunea răsucind fuioare de lumină. În codrul de termopane fusese încă o zi. una senină./ crâmpeie din acea înserare ajungeau până la mine, răscolind amintiri. despre cum ar fi putut să fie./ despre deşertăciune şi poezie. despre moartea mea splendidă, multicoloră, vie./ despre cum arată lumea de dinainte de cea de apoi”. Se poate remarca şi un accent bacovian în poezia aceasta a banalului, o stare de spleen, de degradare a materiei, sau, poate, o atitudine cehoviană. Moartea splendidă de care vorbeşte poetul este doar o simplă figură de stil, ea reprezintă un vis întrezărit printre gene,
într-un moment de apatie. Starea de spirit pe care ne-o transmit versurile lui Lucian
Vasilescu nu are nimic de-a face cu euforia bucuria de a trăi, ci este vorba despre o agonie lentă, în care clipele se destramă asemenea unei pânze de păianjen.
Lamentaţia poetului, lipsită de orice dimensiune extatică, este „asemenea unei dări
de seamă statistice, în care cifrele, mai bine spus sentimentele, sunt acoperite de un strat de praf sau de cenuşă; pe alocuri, răsar din pulberea apusă câteva fotografii cu marginile
carbonizate” (Ibidem), într-un vers alb, de o expresivitate neutrală: „dar n-a fost tot timpul aşa. cândva, mai demult, pe unele străzi mai înguste,/ rezemam pământul cu spatele. mai puteam pe atuncea spera că paşii care se-aud sunt ai tăi. c-ai să vii. ca o umbră strălucitoare zăpăcind trotuarele pustii. c-ai să te împiedici de mine/ şi-o să cădem împreună-n abis. în colţ, pe străduţa cu sens interzis./ şi miros de canalizare/.../ sunt eu! eu sunt aici! eu sunt chipul cel adevărat al victoriei!/ am înfrânt în toate bătăliile!/ am cutreierat toate utopiile! De acolo/ m-am întors glorios. de pe o parte pe alta./ acum stau răstignit cu faţa în jos./ la poalele unui destin prea îndepărtat. şi ce frumos ar fi putut să fie... şi bine... ce păcat.../ pe faţă port acuma pecetea asfaltului crăpat”. A existat un timp, „mai de mult”, precizează poetul, când „rezemam pământul cu spatele”; atunci el trăia cu iluzia că iubita sau poate că moartea o să treacă în apropierea lui, „ca o umbră strălucitoare, zăpăcind trotuarele pustii” ale unui oraş de provincie, că o să se împiedice de trupul lui, rostogolindu-se cu el în abis, pe strada ce miroase a canalizare. Poetul exclamă: „Eu sunt chipul cel adevărat al victoriei”, „am cutreierat toate utopiile, de acolo m-am întors glorios”. Atât de glorios cât s-ar fi putut întoarce un om ce zace pe mijlocul trotuarului, ocolit de trecători: „poetul s-a întors glorios
«de pe o parte pe alta», pentru a-şi savura, încă o dată, reveria agonică”(Ibidem). El a ieşit victorios din bătălii pentru că nu a participat la ele, în acelaşi fel petrecându-se lucrurile şi cu utopiile: le-a cutreierat cu gândul, oprindu-se undeva la jumătatea drumului, conştient fiind că nu merită să mergi până la capăt, odată ce „oriunde te-ai duce” e moartea. „Am înfrânt toate bătăliile”, murmură el şi acest murmur ne duce cu gândul la Bacovia, care afirma într-o poezie: „Mi-am realizat toate profeţiile, sunt fericit...”
Conştientizându-şi înfrângerile, Lucian Vasilescu îşi „savurează” victoria „răstignit
cu faţa în jos, la poalele unui destin prea îndepărtat”, ce se conturează undeva, în zare, ca o fata morgana menită să-l inducă în eroare: „şi ce frumos ar fi putut să fie”, şopteşte poetul, întorcându-se victorios de pe o parte pe alta: „Ce? Visul? Realitatea? Poate şi una şi alta.”
Singura condiţie ar fi fost aceea ca poetul să fi mers până la capătul drumului, pentru a-şi
contempla parcursul, însă el a preferat să îl contemple dintr-un punct ceţos, din care ochiul nu percepe decât praful ce se ridică spre cer. De prea multă aşteptare: „Pe faţă port acum pecetea asfaltului crăpat”, astfel încât „în felul acesta am izbutit să încep încă o zi pierdută. magistral. întinsă de la un capăt la altul pe un pat de spital. încă de dimineaţă./ când mi se pun perfuzii ca să-mi fie greaţă. // de pe peretele din faţă, spre răsărit, îmi zâmbeşte acelaşi chip ponosit/.../ mi s-a spus că el este calea, că doar el ştie drumul. dar el stă şi se uită la mine şi doar îşi scutură, din când în când, de la ţigară, scrumul./ pe faţa de masă. apoi îşi toarnă vin în pahar. şi-mi dă de înţeles că orice aş face ar fi în zadar. // mi s-a spus că el e cuvântul, dar nu-l aud. mi s-a spus ca el e lumina./ dar nu se poate vedea din colţul vieţii mele verde cum e fierea, amară şi rea. în felul acesta începe încă o zi pierdută. în care tot ce fac e să respir...”.
Poetul „blazat şi uşor taciturn îşi descoperă sensibilitatea” (Nichita Danilov),
sensibilitate care se dovedeşte a fi una dureroasă, după ce „poeţii generaţiei '80 şi-au
transplantat inimi de hârtie şi şi-au injectat cerneală în vene” (Alex. Ştefănescu, Poezie fără frontiere: Poezie şi rugăciune, în „România literară”, Bucureşti, nr. 29, 2000).  Dacă volume precum Evenimentul zilei, 1995, Ingineria poemului de dragoste, 1996, Sanatoriul de boli discrete, 1996, au atras de la început atenţia şi au fost premiate datorită dramatismului, a tensiunii ontologice care putea fi sesizată dincolo de o gesticulaţie de carnaval, în cuprinsul lor existând şi unele spaţii ale unei poezii minore, dezarticulate, lipsite de fior liric autentic, cartea Spirt. Muzeul întâmplărilor de ceară, produce o impresie puternică, prin intensitatea calmă a trăirilor: „nimic din ceea ce este lumesc nu îl poate perturba şi nu îl iluzionează” (Ibidem), în volutele unei imaginaţii din care nu lipsesc volutele onirismului: „Am născocit un cuvânt de forma trupului tău. Apoi altul./ Şi încă unul. Frumoase, de nerostit, într-o limbă nouă,/
bogată şi moartă. Unul câte unul./ Dar cuvântul ce-l căutam inimii mele tot nu se-arată./
Aşteaptă - răgazul scurt al vieţii nu e de-ajuns./ Ai moartea înainte pentru a spune ce ai de
spus.” Spirt. Despărţirea vieţii în silabe
Versul pe care Alex. Ştefănescu îl vede ca un posibil motto al acestui volum este:
„Ai moartea înainte pentru a spune ce ai de spus”6. Acest poem de dragoste este străbătut de un sentiment al sacrului, cristalizat sub forma unei rugăciuni: „Vino şi spune sufletului meu: Eu sunt mântuirea ta!/ N-a mai rămas nimic sănătos în carnea mea;/ nu mai este nici o vlagă în oasele mele./ Rănile-mi miroasă greu şi sunt pline de coptură!/ Sunt gârbovit, peste măsură de istovit;/ toată ziua umblu plin de întristare!/ Căci o durere arzătoare îmi mistuie măruntaiele/ şi n-a mai rămas nimic sănătos în mine!”. Cititorul devine, astfel, asemenea unui preot în faţa confesiunilor poetului: „poemele purtând cu ele o umbră mistică; există episoade când poetul este cuprins de deliciile disperării; poemul părând a fi rostit de un om istovit şi care se încheie cu o glumă literară făcută în treacăt, o ultimă tresărire a spiritului ludic” (Ibidem). În fluxul poematic al trăirilor, se produce o juxtapunere de stări contradictorii, de lumini şi umbre, de real şi halucinatoriu „Poate că ar fi trebuit să trăiesc în alt fel, să  spun/ alte cuvinte. Acum e târziu - înapoi este tot şi atât de puţin/ înainte. A fost o vreme frumoasă, aş spune,/ a fost un foc ce s-a preschimbat în tăciune./ îngăduie-mi încă puţine cuvinte să închei măcar/ ce-mi aduc aminte./ Linişte, de jur-împrejur. Lumină de la stele fără abajur./ Umbre, umblând încolo şi-ncoace./ Voci întrebând: nu mai vine odată, ce face?/ I-a mai aruncat câteva cuvinte, de milă./ Nu vă uitaţi că vi s-ar face silă. E-o zdreanţă./ O ce?/ Zdreanţă!// Cel cu ochii de faianţă.” Ecoul poemului fiind: „Răspunde-mi când strig, Dumnezeul neprihănirii mele,/ scoate-mă la loc larg, căci sunt la strâmtoare! Ai milă de mine, căci mă ofilesc!/ Vindecă-mă, căci îmi tremură oasele!/ Sufletul mi-i îngrozit de tot. întoarce-Te, izbăveşte-mă!”
Alex. Ştefănescu îl vede, pe drept cuvânt, pe Lucian Vasilescu ca pe un „poet
capabil să se elibereze de orice influenţă şi să renunţe la orice frivolitate, cu scopul de a
deveni un poet auster şi meditativ, un poet ale cărui versuri au o rezonanţă gravă, asemenea unui sunet de clopot, în sufletul cititorului” (Ibidem).
 
Nocturn şi diurn creative
 
Volumul Confort 2 îmbunătăţit (Lucian Vasilescu, Ioan Es. Pop, Confort 2 îmbunătăţit, Editura Redacţia Publicaţiilor pentru Străinătate, Bucureşti, 2004) este coerent şi unitar ca alcătuire, unitatea cărţii constând în cele trei cicluri incluse, ce configurează un fel de concordia discors (Dan Bogdan Hanu, Nocturne şi diurne la patru mâini şi între patru ochi, disponibil la http://convorbiriliterare).
În aparenţă nepoetice, textele ciclului median sunt proze fascinante: „Trebuie neapărat să fac asta” e un fel de aide-memoire completat cu fapte diverse, din categoria înşelătoare a
banalului, a lucrurilor peste care se trece uşor, textele sunt fragmente rătăcite, împrăştiate,
strălucind stins în underground -ul anomic al oricărei zile, pe de altă parte în realitate sunt breşe revelatorii spre faţa nefardată a lumii, paragrafe care vertebrează şi configurează formele verbului a fi. Poezia apare în stare pură, însoţind o experienţă sau alta de viaţă, o stare precipitată a lucrurilor, o stare persistentă în urma vacarmului, a balansului exceselor şi absenţelor care revelează feţele unei cotidianităţi structurată schizoid. În acest insolit „miez al cărţii, predomină devoţiunea faţă de tot ceea ce se menţine, cu o încăpăţânare salutară, în sfera celor importante şi, destul de rar, în aceea a urgenţelor; urgenţe care respectă mai mult un algoritm subconştient, solicitând prin urmare un efort de extragere din bulboanele contextului inerţial pentru a fi scos la lumină”(Ibidem). Pe de o parte, Ioan Es. Pop parcurge un proces prin care lucrurile se încarcă de materialitate, se reifică şi se închid în sinea lor claustrantă, în timp ce Divinitatea este redusă, la rândul ei, la o materialitate continuă, compactă: „de la lumină în sus, lucrurile devin tot mai grele/ (...)/ marea greutate e chiar uşorul, sau nu materia e grea, ci lumina care o apasă.” Lumina, ca simbol al divinităţii, capătă consistenţă şi legitimează definitiv criza credinţei, a confesiunii în fibra ei etică, fluidizantă, primenitoare pentru subiectul tensionat, captiv al unei condiţii reflexivimaginative precare.
Pe de altă parte, scriitura lui Lucian Vasilescu evoluează cu gravitate şi siguranţă de
sine într-un gest similidemiurgic de întemeiere a unei lumi posibile, cuvintele sale învestind cu accente ale sublimităţii o lume imponderabilă: „Ce hârtie frumoasă, ce dreptunghi alb, desăvârşit, pe unde te-am căutat de la început la sfârşit. De la cer la pământ. Zi după zi, cuvânt de cuvânt.” La Lucian Vasilescu, cuvintele instaurează un fel de magie a onticului şi a complementarităţilor care îl dispută, dezvăluind o tentaţie a cuprinderii totalităţii: „Cu preţul ochilor am cumpărat lumina. Cu preţul cuvintelor mângâiere. Cu preţul gurii am cumpărat liniştea pe care o ascult în tăcere.// (...)// (...) cu preţul vieţii mi-am arvunit o moarte, pe care o trăiesc noapte de noapte. Îmbrăţişez pe Dumnezeul meu şi tremuram de frică. Aş face o minune, îmi spune, una mică./ Ne strângem în braţe şi încercăm, din toate puterile, să uităm”. Ioan Es. Pop se lasă, în schimb, tutelat de acel „soare negru al melancoliei saturniene”, desfăşurându-şi frazarea imagistică într-un regim dionisiac al scriiturii şi simţirii: „văd mai degrabă carnea neluminoasă.// iar când carnea va orbi, au să vadă/ şi lumina cărnoasă din pricina căreia putrezim.”
Dacă Lucian Vasilescu coboară mereu, aproape imperceptibil însă, în bolgiile
cotidianului, Ioan Es. Pop urcă, cu destule dificultăţi şi ezitări, înspre o metarealitate, abia
întrezărită: „un somn uluitor pe valea oltului/ şi o morga-n sibiu, unde-am auzit că nu sunt muşte/ şi de unde aş putea fi dus cu ambulanţa/ până-n maramu'.” Aici, biograficul şi
poeticul se intersectează: „În bipolaritatea ori măcar ambivalenţa sa, biograficul
concentrează liniile de forţă ale unor viziuni thanatofore, stenografiate spasmodic” (Ibidem), iar viziunea ar strălimpezi irizaţii ale thanaticului „să scadă viaţa ca să scad din moarte./ gruel a-nceput de mult, dar uşorul/ se-ncăpăţânează să-ntârzie./ eşti când pe ce să fii, când pe ce să nu fii./ aceasta este moartea vie”. Alteori, poetul pune în scenă rememorări extatice, grele de sens: „Plăteam pentru fiecare dans cu pielea, cu carnea, cu ochii. Lumină n-am mai văzut, de atunci, niciodată. Şi mâna când am întins am atins doar o umbră boantă, ciudată. Duhul cel Sfânt dansa pentru mine, la mine la masă. Şi noapte nu a mai fost fiindcă ziua nu mai fusese demult şi viaţa nu mai era fiindcă moartea însăşi cânta. (...)/ Până unde tot ce era de sfârşit se sfârşea. Şi tot ce era de-nceput începea”.
Pendularea între o metarealitate amorsată de resorturile imaginarului oniric,
simptomele sinelui şi materialitate se realizează prin apelul la o stare de comprehensiune
maximă faţă de miracolul vieţuirii. Ambii poeţi „redescoperă şi revizitează, cu o stringenţă a umilităţii asumate şi valorificată ca epoche, în ceva care îi desface de reprezentările prefabricate, artificioase, mereu datoare obiectivărilor apriorice, preluate, mai mult sau mai puţin, în conformitate cu canoanele instituite conjunctural” ”(Ibidem), ei degajând continuu orizontul percepţiei, al ordinii intranzitive şi recompunând o imagine a lumii traversată de aromele transcendenţei: „pe atunci mi se năzăreau balauri, diverse jivine şi locomotive cu aburi”, rememorarea unei lumi pierdute şi regăsite făcând posibil un posibil dialog cu meditaţia platoniciană, „anamneza devenind superpozabilă cu o versiune a istoriei fiinţei” ”(Ibidem), transcendenţa fiind, de altfel, situată într-un plan antropomorfic: „Dumnezeu mai este pentru că mi-l aduc aminte: se făcea tot mai mic şi mai mic, înghiţit de asfalt şi cuvinte”, astfel încât, absorbită în text, transparenţa se converteşte în resursă generatoare a ficţiunii onirice.
Lentoarea care năpădeşte uneori articulaţiile şi ligamentele discursului, neutralizându-i reţeaua nervoasă în punctele sale nodale, marchează epifania textului ca obiect ontologic, revizitabil pe traiectul restituirii autorului sau la finele experienţei acumulate-epuizate. Textul este doar transcris, el a fost deja asumat, trăit, fenomenalitatea este transgresată prin relieful extatic, convulsionat, al limbajului: „Ai intrat pe uşa pe care se iese nu-i nimic, aşa fac toţi./ Dar tu te-ai întors iar pentru asta o să-ţi toarcem un giulgiu
frumos.// Mulţumesc, am răspuns. Eram obosit, eram norocos. (...) cam asta-i tot ce mai
rămâne după: / un sac din care spaimele s-au dus/ (...)/ şi nimeni care să mai şadă sus şi/
Toate oglinzile în care m-am oglindit, chiar şi din întâmplare, au fost înrămate şi
spânzurate-n altare./ Sunt eu./ Eu sunt bunul Dumnezeu, tăcerea se întinde, se desfăşoară
deplină, iar taina rămâne intactă”. Multiplicarea imaginii eului reprezintă un refuz al
alterităţii, textul reflectându-se în propria sa structură: „Mâine, la o vreme oarecare, voi
porunci închiderea cuvintelor în dicţionare. Le voi alinia elegant, pentru apelul de seară,
pentru o delicată execuţie sumară.” În Val-deale, diferenţele stilistice se atenuează, în ciuda unei atracţii spre imaginile grele, coşmareşti: „boii au tras la bar şi-au întrebat: al nostru e cumva/ pe-aici? pe bulevardul pache, fost republicii, nu mai/ trecuseră boi de o sută de ani. nu-i, a zis barmanul,/ dar dacă vreţi o vodcă şi plătiţi cum plătea,/ intraţi şi beţi-vă băutura în pace,/ da-i musai să-l duceţi, o să apară el de undeva”, iar simţurile sunt amplificate sinestezic: „am izbândit. oamenii-şi feresc privirea când mă-ntâlnesc. până şi soarele mi-a luat umbra înapoi, mă scurg prin rigolă, ca un noroi./ când îmi aud paşii, îmi trag de sub picioare străzile. din văzduh, păsările, contenind din cântat, mă înveşmântează, grijulii, în rahat./ (...)/ acum, peste mine nici plouă, nici ninge. pe mine când cade lumina, se stinge.”
În aceste versuri, parfumul thanatic este şi mai pregnant, poemele deviind spre un
fel de exerciţii de exorcizare a obsesiei morţii, într-o lume ajunsă în preajma extincţiei:
„aici, în niciunde, veştile sunt rare şi ţinute la mare preţ. astăzi, aici doar bate vântul.
învârtind împrejurul meu, an după an, rotundul, pământul, sau, de cealaltă parte: eşti deja
mort/ şi nu mai poţi muri. eşti şi viu, dar nu mai poţi trăi”. Iluminările alternează cu palorile
apocaliptice, iar conştiinţa e invadată de dileme: „am stat aşa, în tăcere, privindu-l în ochi pe dumnezeu. am tăcut împreună, ca doi buni prieteni. (...) între noi se mişcă aerul într-un
asemenea fel încât nu se lasă auzit de urechile oamenilor./ între noi vibra aerul ca la un
cutremur devastator, imperceptibil. /şi, în clipa aceea, gândacii mei de bucătărie s-au
prăbuşit, definitiv, în genunchi şi da, am o şapcă jalnică (...)// seara o dau jos şi pe margini rămâne o dâră gălbuie/ să fie asta aura? sau e doar amestecul/ de frică şi fosfor ieşite prin transpiraţie?/ ce mă fac? mor sau ba? cine decide, eu sau eu?/ voi fi iarăşi mic şi voi ucide, nu-i aşa?”.
Acest ultim ciclu al volumului este străbătut de unitatea şi fluenţa viziunilor, care
rezultă tocmai din contrastul între eu şi decorul mundan, căci „a participa la un theatrum
mundi, a te înscrie pe volutele convenţiilor, este mult mai lesne şi profitabil totodată, decât a te înhăma şi înfăţişa în limitele propriei naturi; adiacenţa aceasta ineluctabilă naşte monştri; ori, în cazurile softiste, flash-uri de sinceritate metapoetică, degrabă oxidate în capitulări de uz comun: aceasta nu este altceva decât un pretext pentru un text” (Ibidem), sau, cum scrie poetul: „este drept, viaţa mă strânge în braţe din ce în ce mai tare. dar nu e a mea. o trăiesc doar din întâmplare. făcea trotuarul; era ieftină, era de vînzare”.
 
Dualitatea poetizare-depoetizare
 
Lucian Vasilescu este perceput ca având o natură lirică dificil de încadrat în vreun
model categorial, chiar dacă „gesturile”, toposurile, atitudinile şi felul său de a scrie pot fi
inventariate, înregistrate dar şi descrise cu mai multă rigoare analitică, astfel încât „cititorul rămâne uneori cu senzaţia că esenţa poeziei, mecanismul şi structura ei inefabilă îi scapă, sustrăgându-se intenţiei şi atenţiei sale critice” (Iulian Boldea, Poeţi români postmoderni, Editura Ardealul, Târgu-Mureş, 2006, p. 240). Se observă că opţiunile poetului se orientează spre un lirism depersonalizant, în ciuda referinţelor autobiografice abundente, existând, tot timpul, o distanţă, un decalaj, un hiatus între „gestul” trăit şi cel fixat în poem, distanţa şi hiatusul ficţionalizării, elocvenţa trucată a „poetizării”.
În poemele lui Vasilescu se revelează o dualitate şi ambiguitate între poetizare şi
depoetizare, în măsura în care „poetul se ocupă de re-scrierea realităţii prozaice, a
derizoriului cotidian, în timp ce se dedă de-construirii, detabuizării miturilor poetice
consacrate; din acest motiv timbrul personal va suferi o estompare a dimensiunilor şi a
accentelor, în beneficiul unei reprezentări de o senzorialitate torenţială a realităţii, de unde poetul parcă ar dori să extragă maximum de detalii, impresii dar şi de imprevizibil” (Ibidem, p.241). Un asemenea exemplu îl găsim într-un fragment din Poem deja scris: „camera mea are patru pereţi podea un tavan eu/ sunt înăuntrul ei prind cuvinte din zbor/ le rup aripioarele ţopăie prin odaie apoi le strivesc/ rămân urme scârboase alambicul frumosului da/ acum stau pe scaun mâinile la spate zdravăn legate ascult/ cum dincolo de peretele stâng inima/ pompează prin fierul beton complicitatea duplicitatea vieţii în comun/ vecinul îşi construieşte o piramidă a lui keops din chibrituri brăila/ l-au dat la televizor stacojiu transpirat gâfâia de plăcere/ nevastă-sa-i făcuse plăcintă cu mere/ chiar i-a adus aminte că-i spusese demult înainte aşa/ te iubesc roşise stinsese lumina apoi trebuie s-o ia/ acum era cineva/ cumpărase toate chibriturile din oraş pentru/ grădini suspendate turnuri din pisa podul londrei canal grande/ notre dame arhitectura absurdului/ la scară unu la unu băteam din palme putea fi frumos/ la sfârşit şi-ar fi tăiat din fericire venele”.
La nivelul construcţiei imaginii se poate descifra o anume „tendinţă a poetului de a
unifica extremele: derizoriul şi solemnitatea, sublimul şi grotescul, principiul plăcerii alături de principiul realităţii, aceşti termeni regăsindu-se cu aparentă lipsă de efort în spaţiul poemului”(Ibidem). Pe de altă parte, percepţia erotică sau erotizantă a realităţii, învesteşte obiecte ale derizoriului cu o anumită deschidere simbolică, iar impresia de „înscenare” amplifică dramatismul relativizant, ironic şi în acelaşi timp parodic al versurilor; refuzul solemnităţii, respingerea atitudinii grave, oraculare au drept efect un plus de naturaleţe şi ludic, însoţite de accente onirice. Se observă desolemnizarea cu consecinţe depersonalizante alături de un autoportret liric parodic, şi anume: Poemul formular. Aici se poate observa „apelul la formulele standard, la mecanica limbajului administrativ, care sporeşte senzaţia de absurd, de existenţă dezontologizată, redusă la datele reificării, ale automatismelor groteşti” (Ibidem).
Există un raport strâns, de o directă proporţionalitate în poemele lui Vasilescu, între
„abundenţa luxuriantă a obiectelor şi precaritatea ontologică a lumii; iar pe măsură ce
acumulează mai multe detalii, dimensiuni dar şi aspecte, realul devine mai pauper în
semnificaţii şi transparenţă simbolică. Din acest motiv demersul poetului este reprezentat
prin înregistrarea abundenţei senzoriale a lumii pe de o parte şi prin re-scrierea realului, prin atribuirea realităţii desemantizate a unui înţeles propriu pe de altă parte. Dacă lirica poetului se detaşează prin impresia de sfidare a cotidianului, prin descompunerea minuţioasă a detaliilor, atunci poemul se află în mijlocul acestei scormoniri, având drept scop transformarea în alegoric” (Ibidem, p.242). Pe de altă parte, sensul poetic va fi învingător în urma confruntării realităţii imediate cu proiecţia ei pe retina poetului, demontarea detaliilor având drept element de susţinere sugestia.
Poezia lui Lucian Vasilescu traduce în vers două atitudini complementare: „în primul rând o atitudine de refuz a unei existenţe obiectualizate cu un destin care se scrie pe
sine cu un apetit referenţial, şi în al doilea rând, o recuperare a sensurilor ce transcend
lumea dezafectată, încercându-se o reînvestire simbolică a lucrurilor” (Ibidem, p.242). Această dualitate de atitudine înglobează „demitizarea şi sugestia simbolică, deriziunea şi suavitatea; de aici se nasc versuri care duc la absurd evidenţele realităţii; însă în acelaşi timp beneficiază de o transparenţă prin care se ghicesc resursele purificatoare ale simbolicului transfigurator” (Ibidem, p.242). În Sanatoriul de boli discrete există un poem în care această tensiune între realitate şi idealitate se transpune în versuri ironice, având conotaţii onirice, cu un simţ viu al dedublării afective: „Ce-i viaţa – zise unul – o maşină, iar Dumnezeu lucrează la pompa de benzină. Eu primisem în dar o tristeţe luxoasă, decapotabilă şi făceam cu ea ture. Primise în dar o tristeţe luxoasă, decapotabilă şi făcea cu ea ture prin oraş. Era un oraş pliant, rabatabil, un fel de oraş de voiaj. Adică se urca în tristeţea aia luxoasă, decapotabilă, trecea pe la pompă, îi făcea Dumnezeu plinul, dădea drumul la muzică şi pornea pe viaţă în jos, pe un mal frumos, ia auzi-l cum trece şi pe toţi întrece. Şi nu se oprea decât de găsea un loc potrivit, un loc nimerit (...)”.
Iulian Boldea observă la Lucian Vasilescu „înscrierea unei existenţe prozaice,
derizorii în spaţiul poemului, ceea ce îi conferă lumii identitate, legitimitate alături de o
legitimitate ontologică; versurile sale mărturisind o adevărată obsesie a transcrierii, prin
intermediul unui efort de a oglindi lumea, de a-i reda cu un efort mimetic toate articulaţiile; poemul se va ontologiza astfel, căpătând conformaţia realului”(Ibidem, p. 243): „Nu se poate scrie nimic. Abia de se poate transcrie”. Există în această poezie o clară opoziţie real – ideal care îşi găseşte rezolvarea în gestul salvator al transcrierii: „E toamnă. Frunzele cad sub adierea vântului rece. Cuvintele cad odată cu ele. Nouă nu ne rămâne decât să transcriem. Nimeni nu ne crede că nu le-am scris noi, că doar le-am transcris. Nimeni nu crede că realitatea pură este mai mult decât ceea ce se vede cu ochiul şi se pipăie cu mâna. Nimeni nu crede că trupurile noastre fermecate sunt alcătuite din cea mai pură realitate. Nimeni nu crede că Dumnezeu însuşi nu este altceva decât cea mai pură realitate. A tuturor trupurilor noastre fermecate.”
Obsesia transcrierii este exemplificată de ecourile intertextuale, căci, în ciuda
expresivităţii lor ludic-parodice, trecutul se înscrie în prezent, lumea este transcrisă în poem, iar eul se regăseşte în materialitatea realităţii. Revelaţiile eului sunt expuse cu o neutralitate studiată, iar experimentalismul versurilor, expunerile metapoetice reprezintă tot atâtea mărturii ale lucidităţii unui poet ludic, sunt dovezi ale eului liric constrâns să îşi
ficţionalizeze trăirile, să se înstrăineze mereu de sine. Există „o radicalitate a viziunii
poetice întrezărită în versurile lui Vasilescu, de aici traduce nu doar un gest al negaţiei
iconoclaste a unui real pauper moral, ci şi un gest de «iluminare» ontică; el este mereu
relativizat de impulsul parodic şi ironic. Lucian Vasilescu este văzut ca un poet de o certă
anvergură şi autenticitate, născut şi nu făcut, în ciuda textualismului, a metapoeziei şi a
lucidităţii «transcrierii» propriilor obsesii” (Ibidem).

Poezia lui Lucian Vasilescu aduce cu sine două atitudini complementare: în primul rând, este vorba despre o atitudine de refuz a unei existenţe obiectualizate, cu un destin care se scrie pe sine cu un apetit referenţial, şi, în al doilea rând, se poate vorbi despre o recuperare a sensurilor ce transcend lumea dezafectată, încercându-se o reînvestire simbolică a lucrurilor. Această dualitate de atitudine înglobează demitizarea şi sugestia simbolică, deriziunea şi suavitatea; de aici iau naştere versuri care duc la absurd evidenţele realităţii.

Ana Dobre:
 
Până la apariţia, în 2014, a volumului Ţara mea, viaţa mea, dragostea mea: despre modesta mea ratare personală, Lucian Vasilescu „generase conţinut”, lăsând în urmă, cu oarecare cadenţă şi ritm volumele: Evenimentul zilei – un poem văzut de Lucian Vasilescu (1995), Ingineria poemului de dragoste şi Sanatoriul de boli discrete (1996), Spirt. Muzeul întâmplărilor de ceară ( în colaborare  cu Daniel Bănulescu, Mihail Gălăţanu, Ioan Es.Pop, Cristian Popescu, Nicolae Tzone, Floarea Ţuţuianu, 2000), confort 2 îmbunătăţit (în colaborare cu Ioan ES. Pop, 2004),  Fără de care ar fi în zadar (2006),  unse pe suflet...(2008), aproape. atât de departe (2010) şi antologia Institutul de Poezie Legală (2010), apreciate în breaslă. Fusese, poate, pregătit pentru ceea ce „spera(m) să se întâmple”, într-un odinioară când viitorul părea „o formă pentru care doream şi mă simţeam în stare să generez şi eu conţinut” sau cum o afirmă liric: „demult, credeam că viitorul vine el,/ nu c-o să mi-l dea cineva./ demult, credeam şi eu în viaţa din filmele de cinema./ unde totul se naşte din beznă şi sfârşeşte-n lumină./ cum credeam c-o să mi se-ntâmple şi mie, în viaţa mea”. Ajuns într-un moment al opţiunilor finale, al clarificărilor, poetul, om al timpului său, om al cetăţii, constată înfiorat degradarea lumii, manelizarea societăţii româneşti, însoţită de eterne şi dureroase devalorizări. Într-o desincronizare totală, formele au luat locul fondului.  
Pe acest fundal, ca-ntr-un tablou expresionist al esenţelor şi al arhetipurilor, se profilează imaginea Poetului, atemporal şi atipic, în afara preocupărilor lucrative şi/sau mercantile. Mărturia lui este mărturia unui martor implicat credibil: „Am crezut, din decembrie 1989 şi vreme de vreo douăzeci de ani, că-mi locuiesc visul. Se vede treaba c-am adormit visând frumos şi m-am trezit în plin coşmar...” Despărţindu-se de această lume dominată de umbre dense, Lucian Vasilescu, într-un mod asemănător cu Dorin Tudoran,  se delimitează de confuziile lumii literare – confuzia dintre Poet şi Poezie, de exemplu, definindu-se ca un fel de Ion Anapoda. Exerciţiul de adecvare, aplicat spre a armoniza contrariile, parte a circuitului manelei în natură, a depăşit şi înlocuit rezistenţa la sistem. Acest fenomen generează şi determină replierea: „...Drept care mă voi adecva şi eu la mine însumi şi, după ce voi publica această ultimă carte, mă voi retrage înăuntrul bucuriei, speranţei şi libertăţii din care mă nutream, scriind, înainte de 1989. Doar că n-am să mai public. Nu vreau să sune patetic, dar pentru mine poezia a fost (şi este) un fel de a scrie complementar unui fel de a fi. Şi aş vrea ca aşa cum a fost (şi încă este), aşa să şi rămână”. Hotărârea de a nu mai publica, rămânând în continuare poet şi continuând să scrie, este o mănuşă aruncată contemporaneităţii dominate de vălurile înşelătoare ale iluziilor, incapabilă să vadă esenţele. Consecinţele sunt asumate: „...îmi amputez acum, voluntar, orizontul de aşteptare al oricărui premiu literar sau pentru literatură. Aş vrea să fiu bine înţeles: nu acuz – doar constat şi mă recuz”.
Prima poezie este o prelungire a acestor gânduri aşezate în loc de prefaţă: „dragii mei, vă scriu din mine însumi, unde am ajuns cu/ bine. vremea, pe aici, e frumoasă./ apa e liniştită. locuiesc la acelaşi etaj cu doi oameni/ drăguţi: un tâmpit şi o tâmpită”, sugerând o conştiinţă constattivă în raport cu modul de a înţelege poezia şi relaţia cu lumea, aşa cum o spune şi metaforic: „m-am străduit, am sperat, am crezut o viaţă aproape/ întreagă./ aşa cum a fost: strâmbă, pocită, beteagă.// m-am străduit, am sperat, am crezut o viaţă aproape/ întreagă./ dar mi-a ieşit strâmbă, pocită, beteagă”.
În sens nicihitastănescian, poezia este scrierea cu tine însuţi, ceea ce se traduce în termenii sincerităţii absolute. Lucian Vasilescu experimentează această sinceritate, poezia fiind, în înţelesul său, o formă superioară de confesiune şi de purificare. Acest autoportret : „sunt un om rău. de aceea, pe unde mă prind,/ pe loc mă şi calc în picioare. sunt mincinos:/ îmi vine să urlu, dar spun că nu mă doare.// am şlefuit, de-o viaţă, toate păcatele. până/ s-au făcut stele strălucitoare – faruri închipuite,/ ademenind spre adâncuri corăbii, pe mare” îi răsfânge umbrele, păcatele, otrăvurile, sfârşitul, pustiurile pentru a lăsa, prin efect cathartic, lumina creaţiei să triumfe.
Într-o altă poezie, concepută ca un monolog imaginar adresat unui cititor virtual, definiţia se nuanţează în sensul clarificărilor, fără a urmări consecinţele reverberărilor ideii: „dragii mei, scrisul este o întreprindere cu desăvârşire/ nefolositoare./ a scrie este ca şi cum ai căuta, cu tot dinadinsul,/ pete în soare...”. Speranţa prefacerii lumii trece de la creator la cititor: „voi veţi învinge. pe voi v-am ales/ să daţi sfârşitului lumii un nou înţeles”.
Există o disperare afirmată în poezia lui Lucian Vasilescu, disperarea omului care vede, ştie mersul strâmb al lumii, dar e silit să-şi conştientizeze şi neputinţa, şi neputinţele: „acum trăiesc în altă parte. citesc o altă carte. scriu./ cum alţii prooroceau în pustie, scriu şi eu în pustiu./ în nisipul pe care-l va linge marea./ în nisipul vecin cu disperarea./ lumea se duce de râpă. eu aş vrea să rămân. să rămân,/ peste pustia nisipurilor singur stăpân”.
Interogaţiile retorice: „oare din întâmplare, în limba mea, dimineaţă rimează/ cu greaţă?/ oare din întâmplare, în ţara mea, lumina e întuneric?/ oare din întâmplare viaţa mea e întunecată feeric?/ oare din întâmplare tinereţea mi s-a scurs/ printre degete, ca o apă?/ oare din întâmplare din acum şi aici nimeni nu scapă?”, au valoarea unor confirmări, confirmând destinul tragic al individului şi, implicit, al naţiei. Afirmaţiile din strofele enunţiative au valoarea unor descrieri exacte, proiecţii ale eului bolnav de patria/ ţara sa: „în ţara mea e o veşnică primăvară. în ţara mea înfloresc/ toate bubele pământului. tot aici, de mai bine de/ cincizeci de ani, îmi locuiesc şi eu neputinţa./ nevolnicia. neîmplinirile. umilinţa”. Sentimentul dominant este jalea lui Octavian Goga din poezia Noi: „în ţara mea răsună codrul de manele. şi viaţa mea joacă/ îndrăcit după ele./ în ţara mea apele susură în ritm de manea. şi viaţa mea/ se scurge-n hazna, odată cu ea./ durerea mi s-a schimbat în plăcere, arsura o simt/ ca pe-o mângâiere”, jale depăşită, în poezia lui Goga, de speranţa într-un viitor compensator, jale tragică în această transcripţie; diferenţele nu sunt numai de ritm şi de cadenţe, ci derivă, mai ales, din absenţa speranţei, într-o realitate care a accelerat ritmul devalorizărilor de tot felul.
Sentimentul sfârşitului asociat deziluziei este copleşitor: „când a început, viaţa mea a început de sus./ ca o promisiune. ca un răsărit/ de soare la apus. zeii, congestionaţi la faţă, suflau/ în goarne. în parcări, toate maşinile cântau în cor,/ din alarme/(...) acum, ţara mea-şi doarme somnul de veci,/ chircită în cripta de carne”. Odată cu realismul observaţiei, însuşi timpul moare, nemaiavând pentru ce/cine să curgă ireversibil: „voi veţi învinge. pe voi v-am ales/ să daţi sfârşitului lumii un nou înţeles”, dar şi: „...dar timpul, ca tot timpul, a trecut. nimic nu mai este/ acum ca la început”. Viitorul nu mai există: „se săvârşise timpul. nimic nu mai trecea...// se săvârşise timpul. nimic nu începea./ oraşu-ntreg albise/ trăgând pe nas manea.// se săvârşise timpul. nimic nu mai sfârşea.// păşeam ca pe-o planetă imensă,/ străină şi grea”.
Semnificativ în  acest tablou al durerii este motivul copilului care refuză să se nască: „în chiar clipa de dinainte de a mă naşte, prin faţa/ ochilor mi-a străfulgerat/ moartea întreagă. m-am opintit înapoi, în pântecul/ mamei, împotrivindu-mă./ dar m-au dibuit şi tot m-am născut. şi sfârşitul a luat-o,/ atunci, de la început”. Dacă în basmul popular, acest motiv era legat de ideea destinului, a condiţiei omului pe pământ, în poezia lui Lucian Vasilescu, refuzul este asociat sfâşitului, morţii speranţei. A trăi de la sfârşit către început (idee pe care Ştefan Mitroi şi-a conceput romanul Viaţa inversă a lui Cocostel Ouatu) este contrar firescului şi, deci, contrar valorilor vieţii. Ca o piele de sagri, viaţa se mişcă odată cu timpul: „viaţa mea, toată, ar încăpea foarte bine într-una/ mai mică./ şi încă ar mai rămâne, subţire, un loc pentru o coală/ de hârtie, o călimară şi-un toc./ de care să mă agăţ cu disperare, ca de-un colac greu,/ de plumb, de salvare./ viaţa mea, toată, ar putea locui într-o alta, mai mică./ chircită-n ungherul unde odată, demult, a tors o pisică./ viaţa mea, toată, ar încăpea într-o sticluţă/ pe care şi-ar trece-o unul altuia îngeraşii/ sorbind câte-o litruţă”.
Pustiul domină această poezie din care au fugit valorile, speranţele, credinţele. Orizontul de aşteptare şi-a pierdut curcubeul. Sensul nu mai există. Asumarea realului nu înseamnă nimic, poetul se roagă în pustie. Există, oare, o speranţă în lipsa de speranţă? Credinţa în cuvânt, în tăcerea dintre cuvinte ar putea naşte o altă speranţă şi cu ea o altă viaţă în care sensul şi rostul să se reîntoarcă: „printre cutele valurilor se va aşterne tăcerea./ acolo se vor aduna, la odihnă, cuvintele./ tocite şi ştirbe. se vor înţelege-ntre ele doar din priviri./ se vor ţine de mână. se vor mângâia./ inimă către inimă. faţă către faţă...”
Aşteptarea nu mai poate naşte doar absurd existenţial ca-n viziunea lui S. Beckett. Asociată, la modul defetist, resemnării: „am aşteptat toată viaţa, cu înfrigurare. am aşteptat/ să înceapă./ acum, resemnarea mă poartă, ca pe un copac înfrânt,/ pe o repede şi tulbure apă”, aşteptarea însemnă sfârşit într-o viziune apocaliptică: „...şi toată lumea, lumea întreagă va fi luată/ de o repede şi tulbure apă”.
Într-o simetrie ironic-sarcastică, strofa care încheie volumul: „dragii mei, a trecut ceva vreme de când n-am mai scris./ dar totul e bine, iar eu sunt cuminte, cum am promis./ mă mulţumesc cu puţin. duc o viaţă tihnită. locuim/ la acelaşi etaj – doi tâmpiţi şi-o tâmpită”, trasează cercul prin revenirea la punctul iniţial.
Dramatică, atingând, uneori, dimensiuni ale tragicului, poezia lui Lucian Vasilescu atinge înalte culmi ale lirismului prin sinceritatea mărturisirii, prin gravitatea tonului, prin atmosferă, întreţinând nu numai speranţa, dar şi credinţa în puterea extraordinară a poeziei de a crea emoţia şi de a stimula sentimentele mari, precum dragostea de patrie, să se manifeste fără oprelişti, fără cenzură sau autocenzură. De aceea, Ţara mea, viaţa mea, dragostea mea: despre modesta mea ratare personală este un volum care nu poate trece neobservat. A vorbi în pustie despre ţară, despre sentimentele tale în raport cu ea poate provoca ecoul să răzbată în toate subteranele gândului şi ale sufletului pentru a produce alte cutremurări.
 
Sfârşitul iluziilor, sfârşitul istoriei, în Antares (Galaţi), nr. 211/ 212/ 213, oct/ nov/ dec 2015
 
Octavian Soviany:
 
O particularitate importantă a liricii post ’90 a fost regăsirea apetitului pentru metafizic (supralicitat în poezia lui Nichita Stănescu), pe care optzeciştii  l-au ocolit în general cu o suspiciune programatică şi au făcut din el principala lor ţintă polemică. Nu mai e vorba însă de metafizica „laică” a celor 11 elegii, nici de „picturile metafizice” ale oniriştilor sau ale poeţilor inspiraţi de aceştia, cu atît mai puţin de producţia „imnică” a lui Ioan Alexandru, tolerată totuşi de cerberii regimului comunist. Se poate vorbi, dimpotrivă, de configurarea unei noi religiozităţi, care se concretizează în „mistica minimalist” a lui Cristian Popescu, Iustin Panţa sau Mihail Gălăţanu, dar şi în religiozitatea „agonală“ din poemele lui Ioan Es. Pop sau din textele publicate după ’89 de Marta Petreu.
Această aspiraţie de a reinstaura poezia în metafizic şi de a reintra în dialog cu divinitatea (chiar dacă e vorba despre un dialog provocator, care se desfăşoară cîteodată aproape de limita blasfemiei) nu lipseşte nici din poemele lui Lucian Vasilescu, unul dintre autorii cei mai reprezentativi ai promoţiei  ’90. În volumul Viaţa dăunează grav sănătăţii (Editura Vinea/ Editura Integral, 2016) neliniştile legate de angoasa trecerii şi a morţii constituie astfel punctul de pornire al unei „rebeliuni metafizice”, cu îndepărtate rădăcini argheziene, ce oscilează, aşa cum se întîmpla şi la autorul Cuvintelor potrivite, între credinţă şi tăgăduire: „m-a aşezat de o mulţime de vreme în trupul ăsta/ şi mi-a spus să stau liniştit./ că-i ceva trecător,/ c-o să fie mai bine. am crezut şi-am rămas./ ca să nu-l supăr, te‑am alungat /şi pe tine. vreme trece, vreme vine. privesc împrejur/ cu luare-aminte: mucava./ doar ici-colo, cuvinte. dar şi lor le-a spus/tot la fel: să stea aşa liniştite,/ c-o să vină cineva să le ia. vreme trece,/ vreme vine. le‑a uitat şi pe ele/ laolaltă cu mine. aşteptăm în tăcere./ literă lîngă literă şi carne pe os./
fără speranţă, frumos” (m-a aşezat…) Analogiile cu Arghezi nu trebuie duse totuşi prea departe, căci anxietăţile personajului liric al lui Lucian Vasilescu sînt mai mult scripturale decît ontologice; el se simte captiv într-o lume de mucava, e un prizonier al „scorburii de hîrtie”, care constată uzura cuvintelor, ce îmbătrînesc laolaltă cu oamenii. Şi, deoarece astăzi nu se mai poate poetiza în limbajul poeziei de acum o sută de ani, lirica ,,metafizică” a autorului devine polemică nu atît în raport cu divinitatea, cît mai ales cu ,,vechiul limbaj” pe care încearcă să-l revitalizeze, aşa cum au mai făcut şi alţii dintre colegii săi de promoţie, recurgînd la resursele parodiei. Astfel actantul liric îşi va pierde dimensiunile prometeice sau faustice, prezente încă, de exemplu, la Nichita Stănescu, e redus la proporţiile „smintitului întru Domnul”, chilia monahală se converteşte în salon de ospiciu, psalmul capătă accente de bufonadă naiv-graţioasă: „ca printr-un ochean, prin fundul paharului/ lumea-mi apare mai aproape, mai mare./ îmi port nemurirea la cingătoare./ în raniţă – bastonul de mareşal. papuci/ şi pijama albastră – aşa cum am fugit/ din balamuc, pe fereastră./ acum, de pe puntea cea mai înaltă scrutez depărtările./ cutreier neobosit/ psihozele, depresiile, nevrozele, mările./ pe trup port răni adînci rămase/ din lupta cu perfuziile,/ cu electroşocurile, copilăria, iluziile./ echipajul s-a răsculat într-o zi şi m-a părăsit./ sînt singur pe oceanul făr’ de sfîrşit./ am credinţa că voi descoperi odată/ şi-odată cuvîntul promis” (ca printr-un ochean…) Se ajunge astfel la o poezie a marginii şi a marginalităţii, nu lipsită însă de aspecte paradoxale, căci la Lucian Vasilescu (şi în poezia grupului ’90 în general) personajul liric e un ,,marginal” mai aparte, ce pare a poseda o anumită monumentalitate, căci e creat cu mijloacele unei retorici inflaţioniste, retorica hiperbolei, ce-l transformă pe pacientul ospiciului într-un soi de clarvăzător burlesc, care nu e decît replica în cheie caricaturală a poetului-mag din epoca primului modernism: ,,cîte şi mai cîte-am văzut. mîna cum scrie, vagoanele,/pe mine, pe domnul, îngerii/cum îmi veghează somnul./viaţa cum rămîne în urmă. ca o gară./unde m-au întîmpinat cîndva cu muzică de fanfare” (cîte şi mai cîte-am văzut.). Această retorică a hiperbolei este însă una înşelătoare, masca de vizionar e pictată en raccourci, feeria se destramă aproape instantaneu, iar actantul liric e redus la veritabilele lui dimensiuni şi descoperă că unica finalitate a vieţii e moartea: „faraon peste civilizaţia de neon./ venerat la toate casele de bilete,/ în sălile de aşteptare,/ în toalete, unde-mi scriseseră numele,/ spre neuitare,/ pe pereţi, la pisoare, rămîi, implorau,/ şi-aş fi rămas, dar din megafoane/ s-a răstit un glas:// nici să nu te gîndeşti, ia-ţi moartea ta şi umblă!// cînd am privit în jur, totul dispăruse fără urmă./ gara, şinele şi toate luminile. pe întuneric,/ abia de-mi mai puteam vedea mîinile./ una scria, cealaltă făcea semne de rămas bun./ apoi împreună, în cor:// viaţa asta-i ca un scrum” (cîte şi mai cîte-am văzut). În acest context, actul scriptural are valenţe magice, devine o formă de exorcism, o tentativă pe cît de nobilă, pe atît de inutilă, de luptă cu moartea, iar scriptorul e un soi de Sisif fericit, ce încearcă să-şi transforme infernul în paradis: „în scorbura mea de hîrtie se pogoară lumină./ scriu în cercuri concentrice./ cîte unul pe an. cu ochii închişi./ semn după semn./ literă după literă. lumea prinde contur./ creşte, de jur-împrejur./ e o lume frumoasă, plină de viaţă;/ un loc cu lumină, un loc cu verdeaţă./ cît vezi cu ochii e numai plăcere./ nici întristare şi nici durere./ tărîm de îngeri, nici suspine, nici plîngeri./ încă puţin, spun, încă puţin,/ mai am de făcut cerul senin./ şi pe dumnezeu. pentru ca totul să fie deplin./ încă visez./ în scorbura mea se strecoară lumină.// în viaţa asta de moarte plină” (încă puţin…). O asemenea ,,risipă de lumină” e însă prea ostentativ afişată, „paradisul” lui Lucian Vasilescu e prea butaforic, prea conturat în culorile stridente ale picturii de gang, ca să nu-şi dezvăluie artificiozitatea şi evanescenţa. Căci, căutînd să unească gravitatea cu parodia şi tragedia cu bufonada, într-o combinaţie aproape oximoronică, autorul ajunge la o formulă poetică extrem de ambiguă, încearcă să vorbească serios şi să glumească în acelaşi timp, iar cititorul său e pus la o grea încercare, fiindcă nu ştie dacă, în asemenea texte, cuvintele trebuie luate în sensul lor propriu, în sensul lor antifrastic, sau, dacă este posibil, în ambele deodată. La fel de ambiguă este şi prozodia întrebuinţată de Lucian Vasilescu: prin jocul rimelor şi al asonanţelor, prin folosirea rimelor interioare, poemele sale capătă fluiditate, sînt cantabile ca nişte arii de operetă. În acelaşi timp însă, pentru că autorul face risipă de puncte, îşi segmentează permanent textul în enunţuri scurte, acesta se ,,rupe” mereu, ca şi cum şi-ar contesta propria melodicitate sau ar încerca să-i sublinieze artificiozitatea. Departe de a fi un neajuns, acest joc al ambiguităţilor îi conferă poeziei lui Lucian Vasilescu o puternică marcă de originalitate şi o individualizează în raport cu aceea a colegilor săi de promoţie. Iar dacă aşa cum spuneam, la începutul acestor consideraţii, revolta poetului are ca obiect „vechiul limbaj”, demersul său subliniază în cele din urmă că, astăzi, pentru a supravieţui, poezia trebuie să trăiască în simbioză cu propria-i parodie, travestindu-se în culorile kitschului şi în muzica săltăreaţă a operetei.
 
Anxietate şi parodie, în Observator cultural, nr. 837, 25-31 august 2016