Lucian Vasilescu

Viața, ca moarte Ón captivitate

Nu sunt născut/ crescut/ educat în București. Cu toate astea, orașul ăsta mi-a impus, de când mă știu, respect. În timp, puțin câte puțin, am început să-l îndrăgesc. Apoi, puțin câte puțin, am început să-l iubesc. Ca mai toate sentimentele care se dezvoltă natural, în tihnă și fără pripeală, am ajuns la o dragoste mare. Cred că și orașul mă iubește pe mine. Am eu semnele mele, am eu urme lăsate de oameni prin viața mea. Suntem împreună de 18 ani și ne simțim bine. Îmbătrânim împreună. Eu mai iau câte o pastilă și mai dreg ce se mai defectează, pe ici, pe colo. Mă mișc încă destul de bine. Pe aceleași străzi, pe care le știu de zeci de ani, din vremea în care le străbăteam fascinat, cu pasul. În jurul meu, orașul se face tot mai bătrân, mai bolnav. Și nimeni nu-l ajută. I-au ieșit pe față negi urâți și uriași, de betoane și sticlă scumpă, iar părțile sale cele vechi, cele care scăpaseră de sistematizarea nătângă a vechiului regim, sunt acum răni deschise, cangrenate, suprainfectate, imunde. Captiv înăuntrul propriei sale neputințe, orașul pe care îl știam se scufundă în moarte, ca în mântuire. Avem acum tot ceea ce nu aveam mai înainte: avem bănci și sex-shop-uri, mall-uri și magazine de firmă, cazinouri și cluburi de noapte, super/ hiper/ mega marketuri. Încet-încet, însă, dispare tot ceea ce, de bine, de rău, mai aveam înainte. Orașul de care m-am îndrăgostit dispare, înghițit de un altul, cu același nume, dar hâd. Pentru a-l popula va fi nevoie de oameni după chipul și asemănarea sa. De oameni noi. Din punctul meu de vedere, Bucureștiul este doar o amintire frumoasă. Un soi de tinerețe pe care o mai cutreier, uneori, cu pasul, în râsul și în disprețul galonaților portari de hoteluri cu mai multe stele decât se mai pot vedea astăzi pe cerul orașului.
 
 
Descoperă, nr. 8 (48), septembrie 2007