Lucian Vasilescu

Un film senzațional cu poetul Eminescu. Detalii pe blog

Astăzi, când scriu acest text, este 16 ianuarie. O zi după ziua de naștere a lui Eminovici Mihai, cel de-al șaptelea copil (din unsprezece) al lui Eminovici Gheorghe și al Ralucăi Eminovici (Jurașcu). 
Ieri, pe 15 ianuarie, m-am gândit la ratele pe care le am de plătit, la cursul monedei unice europene, la domnul Boc, la iarna care se încăpățânează să nu fie ca vara și la Eminescu. Am zăbovit puțin mai mult asupra ultimului și mi-am propus să verific actualitatea unui text pe care l-am scris acum 17 ani, în deschiderea unui dialog cu Petru Creția. Iată-l: „Se știe că îndelung înfometatului și însetatului nu trebuie să i se dea prea mult, dintr-o dată, să mănânce și să bea. Altfel, el chiar poate muri. La fel revin și scafandrii din adâncul apelor: încet, respectând cu strictețe treptele de decompresiune. Cu toate astea, după ce ne-am luat – chiar așa – rația de libertate, am dat buzna. La ce? Să fim iertați pentru alăturare, dar ne-am bulucit la Sex, Dumnezeu și Eminescu. Sexul ar fi trebuit să fie măsura dezinhibării noastre și, din ilegalitatea temei, am sărit peste normal și ne-am trezit drept în penibil. Dumnezeu e o cale, și nu una ușoară. Poate tocmai de asta, din El s-au făcut acum brelocuri pe care orice posesor de mașină își poate zornăi cheile, ca semn al opulenței și al visului împlinit. Eminescu a fost un om care a trăit pe ici, pe colo, în România diverselor geometrii politice între anii 1850 și 1889. În timpul acesta el a fost copil, apoi a crescut, a citit, a scris, a iubit, a fugit cu saltimbancii, și-a făcut vreo câteva poze, apoi a (l-au) înnebunit și a murit. După aceea, au vrut să i se uite în cap, să vadă ce avea el acolo, dar, luați cu treaba cum erau, contemporanii săi i-au uitat creierul într-un borcan, unde acesta s-a și stricat. Acum, din Eminescu s-au făcut fașiuțe, numai bune de lipit pe manșeta gazetelor și de spus la popor că una sau alta. Mai la Est, Eminescu este un fel de Unire, din păcate în absența acesteia.” 
Mi se pare că textul nu este încă depașit – este doar o părere personală.
M-am gândit iarăși la rate și la cursul euro, apoi mi-a trecut prin cap că, dacă ar fi scris acum ce a scris la vremea lui în presă, gazetarul Eminescu ar fi fost scurt și fără prea multe explicații dat afară. Mi-a zburat apoi gândul la gazul rușilor, la măcelul din Gaza și la povestea de dragoste dintre Eminescu și doamna Micle. Dacă s-ar fi iubit acum, ar fi făcut deliciul rubricilor „senzaționale” și ar fi ținut prima pagină a oricărei publicații de scandal care se respectă (cu tot cu Maiorescu, Caragiale și Mite Kremnitz). Povestea lor ar fi inundat secțiunea video a site-urilor specializate în „dezvăluiri incendiare” și ar fi sufocat blogosfera. 
Una peste alta, cred ca Eminescu s-a născut la vreme și a murit la timp: a apucat să-și publice articolele politice așa cum le-a scris și n-a apucat să facă deliciul paparazzilor. Așa, de pe urma lui ne-au rămas vreo patru sau cinci poze și câteva zeci de kilograme de operă. 
 
Ziarul de duminică, 23 ianuarie 2009