Lucian Vasilescu

Ultimele 25 de trepte

Pentru mine, la fel cum și pentru multi alți colegi de generatie, Festivalul de Poezie de la Sighetul Marmației a avut/are o însemnătate aparte. De altfel, este poate cel mai longeviv festival de poezie – anul acesta va avea loc a XXXVI-a ediție. Încă de la înființare, întâmplarea cu pricina a fost patronată de către Laurențiu Ulici. Asta până când criticul literar a murit stupid, târziu în toamna anului 2000, intoxicat de fumul unei sobe înfundate. 
Prima oară am fost la Sighet în 1988. Apoi am revenit aproape în fiecare an. Din 2002, de cand s-a prăpădit și poetul Călin Angelescu, alături de care bântuiam an de an prin Sighet, nu m-am mai dus în Nord. Mi-era greu să fiu, viu și singur, prin locurile care-mi aminteau de două absențe dureroase: a unui mentor – Laurentiu Ulici și a unui drag prieten – Călin Angelescu. 
Anul trecut, însă, mi-am luat inima în dinți și m-am suit în trenul de Sighet, la vremea Festivalului. Mi-era dor de Maramureș și de prietenii mei maramureșeni. Distanța, pe calea ferată, din București la Sighet este de vreo 600 de kilometri. Cel mai rapid tren disponibil face, până acolo, cam 13-14 ore. Asta înseamnă o viteză de circa 42 de km/oră (adica dublul cifrei secolului XXI). În fine, după o noapte petrecută în tren, am ajuns. Mi-am revăzut prietenii moroșeni, erau cu toții bine. Ceva formalități de cazare, apoi am pornit spre Casa de Cultură, unde aveau să se desfășoare oarece vorbiri și oarece lecturi. 
În fața Casei de Cultură m-am întâlnit cu Ion Mureșan. Ne-am îmbrățișat și am zis să ne abatem puțin la o bere, că mai e ceva timp până când încep „lucrările”. La o bere, adică să intrăm pe o ușă situată la cinci metri de intrarea principala a Casei de Cultură. Intrarea în bar se face direct din stradă, iar povestea cu poezia urma să se desfășoare în Casa de Cultură, la etaj. De acesta, de etaj, ne despărțeau, după ieșirea din bar, 25 de trepte. Așadar, după o călătorie de 14 ore și 600 de kilometri, mă găseam la 25 de trepte de locul către care pornisem. Cum am zis, am intrat cu cinci metri mai la dreapta, în bar. Am cerut câte o bere. Muri a prins a vorbi. La o vreme, ni s-au alăturat Vasile Gogea și Adrian Suciu. Muri a prins a citi din manuscriptele pe care le purta asupra sa, cum pușca soldatul. După câteva ceasuri, barmanul a venit la noi (eram singurii mușterii) și ne-a rugat să nu ne supărăm, dar trebuie să dea o fugă până acasă, că are nu știu ce problemă. I-am zis să se ducă liniștit. 
„Dar dumneavoastră?” 
„Noi rămânem!”
„Păi cum așa?”
„Păi uite cum facem: ce-om vrea noi ne luăm singuri, iar de-or veni alții, le-om da noi ce vor, le luăm banii și ți-i dăm când te întorci!”
Cetățeanul ne privea descumpănit. La rândul nostru, îl țintuiam cu priviri ferme. Ne-am înfruntat, astfel, în tăcere, preț de câteva clipe. Omul a cedat. „Bine, facem ca voi” – a mai zis și-a plecat cu coada între picioare. Muri a continuat să depene povești și să citească din terfeloagele pe care le tot scotea, snop, din geantă. Estimp, veneau  mușterii: le dădeam ce voiau, încasam, oamenii beau și plecau. Și tot așa. Peste câteva ceasuri s-a întors barmanul. Avea o față de parcă tocmai ce-și pierduse portofelul în ziua de leafă. Când i-am predat gestiunea și banii, s-a liniștit. Apoi, a deschis o ușă din spatele barului, a intrat în vintrele unei magazii de unde s-a întors cu o sticlă. Un PET, cum îi spune, de-un litru jumate. Era pentru noi. Înăuntru sclipea, aurie, horinca. Sclipea ca un colț de mistreț. Iar Muri sunăăăăăăăă... Însă foarte puțin. 
 
Notă: o parte dintre personajele și întâmplările mai înainte evocate au legătură cu realitatea. Cea mai mare parte. 
 
Ziarul de duminică, 13 martie 2009