Lucian Vasilescu

Stadion vs casă memorială

De-o vreme încoace, lucrurile nu mai sunt deloc ceea ce par a fi. Păstrându-şi forma, şi-au pierdut miezul, conţinutul, înţelesul. De-o vreme încoace, oamenii politici par a fi oameni politici, oamenii de afaceri se străduiesc să pară oameni de afaceri, Casa Poporului pare a fi Palatul Parlamentului, gazetele mimează independenţa absolută, soarele se face că răsare, iar primăvara nici măcar nu se mai străduieşte să se arate – a migrat definitiv în alte ţări, mai calde.
Cuvintele, şi ele, se scriu şi sună la fel ca întotdeauna, dar nu mai înseamnă nimic. Iar cuvântul „cuvânt” nu-i decât o „vânare de vânt”. Lumea îmi pare a semăna, din ce în ce mai tare, cu o rezervaţie de forme împăiate, cu o dioramă într-un muzeu despre lumea de după sfârşitul lumii.
Oamenii sunt personaje de recensăminte, cetăţeni statistici de naţionalităţi şi religii diferite, amestecaţi cu mixerul istoriei într-o ţară „naţională şi unitară”. Utopia democraţiei bântuie printre rămăşiţele totalitarismului abrogat acum vreo doisprezece ani, fără să fi fost înlocuit cu/ de ceva. 
Până şi Bunul Dumnezeu a devenit obiect de litigiu (inclusiv în justiţie) iar ortodoxia nu se mai mulţumeşte cu ea însăşi şi aspiră la titlul de „religie oficială”.
Faţă cu un viitor incert, gelatinos, nevertebrat, cu un prezent năuc şi anapoda, refugiul pare a fi tot trecutul, de unde mai răzbat până la noi şoapte de normalitate. Din amintiri, din visele visate, din speranţele sperate, din cărţi.
Şi-atunci faci aşa: te ridici de pe scaun, te îndrepţi spre bibliotecă, tragi la întâmplare o carte, te duci în bucătărie, că e mai linişte, te uiţi la carte, bagi de seamă c-ai tras Bacovia, îţi zici ce bine, că merge cu starea ta de spirit, deschizi la întâmplare, citeşti titlul, cuvintele vin apoi de la sine, le citeşti a nu ştiu câta oară, deja sunteţi prieteni buni şi peste toată această măruntă fericire se-aude, ca prin vată, prin pereţi, dintr-un televizor deschis, un comentariu sublim despre acelaşi Bacovia: „Un gagiu de talent, care şedea pe veceu şi dădea poezii una după alta” sau cam aşa ceva.
Nu-i vezi faţa, îi auzi doar vocea, prin pereţi, citeşti mai departe, încerci să-l ignori, la o vreme omul termină cu analiza lui Bacovia şi începe să vorbească despre henţul cu mâna, şmenuri, blaturi şi folcloriste.
Numele lui Bacovia e scris pe o plăcuţă mititică, pe zidul unei case mititele, într-un cartier din Bucureşti. E căsuţa în care „gagiul şedea pe veceu şi...” Numele comentatorului lui Bacovia e dăltuit pe un stadion cu zeci de mii de locuri, populat, etapă de etapă, de cetăţeni pentru care poezia este felul lor de a fi, dovadă distihul pe care l-au compus pentru festiva ocazie a victoriei: „Hei, hei, hei/ Ne-am pişat pe ei!”
Restul e literatură. Sau realitate. Sau realitate literară.
 
 
Ziarul de duminică, 29 martie 2002