Lucian Vasilescu

Slobozirea ţiganilor Ón literatură

Deunăzi, un amic mi s-a arătat revoltat de faptul că în şcoala românească încă se mai studiază (cât se mai studiază) clasicii literaturii române. „La ce bun să mai citeşti astăzi pe Agârbiceanu, pe Vlahuţă, pe Creangă, Brătescu-Voineşti, Alecsandri & Co?” Întrebarea nu merita răspuns, aşa că n-am răspuns. 
Peste un timp, fata mea cea mică (e în clasa a IV-a) mi-a spus că are de făcut un rezumat al poveştii cu Vasile Porojan. I-am găsit proza şi i-am dat-o s-o citească. Şi, dacă tot îl ştersesem de praf pe Alecsandri, am recitit-o şi eu. Zice autorul: „Am pierdut în zilele trecute un tovarăş de copilărie care purta un nume mai mult de şatră decât de salon, căci se numea Porojan! El a fost unul din robii noştri, ţigan lingurar de soiul lui, însă pitar de meserie.” Mi-am amintit ca prin ceaţă cum se juca boiernaşul Vasile (al lui Alecsandri) cu ţiganul Vasile (al lui Porojan), cum înalţau ei zmee şi cum ţiganul, mai voinic, lua apărarea gălbejitului de stăpân al său când alţi copii voiau să le fure zmeul.
Am citit mai departe: povestea cu zmeul era la locul ei. Am citit şi mai încolo: „După moartea părinţilor mei, am eliberat toţi robii noştri, voind astfel să recunosc amicia lui Porojan pentru mine. Frumoasă zi a fost aceea când, din balconul casei de la Mirceşti, am declarat ţiganilor adunaţi că sunt liberi! Că nu li se vor mai lua copiii pentru a fi crescuţi şi deprinşi ca servitori în casa boierească şi că pot să meargă unde le place fără împiedecare din partea nimănui.” Istoria e adevărată: la 1854, după moartea tatălui său, Alecsandri şi-a slobozit toţi robii ţigani pe care-i moştenise. 
Mai departe: „Toţi, părăsindu-şi bordeiele, plecară a doua zi cu tot avutul lor ca să meargă... Unde?... Nu o ştiau nici ei, dar se porniră ca să calce peste orizont şi să afirme dreptul lor de oameni liberi... Laia se opri la cea întâi crâşmă, pentru ca să celebreze noua lor poziţie socială, apoi se opri la a doua crâşmă, pentru ca să cinstească în sănătatea cuconaşului, apoi se opri la a treia, pentru ca să boteze cu vin libertuşca, apoi la a patra, pentru ca să guste dacă rachiul liber e mai bun decât celălalt etc. etc. şi astfel au dus-o întruna până ce, bându-şi până şi căciulile şi apucându-se de furturi, au ajuns în închisorile de la Roman, de la Piatra şi de la Bacău.
Peste şase luni, s-au întors cu toţii la Mirceşti, goi, bolnavi, morţi de foame, îngheţaţi de ger, şi au căzut în genunchi cu rugăminte ca să-i primesc iar robi ca în vremile cele bune, după cum spuneau ei...”
Aci, bietul Alecsandri n-a mai priceput nimic, dar a tras, totuşi, o învăţătură: „Pe cât e de neomenos faptul de a lipsi pe un om de libertate, pe atât e de necumpătat faptul de a libera deodată pe un sclav fără a-l pregăti la fericirea ce-l aşteaptă şi a-l feri de neajunsurile unei libertăţi pripite.”
La o vreme după ce i s-au întors toţi ţiganii sloboziţi, rupţi în cur şi leşinaţi de foame, la o vreme, zic, s-a întors şi bunul lui prieten, Porojan. Spune Alecsandri: „Nu ştiam ce să-i dau ca să-i fac mulţumire... Îmi venea să-l poftesc la masă; să-i propun o partidă de arşici.
După cele întâi momente de uimire, el îmi povesti odiseea lui, un lung şir de mizerii omeneşti, apoi se rugă să-l primesc a fi pitar la Mirceşti, zicând că voieşte să moară unde s-a născut. Am primit cu recunoştinţă, l-am îmbrăcat din cap până-n picioare, i-am hotărât o leafă bună şi i-am gătit o odaie deosebită în ogradă.”
Fericirea regăsirii a durat, însă, foarte puţin. Aflăm tot de la Alecsandri ce s-a întâmplat cu Vasile Porojan: „...după două zile s-a făcut nevăzut împreună cu un cal al vătafului!”
E şi o morală în toată povestea asta. Iar ea nu se referă la ţigani ci la slobozenie şi la cei sloboziţi. La nărod ca etimon funcţional al lui norod. La lectura, azi, din clasici. Şi la faptul că a înălţa zmee, în copilărie, se poate dovedi o întreprindere profund dezamăgitoare la maturitate. 
 
 
Ziarul de duminică, 3 decembrie 2010