Lucian Vasilescu

Scriitorul de scrisori

S-a întâmplat ca, în vremea facultăţii, să am mulţi colegi străini. De fapt, eram cam jumătate români, jumătate străini. Aveam colegi din Liban (în primul an, libanezul ne-a arătat fotografii superbe ale Beirutului iar prin anul III am văzut la televizor, parţial color, acelaşi oraş devastat de bombardamente), din Siria, din Irak (în ultimul an, când trudeam la lucrarea de diplomă, a început războiul irakiano-iranian), din Grecia, din mai multe state africane, din Columbia, din Iugoslavia (Tito a murit când eram în anul IV), din Afganistan (când eram în anul II a început războiul şi acolo, iar cei doi colegi afgani au fost rechemaţi în ţara lor). Ei bine, printre colegii africani era unul pe care-l chema N’gongolo N’binda N’hemedi. L-am întrebat dacă numele lui înseamnă ceva şi mi-a spus că înseamnă un soi de miriapod care fuge repede-repede. M-am gândit că e frumos să ai un nume care să şi însemne ceva – Vasilescu, de pildă, nu înseamnă nimic. L-am mai întrebat pe N’gongolo N’binda N’hemedi cu ce se ocupă taică-su în Africa aia a lui şi mi-a spus că taică-su e scriitor. Brusc, am picat în admiraţia colegului meu de culoare – dintotdeauna am fost fascinat de scriitori. Cu respect, l-am mai întrebat pe N’binda ce anume scrie taică-su şi, dacă e de expresie franceză, să-mi dea şi mie, dacă se poate, să citesc ceva. „Scrisori!” – a venit răspunsul. „Cum adică scrisori?” – m-am nedumerit eu. „Adică tata scrie scrisori! Ce nu înţelegi!?” „Bă, tu faci mişto de mine?” „Nicidecum” – mi-a răspuns N’binda. „Tata este singurul care ştie carte în regiune, pe o rază de mai multe mii de kilometri şi scrie scrisori pentru toată lumea. Vin oameni la el cale de mai multe zile ca să le scrie o scrisoare. Tata este un om aflat la mare preţuire.” La vremea aceea (ca şi acum) locuiam la bloc şi toţi oamenii de pe scara mea erau alfabetizaţi (cei în vârstă de peste şapte ani) – aşadar nu mi s-a părut nici o mare scofală că tac’su lu N’gongolo al meu ştie carte şi scrie scrisori. Am lăsat, aşadar, discuţia baltă şi-am plecat cu N’hemedi la o bere. 
Anii au trecut. Astăzi oamenii comunică prin e-mail, messenger, neogen, twitter, facebook, hi 5, acolo unde brb înseamnă „be right back”, wb înseamnă „welcome back”, cu înseamnă „see you”, asl pls înseamnă „age/ sex/ location, please”, bv e „bravo”, u e „you”, nush e “nu ştiu”, cf – „ce faci”, iar plm nu vă spun ce înseamnă decât dacă-mi dovediţi că aţi împlinit 18 ani. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când îmi amintesc de tatăl fostului meu coleg de facultate N’gongolo N’binda N’hemedi, scriitorul de scrisori, mă apucă nostalgia. 
 
Ziarul de duminică, 4 septembrie 2009