Lucian Vasilescu

Să ne trecem pe caiet

În magazinele de la sate, de unde se pot cumpăra galoşi, cârnaţi şi vodcă, pe la „marketurile” de la periferiile oraşelor, unde se vând la preţuri ce desfid orice concurenţă produse expirate, în cârciumi mici şi mizere botezate, îndeobşte, „cafe-bar”, unde se beau băuturi de care n-au auzit decât fidelii acelor locante, în toate aceste aşezăminte de negoţ cu amănuntul funcţionează instituţia caietului de „dat pe datorie”. 
Muşteriii sunt buni platnici, pentru că sunt clienţi captivi: cetăţeanul de la sat n-are de unde altundeva să-şi cumpere nici galoşi, nici cârnaţi, nici vodcă, locuitorul de la periferia oraşului nu-şi poate permite să cumpere din altă parte, pentru că produsele care se vând în centru sunt mult mai scumpe, iar amărâtul care pofteşte la o „tarie” preferă să deraieze de la realitate îngurgitând o băutură contrafăcută, ieftină „ca braga” şi toxică precum o cianură dozată cu măiestrie. 
Oamenii consumă (galoşi, cârnaţi, vodcă, napolitane, zeamă de E-uri - alcoolice şi nealcoolice, gazoase sau nu), sunt trecuţi pe caiet şi pleacă, pe una sau mai multe cărări, oricum mulţumiţi, acasă. La o vreme, în ziua de leafă sau în ziua de pensie sau în ziua de ajutor de şomaj, iau banii şi-i plimbă de unde-i ridicaă la prăvălie. Aici se face o evaluare (un audit) al debitului la zi, se încasează cash banii (sau o parte din banii) datoraţi, se face un forecast al veniturilor persoanei cu pricina pentru următoarele luni şi, in funcţie de rezultat, se deschide o nouă linie de credit.
Deschiderea cu pricina este îndeobşte sărbătorită cu unul-două păhărele sau prin achiziţionarea unei ciocolate doar puţin de tot expirate (cadou de leafă nouă pentru cei mici, de acasă). Îndeobşte, debitul lunii anterioare abia este acoperit de veniturile din luna curentă, astfel încât omul revine la caiet, se tot taie de pe listă şi, cu cât se taie mai mult, cu atâta lista se va lungi mai mult în dreptul numelui său.
Instituţia caietului funcţionează după reguli stricte. Când debitorul ajunge la limita insolvabilităţii, el nu mai primeşte marfă pe datorie până când creditorul nu-şi recuperează creanţa consemnată în caiet. În aceste condiţii, omul nostru apelează la împrumuturi private pentru a-şi onora obligaţiile faţă de creditorul instituţional (acela cu caietul) sau se roagă  de stăpânul caietului să cesioneze recuperarea debitului către o persoană fizică faţă de care se obligă să presteze, cu cârca şi la un preţ de nimic, tot felul de activităţi. 
Desigur, cele de mai sus sunt doar nişte istorioare de la periferia societăţii. În realitate, lucrurile stau cu totul altfel:
- la începutul anilor '80, datoria externă a României era de cca 11 miliarde de dolari;
- la sfârşitul anilor '80, mai precis în 1989, datoria externă a României era de 0 (zero) dolari;
- la sfârşitul anului trecut, datoria externă a aceleiaşi Românii era de peste 70 miliarde de euro.
 
 
Ziarul de duminică, 12 februarie 2010