Lucian Vasilescu

Poveşti de la marginea lumii

Provincia de două mii de ani

Romanii le spuneau teritoriilor cucerite în afara Italiei (de astăzi) provincii. Acolo ei, cuceritorii, impuneau standardele de civilizaţie ale capitalei imperiului, ale Romei. Acum aproape două mii de ani, o bună parte din teritoriul României a fost provincie romană. Ea s-a chemat Dacia Felix. Dacia vine, aproape sigur, de la numele învinşilor, iar Felix s-a dovedit a fi, în timp, o ironie. Vremea s-a scurs şi, pe la anul 1100, unii trudeau la perfecţionarea mecanismelor de ceasornic. Noi, cei Felicşi, dădeam cu pietre după Carol Robert de Anjou, la Posada. Scriam istorie. Anii, încă o mie, ca vântul şi ca gândul au trecut mai departe. Unii produc, acum, ceasuri pe care scrie Rolex. Noi, cei Felicşi, dăm cu pietre în sediile FNI.

Oraşele mici se diziovă în acidul „reformei”

Bucureştiul este capitala României. Către el tânjesc toţi cei care se simt bolnavi de provincie. Unii dintre cei care au venit în Bucureşti au lăsat acasă iluzii, vise, promisiuni. Alţii n-au lăsat nimic, pentru că nimic n-au avut, dar tot au venit aici, fugind mâncând pământul de provincie. Pentru că provincie, astăzi, la noi, nu înseamnă decât disoluţie... Prin sărăcie şi neputinţă. Dispariţie.
Aşa-zisele „oraşe mari” încă îşi mai târâie reputaţia în inerţia programului comunist de „municipalizare”. Celelalte, oraşele mici, se scufundă, zi după zi, încet şi foarte sigur, în locurile de veci ale istoriei contemporane. Acum, provincie a ajuns să fie sinonim cu descompunere. Se descompun destine, se descompun vise şi speranţe, se descompun case, fabrici şi uzine. Se descompun instituţii şi tradiţii. Se descompune trecutul, iar viitorul nu mai este nici el ce-a fost odată.

Gillette Mach 3 versus Solingen

Odinioară, frizeria era un soi de agenţie de ştiri a orăşelului, loc de sfat şi de confesiune. Bărbierul îşi făcea meseria ca şi cum ar fi oficiat taina comuniunii. Briciul său cunoştea toate secretele domnilor şi, prin aceştia, toate secretele doamnelor. Bărbierul era o persoană preţuită, temută şi influentă. El putea tunde-rade-friza, dar putea, de fapt, mult mai mult. Numai să i-o fi cerut. Putea să aranjeze, între cizelatul unui perciun şi dichisitul mustăţii, de-un post, de-o numire, de-o adeverinţă, orice. Acum, bărbierul este cel mai singur om dintre oamenii singuri ai oraşului de provincie. El şade înfrânt, zi după zi, în prăvălia în care nu mai intră nimeni. Asemenea lui, briciul Solingen s-a resemnat de mult şi a transpirat rugină pe lama sa lucitoare-oglindă odată. Televizorul alb-negru, pe ecranul căruia s-au perindat, sub privirile abulice ale cetăţenilor curajoşi, imaginile revoluţiei transmise în direct, macină acum în gol chipuri noi, necunoscute şi vorbe fără de înţeles. Telenovele şi filme interzise minorilor. Surprize-surprize, Iartă-mă, Din dragoste. Lumea s-a răsucit cu susul în jos. Procesul etapei a venit prea repede după Procesul lui Ceauşescu, luând oamenii pe nepregătite. Ca o apă mare. 

Sfântul Aşteaptă, ocrotitorul provinciei

Cetăţeanul-electoral de astăzi era, până acum vreo unsprezece ani, tovarăş. El avea un loc de muncă sigur, rezonabil plătit şi călduţ la o mare întreprindere construită anume pentru el la marginea oraşului. Era şi membru de sindicat, avea chiar un carnet care îi atesta această calitate şi pleca în fiecare vară la mare, la Mangalia sau la Eforie Sud, să-şi bronzeze nevasta şi puradeii, să cumpere coliere din melcişori şi cutiuţe de carton acoperite cu scoici. Era un om împlinit. Acum, fostul tovarăş nu mai are nimic şi pricepe cam tot atât. Fabrica anume construită pentru el s-a închis, sindicatul care-l trimitea la mare ia-l de unde nu-i, ba mai este puţin şi-o să-l dea afară şi din apartamentul confort doi îmbunătăţit primit pe vremuri de la acelaşi sindicat defunct, pentru că nu şi-a plătit întreţinerea. Oricum, căldură şi apă n-a mai avut deloc în iarna asta, aşa că s-a mutat de bunăvoie, cu nevastă şi copii cu tot, înapoi în căsuţa părinţilor. O să stea ceva mai înghesuiţi, dar o să se descurce ei cumva împreună. „C-o să vină şi vremuri mai bune” – i-a asigurat bătrânul familiei – a auzit el cu urechile lui la televizor. Nu, nu a văzut cine a zis-o, că şi-a spart acum doi ani ochelarii şi n-are bani să-şi facă alţii – se uită acum la televizor ca la aparatul de radio – distinge doar aşa un soi de lumină care i se pare de bun augur. „O să vedeţi, a spus că o să dăşchidă făbricile şi-o să ne dea.” „Cine, tataie?” „Ăştia!” „Ce-o să ne dea?” „Cum, ce?! Dreptul nostru care l-am avut! Şi-o să-i prinză pă hoţi şi-o să stârpească aia, cum îi zice, caracatiţa. Şi-o să-i adune pă tâlhari pă stadioane ca să-i judece poporul şi să-i pedepsească!” „Da’ noi n-avem stadion, ce-o să ne facem?” „Nu-i bai, o să facă şi stadion, da’ mai întâi o să ne mărească pensiili nouă ăstora care am trudit o viaţă întreagă. Şi-o să ne dea şi pădure!” „Da’ dă unde pădure aicea la şes?” „O să puie şi d-aia, o să puie dă toate şi-o să ne dea la cine ne-a luat.”
La Sfântul Aşteaptă, ocrotitorul provinciei.

La un şpriţ, la Mercerie

Precum albia secată a unui râu vijelios odinioară, străzile de provincie, pustii şi murdare, sunt un trist memento al unor vremuri apuse. Copiii de astăzi nu ştiu, dar cei mai vârstnici le povestesc, c-au apucat, cum pe vremuri pe acolo trecea „Rata”. Trecea din oră în oră. Acum, pe stradă trec numai, împinse de vânt, gunoaie şi biciclete. Pe vremuri, spun cei mai mari, în oraş era şi cinematograf. Se dădeau filme de mai multe ori pe zi, cu trei lei biletul. Clădirea mai este şi astăzi: într-însa convieţuiesc în bună înţelegere un „bingo” şi-un „biliard”. Cei mici nu ştiu, dar pe vremuri la Mercerie puteai cumpăra aţă de cusut, fire de împletit şi ace, la Metalo-Casnice puteai cumpăra oale şi ibrice, la Gospodina puteai cumpăra de mâncare. Acum toate acestea sunt nume de cârciumi. Femeile se supără, pe bună dreptate, şi le scot pe nas bărbaţilor: „Iar ai făcut-o lată la Mercerie!” sau: „Să te duci la Metalo să-ţi dea acolo de mâncare că acolo ai băut tot ajutorul de şomaj!”
Dar ce pricep, ele, femeile? Omul băuse alocaţia, că ajutor de şomaj nu mai primea de vreo cinci luni.

Afişul care vindecă

Timpul se scurge, egal cu el însuşi, egal cu nimicul. Copiii cresc, cei mari îşi amintesc, cei vârstnici se duc la Domnul. Din patru în patru ani, locuitorii oraşului îşi găsesc de muncă la lipit afişe. Pe ele sunt imprimate chipuri ale unor oameni pe care nu i-au văzut niciodată şi nici n-o să-i vadă vreodată în carne şi oase. Oamenii aceia necunoscuţi le zâmbesc şi asta, pe o atât de adâncă tristeţe, a ajuns să le fie de-ajuns. 
 
 
Ziarul de duminică, 30 martie 2001