Lucian Vasilescu

Personajul Popescu clona poetului Cristi

Sunt 14 ani de când Cristian Popescu odihneşte în Cimitirul Ghencea Militar. Cred despre Cristi că a fost ultimul poet 100% poet. Mai cred şi că n-ar fi putut supravieţui acestor „timpuri noi”. 
S-a stins atunci când s-a stins şi speranţa utopică în aşa-zisele „vremuri mai bune”. Pentru societatea românească, în general, şi pentru poezie, în particular. S-a stins, spuneam, la 36 de ani, înainte să cunoască mizeria şi mizeriile care s-au succedat din 1995 încoace. Popescu a fost, este şi va rămâne un poet reprezentativ pentru vremea pe care a locuit-o.
Din păcate, cele două cărti (Cuvânt înainte, Cartea Românească - 1988 şi Arta Popescu - Adevărul, 1994) şi o cărticică (Familia Popescu, în colecţia Cartea cea mai Mică a revistei Convingeri comuniste) nu au fost reeditate niciodată. De asemenea, manuscrisele (caietele) lui Cristi sunt risipite şi/sau dosite. Editorii fie nu le găsesc, fie nu li se îngăduie accesul la ele. Astfel, Popescu devine, pe zi ce trece, o poveste despre Popescu, pe care o spun pe la sindrofii literare sau prin cârciumi de cartier cei care l-au cunoscut. Popescu devine ceea ce i-a placut cel mai mult să fie: un personaj. Din fericire, personajul Popescu este viu şi prezent oriunde şi ori de câte ori vine vorba despre literatura română contemporană. Sau despre poezie. De 14 ani, personajul Popescu îl poartă de mână pe poetul Cristian Popescu şi-l arată la lume. De tot atâta vreme, Cristi odihneşte la Ghencea Militar. Iar asta se cheamă posteritate. 
 
Ziarul de duminică, 20 februarie 2009