Lucian Vasilescu

Pe Zubaşcu nu-i chip să-l dai mai Óncet

Era deja destul de târziu. Stăteam adunaţi în jurul mesei rotunde din bucătărie: Mirela, eu şi oaspetele nostru din acea seară - Ion Zubaşcu. Clara nu implinise pe atunci un an şi dormea liniştită, la ea în odaie. Locuiam la vremea aceea într-un bloc în formă de U, cu o mare curte interioară. Blocul fusese construit la începutul anilor '50 şi nu ştiu cum se făcuse de locuiau încă în el cei cărora le fuseseră „repartizate” acolo locuinţe cu aproape 50 de ani în urmă.
Mai toţi erau bătrâni, mai toţi erau urâcioşi necomunicativi, mai toţi se uitau la mine şi la Mirela ca la nişte intruşi, ba chiar mai rău, ca la nişte inşi direct responsabili de faptul că din economiile lor de-o viaţă, puse la CEC, acum nu-şi mai puteau cumpăra nici măcar un kil de parizer, că din prestigiul pe care li-l conferea pe vremuri Carnetul de Partid cu zeci de ani de cotizaţii plătite la zi se alesese praful. Ne priveau cu un dispreţ pe care nu se străduiau să-l ascundă, dar un dispreţ obosit, prăfuit, reumatic, un dispreţ care ne stârnea mai degrabă compasiune.
Ascultam cu încântare, adunaţi în jurul mesei rotunde din bucătărie, poveştile lui Zubaşcu despre Maramureş. De fapt, Zubaşcu mi-a stârnit interesul pentru folclorul din Maramureş la vremea când el cânta în Cenaclul Flacăra (din care s-a retras în momentul în care lucrurile acolo au început s-o ia razna de tot) colinde maramureşene, îndeobşte. De la el ştiu că o colindă moroşenească se zice „tare”, că e puternică, demnă şi mândră. Fie că-i vorba despre viaţă sau despre moarte, tot „tare” se zice. Văicărelile pe care le ascultăm an de an şi pe care ni le „vând” drept colinde din Maramureş diverşi negustori de folclor nu sunt decât variante „telenovelizate” ale colindei autentice. Colinda comercială iţi vânează lacrima, în vreme ce colinda adevărată te întăreşte. Colinda-colindă face plauzibil versul „să dau cu cuţitu-n piatră”.
Seara se rostogolea liniştită către noapte, noi şedeam adunaţi în jurul mesei rotunde din bucătărie şi ascultam poveştile lui Zubaşcu. Cum am spus, l-am cunoscut pe Ion Zubaşcu din postura de spectator. Apoi, o anume imprejurare a făcut se ne vedem zilnic, vreme de vreo doi ani de zile, cât am fost colegi la Evenimentul Zilei - el conducea secţia „Culte” eu eram adjunct la secţia „Cultură”. Poate părea ciudat, dar la Evenimentul Zilei din acea vreme (adică la vremea la care găinile năşteau pui vii) funcţionau şi secţiile mai înainte numite. La un moment dat, am plecat şi eu şi Zubaşcu de la „bulina roşie”. Ne-am mai întâlnit când şi când, iar într-un rând, cândva către Crăciunul unui an, l-am poftit la mine. Şi ne-a făcut, mie şi Mirelei, bucuria de-a veni.
Şedeam adunaţi în jurul mesei rotunde din bucătărie, vorbeam liniştiţi, era deja noapte şi ştiam ce avea să urmeze: ca să ne facă o surpriză, Zubaşcu işi adusese chitara - avea să ne cânte. Nu-i deloc puţin lucru să-ţi colinde Zubaşcu ţie şi numai ţie, la tine în casă. Cu toate astea, mă gândeam cu groază la ceea ce, inevitabil, avea să se întâmple. Cum am spus, mai toţi vecinii noştri din blocul în care locuiam erau bătrâni şi puşi mereu pe harţă, iar una dintre multele lor obsesii era liniştea. Ferească Dumnezeu să scapi din mână o linguriţă, să zicem, pe gresia din bucătărie: erai pe loc admonestat de un „cor” ofuscat şi agresiv de bătăi în calorifer. Nu ştiu cu ce scule băteau bătrâneii mei, nu ştiu nici de unde găseau energia necesară acestei îndeletniciri, nu ştiu nici cum de reacţionau prompt, indiferent la ce oră avea loc „atentatul"” la liniştea lor - poate că făceau cu schimbul de planton.
„Cântăm?” - a întrebat Zubaşcu. „Cântăm!” - am răspuns, avântat. „Ce-o fi o fi” - am gândit, chircindu-mă în aşteptarea bubuiturilor ce urmau să răsune, în rafală, din caloriferele de fontă. Ştiam că pe Zubaşcu nu-i chip să-l dai mai încet. Dar singurul lucru care a răsunat în blocul meu în noaptea aceea au fost colindele. Caloriferele au rămas mute. Calde şi mute.
 
Ziarul de duminică, 19 martie 2010