Lucian Vasilescu

O vizită imaginară la castelul Peleş a regelui Mihai I

Într-o zi din preajma Crăciunului anului 1990, mă odihneam la Sinaia într-o cameră a „Economatului” Castelului Peleş, beam agale vin roşu şi priveam la televizor. În felul acesta am aflat, de la neobosita echipă a „Actualităţilor”, de „încercarea eşuată”  a „ex-regelui (cetăţeanului) Mihai” de a se reculege la mormintele strămoşilor. În cadrul aceleiaşi emisiuni, „boborul” a fost vestit cu promptitudine şi mândrie că Regele românilor, Mihai de România, a fost „interceptat” şi trimis „par avion” de unde venise. „Boborul” putea răsufla uşurat, iar eu am plecat acasă a doua zi, de ruşine, lăsând camera plătită până după Crăciun. Virgil-vigilenţii prezidentului îşi făcuseră datoria. Un singur lucru au omis din calcul, şi anume că „boborul” pentru care organizaseră penibila montare este, de fapt, „popor” şi că Regele, în orice fel i-ai spune, tot rege rămâne. Sunt sigur că acest lucru se va vedea astăzi, când Majestatea Sa va veni Acasă.
În linii mari, programul Regelui este cunoscut şi se pare că Majestatea Sa nu va trece prin Sinaia. Nu mă pot opri, însă, a-mi imagina cum s-ar desfăşura vizita Sa la castelul Peleş (în calitate de turist, bineînţeles...). Nu mă pot opri a mi-l imagina pe Majestatea Sa, vizitator plătitor al Castelului, cerând serviciile (incluse în preţul biletului de intrare) unuia dintre ghizii de la Peleş. Nu mă pot opri a mi-l imagina pe Rege ascultând explicaţiile competente ale ghidului, care i-ar vorbi despre construirea Castelului, i-ar prezenta încăperile, mobilele şi obiectele de artă, l-ar ruga să-şi pună târlici în picioare, să nu calce dincolo de mochetă, să nu atingă exponatele, să nu facă poze şi i-ar povesti, în drum spre ieşire, despre un Rege, Mihai pre numele său, care a fost „chemat” din locul acela, într-o zi din preajma Crăciunului anului 1947, la Bucureşti. Şi nu mă pot opri a mi-l imagina pe „cetăţeanul Mihai” scoţându-şi târlicii, la sfârşitul vizitei, mulţumind pentru explicaţii şi cerând voie să-şi facă o poză cu statuia aia mare, din faţă.
Iar dacă ce-aţi citit vi s-a părut vesel, mai gândiţi-vă încă o dată.

 
Cotidianul, 25 aprilie 1992