Lucian Vasilescu

O întâmplare la mai multă vreme după „O recitare"

Introducere

Am petrecut cu Augustin Frăţilă multe nopţi, cu mulţi ani înainte de a-l cunoaşte. Erau nopţi în care încercam să-mi cârpesc şi eu, cum puteam mai bine, speranţa. S-o ţin, cum se spune, pe linia de plutire. Pentru aceasta luam din raft vinilul numit „O recitare”, porneam picapul pe turaţia 45, aşezam acul, cu grijă, în şanţuleţul magic, şi începea. Începea una dintre cele mai bune (zic eu) lucrări din vremea aceea (anii ’80) ale Electrecordului: discul „O recitare” – realizat la insistenţele şi cu strădania criticului Constantin Crişan, vorbit şi recitat de Nichita Stănescu, cântat de Augustin Frăţilă şi „ambalat” în una dintre cele mai frumoase fotografii ale lui Nichita, fotografie realizată de Aurel Mihailopol. 
Pentru mine şi pentru încă alţi prieteni ai mei, învârtirea acelui disc pe platanul picapului era ca învârtirea unui alt Pământ, unul sperat, într-un alt sistem solar, unul adevărat şi curat. (Şi) astfel, prăpădita mea de speranţă a reuşit să supravieţuiască până în decembrie 1989, când a fugit de lângă şi de mine şi, de atunci, nu s-a mai întors acasă. Dar, mă rog, asta e altă poveste.

Cuprins

La începutul anului 1990, criticul literar Laurenţiu Ulici m-a angajat la revista Luceafărul. Mi-a dat, adică, şansa de a face tot felul de bazaconii şi greşeli în calitate de secretar de redacţie al numitei reviste. Aici, la Luceafărul, am cunoscut, cu sfială, mulţi scriitori. Printre ei şi pe poetul Eugen Suciu. Acesta din urmă iute a făcut pentru mine o seamă de lucruri, dintre care amintesc două: mi-a făcut cadou o garsonieraă în Bucureşti (pe bune, nu-i nici o exagerare!) şi mi l-a prezentat pe Augustin Fraţila. Adică pe acela, poetul şi trubadurul, alăturea de care petrecusem o mulţime de nopţi, cu mult timp înainte de a-l cunoaşte. Şi, repetând eu o poveste cunoscută, m-am uitat în ochii lui Gusti, care se oglindise în ochii lui Nichita, care, la rândul său, întâlnise într-o zi privirea lui Arghezi, care-l văzuse pe Eminescu. În fine... Uite, mi-am zis, uite că povestea cu Aladin e chiar adevărată. Am frecat eu până la tocire vinilul cu acul, dar până la urmă duhul s-a arătat. 
Apoi a urmat o vreme în care mie şi lui Gusti ni s-au întâmplat unele lucruri. Voi aminti doar două: primul este despre cum am stat noi şi-am pândit (împreună cu Cătălin Ţârlea), o noapte de mineriadă ascunşi în anticul meu Fiat 1300, în preajma Pieţei Universităţii. Al doilea este cum am venit la Uniunea Scriitorilor să-l felicit pe Gusti pentru premiul pe care-l obţinuse cartea lui de debut şi puţin a lipsit ca premiantul să-mi aplice o corecţie (fizică, fireşte) – i se „şoptise” c-aş fi spus oarece ireverenţios la adresa poeziei sale şi omul crezuse. 

Încheiere

Recent, la prima ediţie a Maratonului de Poezie şi Jazz (Bucureşti, Teatrul Naţional de Operetă) am fost extras din barul instituţiei de un telefon primit de la Dan Mircea Cipariu (organizatorul întâmplării). Se apropia ora la care trebuia să citesc. Disciplinat, m-am prezentat la „program” şi-am aşteptat, aşezat pe nişte trepte, în preajma scenei, să-şi termine „numărul” cel de dinaintea mea. Iar cel de dinaintea mea cânta, însoţindu-se de chitară, şi se numea Augustin Frăţilă. Era tot noapte (trecut de miezul ei) ca atunci când, tânar fiind şi cu speranţa încă validă, luam din raft vinilul numit „O recitare”, porneam picapul pe turaţia 45, aşezam acul, cu grijă, în şănţuleţul magic, şi începea. A început şi-acum, a durat doar puţin apoi s-a sfârşit. Dar puţinul acela a însemnat foarte mult pentru mine. Şi pentru aceasta spun mulţumesc. Lui Augustin Frăţilă. 
 
Ziarul de duminică, 31 iulie 2009