Lucian Vasilescu

La Sighet, cuvintele Ómplinesc 37 de ani

Astăzi, 1 octombrie, când apare acest text în Ziarul de Duminică, va fi început, în celălalt capăt al ţării, la Sighetul Marmaţiei, cea de-a XXXVII-a ediţie a Festivalului (Internaţional, de câteva ediţii bune) de Poezie. „Păstorit”, până la tragica sa dispariţie de către Laurenţiu Ulici şi girat de atunci încoace de personalitatea lui Gheorghe Grigurcu, Festivalul sighetean este o fericită confirmare a faptului că poezia a fost/ este / rămâne peste vremuri. Povestea festivalului a început în anii ’70 ai secolului trecut, a continuat în întunecaţii (şi la propriu) ani ’80, şi-a păstrat entuziasmul în tulburii ani de după 1989 şi merge mai departe şi acum, cu criza de gât. 
Merge mai departe cu aceeaşi demnitate cu care a început să fie.
În ordinea istoriei/ devenirii unui popor, o poezie este mai însemnată decât un tractor, de pildă – această demonstraţie se săvârşeşte la Sighet de 37 de ani.
Limbile în care nu se scrie poezie mor – se spune – iar limba română încă rezistă în pofida asalturilor celor care fac audienţe şi ratinguri record. Asta (şi) datorită venerabilului Festival de la Sighet.
Nu ştiu ce-o fi fost în capul celor care au organizat prima ediţie a acestei întâmplări, nu ştiu dacă printre dânşii se va fi găsit cineva care să poată „vedea” ce va fi peste 37 de ani. Chiar dacă nu vor fi fost vizionari, întemeietorii Festivalului de Poezie de la Sighetul Marmaţiei au fost, cu siguranţă, inspiraţi. Sau visători. Sau şi una şi alta. Iar visătorii îşi găsesc dreptatea peste timp, chiar dacă ei ajung să nu-l mai locuiască.
Acum, Festivalul de la Sighet este organizat de Casa de Cultură din localitate, sub direcţia poetului Vasile Muste. Iar poetul Gheorghe Pârja va fi şi de această dată, în satul său natal, mentorul Serilor de Poezie Nichita Stănescu de la Deseşti, seri care însoţesc Festivalul de vreo treizeci de ani încoace. Cele două manifestări-surori sunt, vorba lui Alecsandri „ca doi brazi într-o tulpină, ca doi ochi într-o lumină.” Iar din lumina aceasta s-au împărtăşit şi pe lumina aceasta au sporit-o, printre alţii, nişte oameni pe care-i cheamă cum scrie pe cotoarele cărţilor lor: Nichita Stănescu, Ion Iuga, Gheorghe Pituţ, Marin Sorescu, Aurel Dumitraşcu, Radu Săplăcan, Călin Angelescu, Cristian Popescu, George Ţărnea, Vasile Dragoş, Petre Stoica, Ioan Flora, Cezar Baltag, Mircea Ciobanu, Mihai Ursachi... şi i-am enumerat aici doar pe aceia pe care şi i-a revendicat, definitiv, lumina.
 
 
Ziarul de duminică, 1 octombrie 2010