Lucian Vasilescu

La Paştele Cailor

Pe la începutul anilor ‘90, mi-am propus să scriu un articol despre cai. Nu despre cai în general, ci despre relaţia om-cal în România. Tot căutând oameni care să mă ajute să-mi fac documentarea, am ajuns să cunosc un domn în vârstă, al cărui tată fusese un mare crescător de cai şi un împătimit al sporturilor ecvestre în perioada interbelică. 
Atunci, între războaie, aveam Hipodrom de galop, Jockey Club, Grajduri Regale şi o revistă ilustrată despre cai. Domnul despre care povestesc m-a invitat într-o bună zi la el acasă. Mi-a arătat fotografii de epoca, decupaje din ziare, carţi, reviste, trofee. Cel mai tare m-a impresionat un cărţoi monumental, cred că bătea spre 1.000 de pagini, în format mare. L-am răsfoit: era în germană, drept pentru care n-am priceput nimic. M-am uitat la ilustraţii: erau acolo cai şi desene cu potcoave. „Este un tratat despre potcovirea cailor” - mi-a spus domnul în vârstă. 
„În halul ăsta de gros?” - am întrebat ca prostul. Delicat şi înţelegător, domnul mi-a răspuns: „Este unul dintre multele tratate de specialitate. Potcovirea cailor este atât o ştiinţă, cât şi o artă. S-a scris mult despre asta”. 
Recent, într-un cotidian central, am citit o poveste despre câţiva reprezentanţi britanici ai Ligii Internaţionale pentru Protecţia Cailor. Oamenii au venit în România să vadă, printre altele, cum sunt potcoviţi caii noştri. Au văzut şi n-au priceput nimic. La ei este nevoie de patru ani de şcoală pentru a avea dreptul să potcoveşti un cal. La noi, pentru a practica aceeaşi îndeletnicire, este nevoie doar de un ciocan şi de nişte cuie.
Paradoxal, relaţia om-cal de pe teritoriul actualei Românii s-a dezvoltat pe seama Imperiului Austro-Ungar (în Bucovina, mai ales) şi pe seama zisei „Mari Revoluţii din Octombrie” căreia i-a căzut victimă Rusia. Până la anul 1918, Imperiul amintit a exportat şi „implementat” pe meleagurile noastre mioritice un veritabil cult pentru nobilul animal, iar revoluţia pomenită i-a facut pe mulţi nobili ruşi să-şi găsească aici adăpost. Pentru ei şi pentru caii lor. Apoi s-a rostogolit şi peste noi molima roşie, iar caii au fost făcuţi cârnaţi (la propriu) din înaltă poruncă proletară.
Am pierdut, atunci, tot ceea ce era de pierdut în relaţia cu calul. Din ce am pierdut atunci n-am recuperat, până acum, nimic. 
Cum spuneam, în Marea Britanie trebuie să faci patru ani de şcoală pentru a avea dreptul să potcoveşti un cal. Francezii le spun potcovarilor, cu respect, „marechal ferrant”. La noi este cum se ştie şi se vede. Dar nici că ne pasă. Pentru că noi nu suntem atâta de proşti încât să umblăm după „potcoave de cai morţi”. Pe noi ne preocupă lucruri mai înalte. Cum ar fi...
 
Ziarul de duminică, 26 septembrie 2008