Lucian Vasilescu

La mănăstire. O noapte cu Flora

Acum vreo zece ani m-am întâmplat, alături de mai mulţi colegi, invitat de poetul Daniel Corbu la „Serile de Poezie de la Vânători Neamţ”. Într-una dintre seri, după ce am vizitat pe părintele Cleopa în chilia sa de la Sihăstria Neamţului, am fost poftiţi la cină la Mănăstirea Neamţ, unde urma să şi înnoptăm. 
Ca semn de preţuire, am fost poftiţi la masă nu în Trapeză, ci în Stăreţia mănăstirii. Era la vremea Postului Craciunului, bucatele erau neînchipuit de bune, la fel era şi ţuica cu schinduc (o iarbă aromată lăsataă să putrezească în şipurile cu tărie), la fel era şi vinul mănăstiresc. Vorbeam cumpătat, aşa cum se cuvenea, din când în când ieşeam pe rând afară şi fumam.
Într-un rând, am ieşit la ţigară cu Ioan Flora. Când am ostoit cu satisfacerea viciului comun, am decis să facem o plimbare. 
Era noapte. Noapte neagră. Am apucat pe un drum, la întâmplare; instinctul ne spunea că vom găsi ceea ce, de fapt, căutam amândoi, fără s-o spună niciunul: o cârciumă unde să bem vin prost, să fumăm, să râdem şi să vorbim tare, după pofta inimii. Am mers, unul lânga altul, în tăcere, cale de mai mulţi kilometri. Nici o lumină n-a stânjenit întunericul. Pâna când departe, în zarea din stânga, am descifrat un licăr. Am lungit pasul şi, într-un târziu, am ajuns. Era un soi de căbănuţă/ gheretă de lemn. Înauntru era lumină şi, mai mult ca sigur, era cald – geamurile erau atât de aburite încât nu puteam vedea nimic prin ele. Răzbătea însă până la noi o hărmălaie devălmaşită pe care o cunoşteam prea bine. Am deschis uşa şi am intrat: Flora cel dintâi, apoi eu. Mie mi s-au aburit subit ochelarii, aşa că m-am mulţumit să aud cum brusc, ca şi cum am fi apăsat pe-un buton, s-a făcut linişte. Deplină. Cu un alt simţ valid am sesizat un miros greu, de ţigară ieftinaă. Mâna lui Flora mi s-a aşezat pe umăr, semn că trebuia să rămân pe loc. Am rămas, dar de văzut nu vedeam, în continuare, nimic. „De unde veniţi?” – s-a auzit o voce. Mâna lui Flora m-a mai strâns o dată de umăr, semn că trebuia să-mi ţin gura. „De la mănăstire!” a răspuns Ioan. „Cu ce treburi pe-acolo?” – a continuat interogatoriul - „În ospeţie!” „Da de unde sunteţi?” „Din Bucureşti!” Şi ce meserie faceţi?” Aici, Flora a răspuns răstit şi apăsat: „Poeţi. Suntem poeţi!” S-a stârnit rumoare, iar eu am început să descâlcesc câte ceva prin ochelarii aburiţi: era o încăpere nici mare, nici mică, populată de oameni ai locului, bărbaţi şi femei, în haine de lucru, care şedeau aşezati la cele vreo zece mese, beau şi fumau. „Poeţi?” a întrebat aceeaşi voce care ne interogase şi până atunci. Am văzut, în sfârşit, şi pe cel care vorbea: părea a ocupa locul cel mai bun, era mare cât Postul Crăciunului, cu o faţă aspră şi năduşită şi mâini cât nişte lopeţi de dat zăpada. „Precum am spus: poeţi!” – a întărit Flora. Rumoarea a încetat şi s-a aşternut o linişte deloc bine-prevestitoare. Se vedea că interlocutorul nostru îşi pregătea cu grijă următoarea replică. Iar când aceasta a venit, n-a mai fost o întrebare, ci o poruncă: „Atunci spune o poezie!” Avântat, Flora a declamat un poem. „Să spună şi ălalalt!” a poruncit şeful. Ălalalt eram eu. Ţin minte că le-am recitat din Esenin. „Staţi la masă!” – a venit următoarea poruncă. „Dă-le să bea!” – această comandă era adresată cârciumăresei, o femeie tânără care stătuse până atunci nemişcată în spatele tejghelei. Apoi, lucrurile au alunecat cu noapte cu tot şi cu noi cu tot. Mesele au prins a se mişca şi ţapinarii s-au aliniat, ca la şcoală elevii, în bănci. Flora şi cu mine am fost aşezati în faţă, la o masă (iute aşternută cu un ştergar) care închipuia un soi de catedră. Cârciumăreasa a ieşit pe uşa din spate, uşă care dădea în propria gospodărie, şi a dispărut o vreme. Cât timp a lipsit, la bar a oficiat maică-sa. Primeam de băut după pofta inimii şi spuneam sau citeam poezii (aveam genţile ticsite cu cărţi de-ale noastre sau primite de la colegi). Uneori, vreo bucată le plăcea mai mult şi venea rugămintea: „Mai zi-o odată p-aia cu...” O mai ziceam. Noaptea aluneca mai departe. Când s-a întors, cârciumăriţa a venit însoţită de o copilă, amândouă cu braţele încărcate: într-o strachină odihnea în propria grăsime un cocoş bine rumenit, pe un fund de lemn aburea o mămăligă, iar în altă strachină lucea mujdeiul. Ritualul continua: în vreme ce unul dintre noi se înfrupta din cocoş, celălalt le vorbea, citea sau recita mesenilor. Apoi primul trecea la poezie şi celălalt la cocoş. Şi tot aşa. 
Asta a durat toată noaptea. Răpuşi, spre zori ne-am îmbrăţişat şi ne-am despărţit. Am apucat calea întoarsă. 
Flora a scris un poem despre întâmplarea asta, poem pe care l-a publicat în ultima lui carte antumă, Dejun sub iarbă. Iar eu pe amintirea acelei nopţi mă sprijin, de atunci, de câte ori simt arsura zădărniciei. 
 
Ziarul de duminică, 13 februarie 2009