Lucian Vasilescu

Cānd am īnchis ochii și mi-am recăpătat vederea

Mi-a luat multă vreme până când am învățat să văd, la mult timp după ce am căpătat darul vederii. „Dacă te uiți, ai să vezi!” – mi-a spus cândva un om care mi-a făcut mult bine. L-am ascultat și am deschis larg ochii până m-au usturat, până mi-au lăcrimat. Și tot n-am văzut. Într-o bună zi n-am mai putut suporta: mă dureau îngrozitor de tare ochii, de cât mă holbasem. Atunci i-am închis. Și atunci, chiar în clipa aceea, uitându-mă, în sfârșit, uitându-mă pe mine, am văzut. Cu ochii închiși. Prin întunericul luminos al lucrurilor pe care le știam despre lucruri. Și lumea era frumoasă.
 
Dacă nu ar fi adevărate, poveștile n-ar trebui spuse. Aceasta a fost aievea:
 
Cu mulți ani în urmă, m-a rugat prietenul Radu Sergiu Ruba să-l duc, cu mașina, acasă. Pe atunci nu mă descurcam deloc prin București. Pe când ne îndreptam spre mașină, ne-a aținut calea o bătrână. Venise cu bărbatul, din Moldova, să-și pună în bună regulă niște acte. Voia să-i duc la gară. I-am spus că bine, îi duc și pe ei. Bărbatul era olog de ambele picioare și aștepta, rezemat în cârje, ca un bagaj, la umbra deasă a unui bloc. L-am ajutat să se urce. Am pornit. Cum am amintit, nu mă descurcam, pe atunci, deloc prin București. Formam o echipă bizară: eu conduceam (dar nu știam drumul), Radu Sergiu Ruba mă punea să-i povestesc ce văd și-mi spunea pe unde s-o apuc (deși este nevăzător), pe bancheta din spate stăteau cuminți cei doi bătrâni – femeia și bărbatul olog –, iar pe geamurile deschise ale mașinii se ițeau cârjele, ca două lumânări de nuntă. I-am dus astfel pe toți: pe bătrâni la gară, pe Ruba acasă la el. După ce a coborât, în Vatra Luminoasă, am rămas singur și neajutorat. Vedeam tot ce era de văzut în jur, dar nu știam care este drumul către casă. Orbul coborâse și mă lăsase singur, captiv în capcana vederii mele. Mi-a luat, de atunci, multă vreme până când am învățat să văd, la mult timp după ce am căpătat darul vederii.
 
Descoperă, nr. 17, noiembrie 2004