Lucian Vasilescu

Brandul de ţară

În ultimii 20 de ani am asistat la mai multe încercări de branduire a României. Iniţiative serioase, demarate la nivel guvernamental. Iniţiative scumpe, menite să dreagă o imagine nu tocmai favorabilă a ţării noastre în ochii şi percepţia celor care nu o locuiesc. Astfel, la un moment dat şi pe bani (publici) mulţi de tot, România a fost „Eternă şi fascinantă”. Campania n-a avut nici un succes. Mai apoi România a devenit „fabulospirituală” (sic!). Bâzdâgania asta de campanie a fost aprobată şi produsă sub o guvernare, apoi a fost avortată de o altă guvernare, pe motiv că e cretină. Mai aproape de noi, înţeleg că se lucrează la o altă campanie de branduire a României şi că în aceasta urmează să „joace” Dracula şi alte câteva foste glorii ale sportului românesc. Aşteptând să văd ce şi cum cu noua încercare, s-a întâmplat că, recent, am fost rugat să însoţesc o jurnalistă de la Le Figaro prin Bucureşti, să-i arăt şi să-i povestesc una-alta. A venit franţuzoaica, ne-am întâlnit şi m-a rugat să facem un tur prin centru. Deşi eram sigur că femeia are o asigurare de sănătate solidă, am evitat totuşi să-i rup picioarele prin tranşeele de pe Lipscani, şi am ales un traseu mai puţin primejdios. Tot mergând noi aşa, vorbeam: eu încercam să-i spun câte ceva despre Palatul Regal şi despre fosta Piaţa a Palatului (actuală a Revoluţiei), ea mă întreba despre Casa Poporului. Eu dădeam să-i zic despre Podul Mogoşoaiei, ea mă întreba câţi copii a avut Ceauşescu şi ce s-a ales de ei. Una peste alta, femeia era chitită să afle cât mai multe lucruri despre Epoca (noastră) de Aur, despre Gloriosul Conducător şi familia acestuia, despre măreţele ctitorii şi despre Securitate. Pentru ea, comunismul era ceva exotic. Pentru mine, comunismul era, firesc, ceva tragic. „Nepotrivire de caracter”, cum se spune. Seara, târziu, am condus-o pe franţuzoaica mea la hotelul unde trăsese şi m-am dus, de unul singur, să beau o bere. Îndeletnicindu-mă cu aceasta, mi-a trecut prin cap povestea cu „brandul de ţară”. Păi, mi-am zis, se vede treaba că de fapt suntem branduiţi, iar noi nu băgam de seamă. „Valorile” comunismului autohton sunt, în ochii străinului, brandul nostru. Dar, pe bună dreptate, nouă nu ne place aceasta şi nici nu ne convine. Am vrea să fim percepuţi altfel. Păi, mi-am zis în continuare, atunci operaţiunea de branduire a României ar trebui să înceapă cu o temeinică debranduire de stigmatul ultimilor 60 de ani, vreme în care tot ce-am produs, cât de cât interesant pentru percepţia occidentalilor a fost comunismul. Abia după ce vom fi izbutit să ne debrenduim de acesta am putea să ne apucăm de branduit. Altfel e ca şi cum am încerca să ne ascundem pufoaica jegoasă îmbrăcând pe deasupra un costum Armani. 
 
Ziarul de duminică, 29 mai 2009