Lucian Vasilescu

Bouvagonul. Jurnalul unui navetist īntārziat

28 decembrie 1989. Viscol grozav. Se face cu stoicism coadă la ziare. Se veghează la gurile de metrou, în Piaţa Palatului, la Telefoane, pe stradă. Mă simt ocrotit. CFSN-ul abrogă decrete şi ne hrăneşte speranţele.
În Gara de Nord, trenul ce urma să mă ducă acasă întârzie. Aşteptăm zgribuliţi, uzi, dar tangenţi la fericire. Drumul ăsta cu trenul o să-l ţin minte: vagoanele erau încălzite şi luminate, semn că am rupt-o definitiv cu trecutul. Bărbaţii sunt neraşi, obosiţi şi frumoşi. Citesc ziare, şi le trec unul altuia aşa cum ar face poştă o ţigară. Femeile lor cojesc portocale pentru copii, apoi caută în bagaj, scot câte-o pungă de hârtie şi ronţăie boabe de cafea cum ar mânca seminţe.
Trenul opreşte pe câmp şi şade un ceas. Nici un comentariu, pare că, în sfârşit, timpul are răbdare. Toţi avem lipit pe privire posterul încrederii. Dezvăluirile din presă ne fascinează.
Nimeni nu ne cere biletele, deşi cu toţii avem. Suntem în plină criză de optimism şi corectitudine. E cald, Dumnezeule, în trenul ăsta ca într-o reclamă turistică din Tahiti. Prea obosiţi să mai dormim sau să mai înţelegem, zâmbim de colo-colo. Avem viitorul în faţă. Şi-am rămâne aici, în vagonul încălzit şi luminat, mirosind a portocale şi cafea şi-a toate iluziile noastre.
Ninge grozav şi pornim, în sfârşit, îmbălsămaţi, vrăjiţi, mulţumiţi, amorţiţi. Copiii dorm, pătrunşi de căldură.
La sosire, vom pune pe noaptea aceasta o marmură pe care-o să scrie: „Noi, aceşti călători, am cunoscut fericirea.”
Restul se ştie.
 
 
Suplimentul Literar Artistic al Tineretului Liber, 12 mai 1990