Lucian Vasilescu

Blowin’ in the Wind

În anul 2007, un student al Universităţii Virginia Tech din Blacksburg, SUA, a deschis focul în campusul universitar. Acţiunea dementului s-a soldat cu peste 30 de morţi şi tot atâţia răniţi. Printre cei care au fost împuşcaţi mortal s-a aflat şi profesorul de origine română Liviu Librescu.
Născut la Ploieşti şi supravieţuitor al Holocaustului, profesorul Librescu a căzut secerat de gloanţe pe când încerca să blocheze intrarea asasinului în sala de curs, încercând astfel să-şi protejeze studenţii.
În puţine cuvinte, despre profesorul Librescu se poate spune că a murit ca un erou.
Peste câţiva ani, tot un român, de data aceasta un muncitor în construcţii, a salvat o fetiţă dintr-un incendiu. Întâmplarea s-a petrecut la Detroit. După ce locuinţa le-a luat foc, părinţii copilei au reuşit să iasă din flăcări împreună cu patru dintre cei cinci copii ai lor. Focul şi fumul i-au împiedicat să se întoarcă şi să-şi salveze şi ultimul copil. În acel moment dramatic a acţionat însă un vecin: românul Liviu Taloş. A spart un geam, s-a rănit, a intrat prin fumul gros în flăcări şi, la o vreme, a ieşit în braţe cu cel de-al cincilea copil - asta cu mai multă vreme înainte de sosirea pompierilor. Fetiţa a fost resuscitată şi salvată.
Acum, în august 2010, am văzut câteva secvenţe surprinse de camerele de supraveghere de la Maternitatea Giuleşti. Sunt imagini de pe holul unde se afla salonul de terapie intensivă pentru nou-născuţi. Se vede, în cele câteva secunde de înregistrare difuzate, cum din încăperea unde micuţii fuseseră lăsaţi nesupravegheaţi iese fum. Se mai văd şi o mulţime de persoane (nu puţini bărbaţi, printre ele) care se uită spre salonul unde izbucnise incendiul. Şi, după ce se uită o vreme, o apucă precipitat în direcţia opusă focului. Asta cu oarece vreme înainte de sosirea pompierilor. Care, atunci când au sosit (în timp record, de altfel), i-au scos pe copilaşi din flăcări. Din nefericire, trei micuţi au fost scoşi de acolo morţi, alţii au murit la scurtă vreme din pricina arsurilor şi a intoxicării cu fum, alţii se zbat încă între viaţă şi moarte.
Nu risc nici o morală, nu forţez nici o concluzie. Sunt, cele mai înainte povestite, trei întâmplări cu români. Nu-mi pot, însă, reprima un gând: nu cumva, şi mai ales în ultimii 20 de ani, dincolo de exodul creierelor şi al competenţelor, ne confruntăm şi cu un alt fel de exod, unul al omeniei, al demnităţii umane, al solidarităţii, al curajului, al iubirii de aproape, al compasiunii? Nu cumva cei care am rămas în România ne-am transformat (am fost transformaţi) într-o turmă de fatalişti, de laşi, de resemnaţi? De noi "oameni noi"?
Acum mai bine de 40 de ani, Bob Dylan se întreba: „How many times can a man turn his head/ Pretending he just doesn' t see?”
Răspunsul (prieteni) este, din păcate, traductibil (şi funcţionează tragic) în limba română: „vânare de vânt...”
 
Ziarul de duminică,  27 august 2010