Lucian Vasilescu

Baladă pentru Alex

Cu câţiva ani în urmă, ne-am cumpărat, fiecare, câte un telescop. Eu şi un foarte drag prieten al meu. Voiam să ne uităm la stele. Telescopul prietenului meu era galben, al meu era roşu. Eu nu mi-am montat niciodată telescopul. Probabil de lene. Prietenul meu l-a montat o dată pe al lui, într-o noapte, în curtea căsuţei mele de la ţară. Era o noapte limpede, aşa cum sunt mai toate nopţile de vară în regiunea aceea. Prietenul meu monta telescopul iar eu mă îndeletniceam cu cele de trebuinţă pentru vin. El cu şuruburile şi cu lentilele, eu cu sticla, tava şi paharele. Când am terminat pregătirile şi unul şi altul, am prins a bea vin şi a privi, pe rând, prin telescop, puzderia de stele. Era neasemuit de frumos. Nu mai fusesem niciodată atât de sus, atât de aproape de astre. Într-un rând, când mi-a venit mie rândul la vin şi prietenului meu la telescop, mi-au venit în minte câteva versuri superbe dintr-un poem superb şi mai puţin cunoscut al unei mai puţin cunoscute poete: Magda Isanos. Poemul se numeşte „La iarbă verde” şi spune aşa:
 
Parcă se cerne cerul pe pamânt/ E un miracol ce-mi răpeşte timpul/ E ca o muncă până peste cap/ La care nici măcar nu-mi vine schimbul// Aproape că n-am vreme să respir/ N-am când să-mi trag o clipă răsuflarea/ Nici nu mai am putere să mă mir// Am auzit că se întoarce marea/ Aceste clipe sigur nu-s reale/ Fiindcă nu poate fi adevărat/ Cum şedem noi pe iarba înflorită/ În mijlocul pământului spălat// Reale sunt doar celelalte zile/ Teribil de reale şi de lungi/ Şi serile acelea nesfârşite/ Când vii mereu spre casă şi n-ajungi// Bem vin şi ne uităm în sus la ceruri/ Din trupul pâinii ca din rai muşcăm/ Şi ce frumos ne-am îmbrăcat de parcă/ Ne pregătim să ne înmormântăm...
 
I-am spus atunci şi prietenului meu poemul, apoi am continuat să privim, rând pe rând, stelele, el mai mult prin lentila telescopului, eu mai mult prin fundul paharului. 
 
Au trecut de-atunci câţiva ani şi, într-o dimineaţă ca oricare alta, am primit un telefon care mi-a adus o veste halucinantă: murise prietenul meu, acela cu telescopul galben, prin care privisem către cer, la stele. În clipa aceea, din nou, m-a podidit acelaşi poem:
 
Bem vin şi ne uităm în sus la ceruri/ Din trupul pâinii ca din rai muşcăm/ Şi ce frumos ne-am îmbrăcat de parcă/ Ne pregătim să ne înmormântăm...
 
De data asta n-am mai avut cui să-l spun. Am crezut şi cred în puterea cuvintelor de a întemeia. Mai cred şi că ele pot atrage realitatea - ăsta este, de altfel, şi rostul rugăciunii. N-aveam nevoie de nici o confirmare a acestor lucruri, în care cred cu tărie. Atunci, de ce? De acum încolo voi căra zi după zi, cu mine, povara dureroasă a acestei întrebări. Sau poate aş putea afla răspunsul dacă mi-aş monta şi eu, într-o noapte senină, în curtea căsuţei mele de la ţară, telescopul meu roşu, dacă aş bea vin şi aş privi către aceleaşi stele pe care, acum câţiva ani, le-am privit împreună cu prietenul meu...
 
Ziarul de duminică, 27 noiembrie 2009