Lucian Vasilescu

Atunci mi-am dorit să fiu Dumnezeu

Într-o bună zi, am primit la redacție un plic cu fotografii – era unul dintre cele câteva sute de fotoreportaje propuse de cititori pentru cea de-a treia ediție a concursului Fotoreportajul Meu, organizat de revista Descoperă. Nimic neobișnuit. Rutină redacțională.
Plicul primit purta însă imprimate numele și însemnele unei instituții. Era un plic oficial al Penitenciarului cu Regim de Maximă Siguranță din Craiova. De obicei nu deschidem plicurile primite decât după ce sosesc toate; astfel, zăbovim un timp egal asupra tuturor lucrărilor. Pe acela l-am deschis de îndată: conținea un set de fotografii realizate în penitenciar și era însoțit de o scurtă scrisoare. Nu a autorului fotografiilor, ci a unui oficial al închisorii. Autorul era unul dintre deținuți. Fotoreportajul lui Marian Laurențiu Pampu, deținutul din Craiova, a trecut apoi prin toate etapele jurizării, a fost selecționat pentru a fi prezentat în cadrul expoziției pe care am organizat-o la Biblioteca Centrală Universitară și, în sfârșit, a obținut Trofeul de Bronz al concursului nostru. 
La puțin timp după vernisaj, am făcut demersurile necesare pentru a-i putea înmâna câștigătorului diploma, trofeul și suma de bani cuvenite. Am primit, în scurt timp, aprobarea. Mai erau doar două zile până la Crăciun – caltaboșul, sarmalele și cozonacii erau pe primul loc în agenda oricărui cetățean responsabil. Oarecum în contratimp cu preocuparea generală, eu m-am dus la Craiova. La pușcărie. Formalități de intrare, firești. Telefonul mi-a fost oprit (nici directorul nu are voie să intre cu mobilul), am primit un ecuson, câteva uși, apoi porți masive s-au deschis și s-au închis în urma mea și gata.
 
Mă găseam în lumea de dincolo de zidurile înalte, dantelate cu sârmă ghimpată. De fapt, în tot acel timp pe care l-am petrecut în pușcărie, „dincolo“ a fost lumea din care venisem și unde mirosea a sarmale și a cozonaci. Marian Laurențiu Pampu (nu știu de ce toată lumea îi spune Marius, inclusiv jurnaliștii craioveni, care-l cunosc de multă vreme) este povestea unui destin frânt. Jurnalist de vocație, cameraman, cu burse BBC la activ, a fost unul dintre aceia care, de pildă, au transmis în direct ultima mineriadă, aceea din vremea guvernului Radu Vasile (sper că n-ați uitat), încheiată cu tragicomica „Pace de la Cozia“. Decăzut acum, în plan social, Marian a găsit puterea de a nu se prăbuși sub povara pedepsei. Remarcabil este însă faptul că a găsit acolo, în lumea de dincolo de zidurile înalte, dantelate cu sârmă ghimpată, înțelegere și sprijin. Mărturisesc că toată povestea asta, ziua pe care am petrecut-o în pușcarie m-au lecuit definitiv de percepția (comună, dar eronată) conform căreia închisoarea este locul în care niște brute țin zăvorâte alte brute. Dar ce este, atunci, pușcăria? Este, pentru unii, loc de muncă, iar pentru alții loc de penitență și de îndreptare. Iar aceia care chiar își doresc să se îndrepte primesc sprijin și îndrumare. L-am cunoscut pe Marian, i-am înmânat premiul, am stat de vorba. Nu cred să mă fi simțit vreodata mai stingherit: eram doi oameni asemănători, dar care locuiam lumi complet diferite.
 
Câteva porți masive, apoi câteva uși s-au deschis și s-au închis în urma mea, am predat ecusonul, mi-am recuperat telefonul mobil și am ieșit. Dincolo. Dincolo este și titlul fotoreportajului premiat al lui Marian Laurențiu Pampu. Sunt imagini surprinse într-un loc în care 1.500 de deținuți au de executat pedepse însumând peste 10.000 de ani de pușcărie. Cât de aici și până în Paleolitic.
 
În ziua aceea, și pentru prima data, mi-am dorit să fiu Dumnezeu, să pot face ca cele petrecute să nu se fi întâmplat. Să pot opri răul înainte de a se petrece. 
Se înserase. Afară umblau colindătorii, mirosea a vin fiert, a sarmale și a cozonaci, iar eu n-am fost Dumnezeu nici măcar pentru o clipă.
 
 
Descoperă, nr. 1 (53), februarie 2008