Lucian Vasilescu

Abandonarea memoriei patologia Alzheimerului naţional

În dicţionare, maladia Alzheimer este definită astfel: „Boala Alzheimer (Morbus Alzheimer) este o afecţiune degenerativă progresivă a creierului care apare mai ales la persoane de vârstă înaintată, producând o deteriorare din ce în ce mai accentuată a funcţiilor de cunoaştere ale creierului, cu pierderea capacităţilor intelectuale ale individului şi a valorii sociale a personalităţii sale, asociată cu tulburări de comportament, ceea ce realizează starea cunoscută sub numele de demenţă (din latină: demens). Boala şi modificările organice din creier care o însoţesc au fost descrise pentru prima dată de psihiatrul şi neuropatologul german, Alois Alzheimer . Denumirea de Boală Alzheimer  a fost utilizată pentru prima dată de psihiatrul german Emil Kraepelin în manualul său de psihiatrie (Lehrbuch der Psychiatrie, 1911). Această boală reprezintă forma cea mai comună de declin mintal la persoanele în vârstă şi a devenit tot mai frecventă o dată cu creşterea longevităţii.” 
Ar putea fi extrapolată maladia Alzheimer din planul dramei personale în acela al tragediei naţionale? S-ar putea să greşesc, dar mie îmi pare că da. Schimbând termenii, are societatea românească „tulburări de comportament”? Are. Manifestă ea simptomele demenţei, ale smintelii? Şi-a pierdut discernământul? Are tulburări de memorie? Răspunsul (meu) este da – pe toată linia. 
Să presupunem însă că Alzheimerul social este curabil. Să presupunem că, peste o vreme, societatea românească îşi va reveni în simţiri şi va dori să afle cum de s-a făcut de s-a alzheimerizat. Dar „memoria internă”, afectată de amnezie, nu-i va fi de prea mare folos, şi atunci va încerca să afle, din alte surse, răspunsurile - va apela la „depozitele naţionale de memorie”, adică la biblioteci. De ce la biblioteci? Pentru că ele ar trebui să fie depozitarele memoriei naţionale. Pentru această funcţiune a bibliotecilor există chiar şi o lege, care se numeşte „Legea depozitului legal”. Conform acesteia, „depozitul legal reprezintă fondul intangibil al patrimoniului cultural naţional mobil”. Acesta, „depozitul legal”, ar trebui să cuprindă toate „cărţile, broşurile, fascicolele, ziarele, revistele, almanahurile, calendarele şi publicaţiile seriale (...) materialele de comunicare propagandistică, având caracter politic, administrativ, cultural-artistic, ştiinţific, educativ, religios, sportiv: programe, anunţuri, afişe, proclamaţii, planşe” etc. 
„Depozitul legal” ar trebui să fie organizat, la nivel central, de către Biblioteca Naţională a României şi să aibă ca beneficiari: Biblioteca Academiei Române, Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga" Cluj-Napoca, Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu" Iaşi, Biblioteca Centrală Universitară „Eugen Todoran" Timişoara, Biblioteca Militară Naţională şi Centrul de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare Istorice Piteşti. Pe scurt, toate aceste biblioteci ar trebui să primească şi să fie în posesia câte unui exemplar din fiecare dintre „produsele” enumerate mai înainte, astfel încât un cercetător dintr-o viitorime normală să poată reconstitui  anamneza Alzheimerului social de care suferim în prezent. Chiar dacă va apărea, odată şi odată, un astfel de cercetător, el nu va avea ce anume cerceta – „depozitul legal”, adică „fondul intangibil al patrimoniului cultural naţional”  străluceşte prin absenţă (mă refer în special la ultimii 20 de ani de „presă liberă”). Astfel, este posibil să nu ne mai putem reactiva niciodată memoria şi, ca urmare, să repetăm, până devin cronice, aceleaşi greşeli. Alzheimerizarea va genera atunci modificări organice ireversibile în întreaga societate şi toate în mecanismele ei. Va fi atunci vremea proorocită de dragul şi regretatul poet Ion Stratan (într-un poem publicat înainte de 1989): „Aici, unde noi am ajuns/ Este mai bine ca binele./ Egali în prostie/ Aici este finele.”
 
Ziarul de duminică, 26 februarie 2010