Lucian Vasilescu

Mă încăpăţânez să cred că binomul gazetărie-poezie este unul funcţional

După cele cinci volume atît de personale de versuri (Evenimentul zilei, Ingineria poemului de dragoste, Sanatoriul de boli discrete, Spirt. Muzeul întîmplărilor de ceară, aproape. atît de departe) şi un confort 2 îmbunătăţit (în colaborare cu Ioan Es. Pop), în 2010 Lucian Vasilescu şi-a reunit opera poetică în două volume apărute la Editura Vinea. Poetul, ca şi gazetarul, au coexistat, poate prea discret, într-un binom care a ţinut în viaţă visul de a scrie literatură. La 16 ani de la debut, autorul poate spune liniştit şi senin că a pus pe roate un Institut de Poezie Legală:


„Ca printr-un ochean, prin fundul paharului
lumea-mi apare mai aproape, mai mare.
Îmi port nemurirea la cingătoare.
În raniţă – bastonul de mareşal.
 
Sînt cel mai bun poet din acest spital“. 
 


- Cartea de muncă, aţi mărturisit, este „probabil cea mai groasă carte a mea de pînă acum“. În curtea Institutului de Poezie Legală, Lucian Vasilescu intră scandalos, sumbru, imprevizibil (cîteva dintre etichetele aplicate de-a lungul timpului) cu Evenimentul zilei, un debut deloc conformist. Cum de aţi ales să debutaţi cu un „scenariu“ atît de atipic, la limita dintre cotidian şi biografic?  
 
- În 1993, aşteptam deja de vreo doi ani să-mi apară, la o editură din Basarabia (provincie din care mă trag şi eu, pe linie maternă), prima carte: Ingineria poemului de dragoste. Propunerea mi-o făcuse cineva de aici, din Bucureşti (nu spun cine, persoană importantă şi atunci, şi acum), care avea oarece relaţii cu editurile de dincolo de Prut. Din amînare în amînare, am ajuns, într-o bună zi, la Chişinău şi am întrebat, la editura ce-mi fusese indicată, de soarta cărţii mele. Dar cartea mea nici nu ajunsese la ei – „binefăcătorul“ meu bucureştean mă tot asigura că o trimisese şi că trebuie doar să am puţină răbdare. Aşadar, luasem ţeapă. La vremea cu pricina, lucram la volumul Evenimentul zilei. Ca urmare a experienţei anterioare, mi-am spus că, atunci cînd va fi gata, voi propune cea de-a doua carte celei mai puternice, mai „spectaculoase“ şi mai dinamice (din acea vreme) edituri. Adică Editurii Nemira. Singura problemă era că Nemira nu publica, programatic, poezie. Cu toate astea, volumul meu a fost acceptat şi a apărut în 1995. Derogarea pozitivă o datorez lui Valentin Nicolau şi lui Dan Petrescu. Ingineria..., întoarsă din exilul basarabean, a apărut şi ea, un an mai tîrziu, la Editura Albatros (plecăciune doamnei Georgeta Dimisianu). 
 
- Una dintre ştampilele aplicate nouăzeciştilor este faptul că o bună parte dintre ei nu vin dinspre filologie. Aţi renunţat, după 1990, la specializarea inginerească pentru literatură – ca şi alţi colegi de generaţie. V-aţi „predat“ ziaristicii, jurnalismului cultural şi meseriei de scriitor. Faceţi parte, cum s-ar zice, dintre acei ultimi mohicani care şi-au dorit cu ardoare să ajungă scriitori. De unde această pasiune? 
 
- Nu e o ştampilă, e o realitate. Sînt printre noi oameni care au diplome de inginer, de medic, arhitect şi alte alea. De predat, nu m-am predat – am dezertat. I-am admirat dintotdeauna pe dezertori, pe aceia care refuză să lupte în războaiele altora, pe aceia care îşi sînt credincioşi. Aşa că am dezertat şi eu. Mi-am dorit să fac ceea ce credeam (şi cred şi acum) că am de făcut. Şi fac în continuare, nutrind speranţa că am dezertat în cultură, nu în natură.
În familia mea, n-a mai comis nimeni literatură. N-am nici o explicaţie pentru faptul că m-am simţit irezistibil atras de poezie. Aş putea inventa una, desigur, dar ce rost ar avea? Pur şi simplu, aşa a fost să fie. Nu toate lucrurile însemnate care ni se întîmplă au o explicaţie valabilă... Povestea relaţiei mele (de autor) cu poezia datează de la începutul anilor ’80. Faptul că pe atunci era imposibil să publici în volum a fost pentru mine o şansă multiplă: aceea de a exersa un „lucru gratuit“ şi, mai apoi, de a avea răgazul pentru a renunţa la foarte multe texte, chiar la cărţi pe care le-am considerat, o vreme, încheiate şi închegate. În 1995, la data debutului în volum, apucasem deja să arunc la coş cîteva „volume“. 
 
- Ştiu că ipotezele de acest gen nu sînt tocmai OK, dar literatura şi cu asta se ocupă: cum v-aţi fi imaginat un 2010 fără un 1989? 
 
- În Decembrie 1989, eram la Ploieşti. În dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, eram şi eu, alături de cîteva sute de oameni (nu multe), în piaţa centrală a oraşului, scandînd ce era de scandat la vremea aceea, în faţa unor cordoane de militari masaţi în faţa sediului „Judeţenei de partid“. Apoi am vrut să rămîn la Ploieşti, sperînd că, într-o lume „liberă“ şi normală, „provincia“ (aceea a lucrurilor lăuntrice) va dispărea. N-a fost să fie aşa şi, la 1 aprilie 1990, l-am rugat pe Laurenţiu Ulici să mă dezlege de vraja otrăvită a provinciei mele. Ceea ce a şi făcut în aceeaşi zi, angajîndu-mă ca secretar de redacţie la Luceafărul. Acolo funcţionau deja Cristian Popescu (redactor), Daniel Bănulescu şi Ioan Es. Pop (corectori). 
 
- La ultima întîlnire, cînd mi-aţi adus volumul de interviuri, păreaţi foarte sceptic în privinţa rostului eforturilor de acest gen. Cărţile de interviuri (nedreptăţite nu doar de premiile de tot felul, dar şi de poziţionarea lor în biografia unui autor) nu par să-şi găsească sensul într-o societate (şi literară) fără memorie. Interviul e privit strict ca o necesitate jurnalistică, o modalitate de promovare obligatorie pentru sistemul editorial şi mai puţin ca operă propriu-zisă. Dau bine la televizor, acoperă pagini în ziare, dar nu contează propriu-zis în biografia autorului. Ca intervievator şi intervievat, de ce credeţi că interviurile au acest statut second-hand? 
 
- Cuvîntul „interviu“ nu-mi place. Prefer înţelesul cuvîntului „dialog“ – asta presupune comunicare, întrepătrundere, înţelegere, cuminecare. Cartea noastră de dialoguri e deja bătrînă. Putem căuta răspunsul la întrebare la mai tînăra dumneavoastră carte Cum ar arăta viaţa fără fotografie? – primul volum dintr-un interviu cu Ion Cucu. Am avut privilegiul de a petrece o vreme în preajma maestrului Cucu, pe cînd eram secretar de redacţie la revista Luceafărul. Am ascultat atunci fascinat şi cu mare sfială poveştile domniei sale. Recent, am cumpărat primul volum al vorbirii voastre şi l-am citit pe nerăsuflate. Statistic, aveţi dreptate, „interviurile“ nu prea au căutare (asta dacă nu cumva sînt făcute cu te-miri-ce jună siliconată, care a schimbat un fotbalist pe-un manelist sau viceversa). Statistic, da, iar aveţi dreptate, memoria colectivă este patologic de scurtă. Tot statistic, dacă e să socoteşti cîţi oameni au ieşit în stradă în România înainte de amiaza zilei de 22 Decembrie 1989, şi aici am şi eu dreptate, n-ar fi trebuit să ne despărţim de comunism.
Dar şi statisticienii admit că domeniul de care se ocupă nu doar că admite excepţiile, dar chiar le consideră relevante. Putem fi noi (noi doi şi încă nu tocmai puţini alţii) acestea? De ce nu?! Statistica e pentru turme – să le lăsăm în transhumanţa lor.
Tocmai de aceea n-am renunţat de tot la dialoguri. Mai public, cînd şi cînd, cîte un dialog în Ziarul de duminică.
Şi pentru acel volum, am stat atunci de vorbă, printre alţii, cu Marin Constantin, Laurenţiu Ulici, Maia Morgenstern, Dan Piţa, Părintele Galeriu, Petru Creţia, Alexandru Paleologu, Dan Grigore... Cam ăsta era calibrul partenerilor noştri de dialog. Ei bine, cînd mergeam la întîlnirile cu pricina, mergeam ca la examen. Cu emoţii şi cu lecţia bine învăţată. 
 
- Carte cu carne a fost, în 1992, o lansare crudă (şi la propriu, şi la figurat, nouă şi inedită, un happening cum numai Cristian Popescu avea să mai facă, peste nişte ani, la fîntîna de la Universitate) la O mie nouă sute nouăzeci şi doi – sisteme de supravieţuire, volum scris în colaborare cu Florin Toma. Cum s-a ajuns la acel experiment? 
 
- Cartea a apărut la Editura Mediaprint a domnului Adrian Sârbu. Noi am propus un slogan pentru textul care anunţa lansarea: „Lumea se împarte între carne şi carte...“. Pornind de aici, Adrian Sârbu a poruncit ca lansarea să se desfăşoare într-o măcelărie iar în ziua lansării volumul să fie vîndut „la pachet“ (astăzi insertul a devenit un loc comun) cu o bucată de carne. Aşadar, lansarea a avut loc într-o măcelărie imensă (astăzi dispărută) din Piaţa Amzei. Au participat sute de oameni, printre care şi majoritatea „personajelor“ cărţii. Măcelăria era arhiplină, iar afară se formase o coadă impresionantă... Printre fleici şi muşchiuleţi, cartea a fost prezentată de Laurenţiu Ulici, Alex Ştefănescu şi Nicolae Prelipceanu. 
 
- Pentru că zicînd nouăzecism, zici implicit Cristian Popescu şi Ioan Es. Pop, şi pentru că sînteţi aproape zilnic în preajma lui Pop, poate cel mai bun prieten al lui (cel puţin aşa lasă Pop să se înţeleagă), aţi putea să dezlegaţi misterul acelui Es. pe care Pop îl păstrează cu străşnicie? Vine Es. Pop de la PopEs(cu) sau e doar o speculaţie? 
 
- S-au adunat, în timp, o mulţime de lucruri pe care le ştiu despre o mulţime de oameni. Întîmplările vieţilor noastre au făcut în aşa fel încît să ştiu o mulţime de lucruri despre Pop. Am lucrat umăr la umăr ani de zile (şi acum din nou), am băut cot la cot (de nu puţine ori), am dormit (şi poate am şi visat) împreună o vreme. Dar mie îmi plac mai degrabă întrebările decît răspunsurile. De unde vine Es.? N-ar fi păcat să stricăm o aşa frumoasă întrebare cu un răspuns? 
 
- Dacă Mircea Martin şi-a asumat rolul de coordonator de Cenaclu, Universitasul fiind, practic, şcoala nouăzecistă, Laurenţiu Ulici a coordonat Festivalul de poezie de la Sighetul Marmaţiei, un festival aparte pentru generaţia ’90 (mă încăpăţînez să cred că se poate vorbi despre o generaţie ’90). Ce alte „mărci“ se pot identifica în „manualul de literatură“ nouăzecist? 
 
- Mă bucur că amintiţi de cei doi oameni – Mircea Martin şi Laurenţiu Ulici – şi de cele două instituţii pe care le-au patronat – Cenaclul Universitas şi Festivalul de Poezie de la Sighetul Marmaţiei. Cenaclul a fost un laborator unde textele erau supuse unor probe de exigenţă extremă, iar Festivalul era un loc unde autorilor acelor texte care treceau proba Cenaclului li se îndesa în raniţă bastonul de mareşal. Erau locuri unde se făceau pariuri pe texte şi pariuri pe autori. Nu puţine dintre aceste pariuri s-au dovedit a fi cîştigătoare. Marca nouăzecistă poate fi identificată în unitatea unei diversităţi despre care depun mărturie cărţi cît să umple o bibliotecă. Regret imens că domnul Laurenţiu Ulici nu mai este prin preajmă: merita cu asupra de măsură bucuria de a-şi vedea răsplătite generozitatea şi grija pe care ni le-a purtat vreme de douăzeci de ani. 
 
- În ART PANORAMA, pagina 3 era rezervată celor patru poeţi, în ordinea alfabetică: Bănulescu, Gălăţanu, Es. Pop, Vasilescu, la care se adăuga, desigur, Cristian Popescu. Înţeleg că era vorba despre o competiţie pe care Dan Silviu Boerescu o lansase: cel mai bun poem intra primul, restul figurînd la „invitaţi“. Era o replică la mai vechiul patrulater optzecist (Cărtărescu, Iaru, Coşovei, Stratan)? 
 
- Aer cu diamante a făcut istorie. Cînd a apărut cartea, a trebuit să mă pun pe o listă de aşteptare la Biblioteca Municipală din Ploieşti. Asta ca să fie limpede ce cred despre acel volum şi despre autorii lui. Dan Silviu Boerescu şi ART PANORAMA au fost un excelent catalizator al unor (cred) interesante energii poetice complementare.
În epocă, Boerescu a funcţionat o vreme şi ca agent literar al unora dintre noi. Făcea lobby pentru textele/ cărţile noastre, ne „plimba“ pe la tot soiul de întîmplări literare, ne ajuta să ne promovăm, să ne facem auziţi. Recent, la lansarea unui volum de poezie, cineva i-a reproşat lui Boerescu faptul că ar fi un „critic retezat“. Asta deşi, cu ani în urmă, persoana cu pricina se legănase şi ea de ramurile lui critice. Din păcate, cam aşa se scrie istoria, inclusiv cea literară.
În chestiunea raportării la optzecişti, am să citez prima frază din editorialul „Un punct de plecare“ publicat în primul număr al revistei Nouăzeci. Textul a fost pritocit de Popescu şi Ţârlea şi a fost semnat „90“. Iată fraza: „Generaţia nouăzeci şi-a făcut ucenicia literară în perioada de radicalism etic şi de reformism estetic impusă în anii ’80 de generaţia predecesoare“. Rezultă, zic eu, cît se poate de limpede cum înţelegeam să ne raportăm la autorii optzecişti. Ăsta-i un text – restul sînt vorbe... 
 
- Cum l-aţi cunoscut pe Cristian Popescu? 
 
- Faţă în faţă l-am văzut pe Popescu la Buşteni, într-o tabără literară studenţească, apoi la Universitas, apoi la Luceafărul (unde el fusese angajat redactor, în 1990) şi mai apoi, am trebăluit împreună (alături de Cătălin Ţârlea, Ioan Es. Pop şi plasticiana Stela Lie) la prima serie a revistei Nouăzeci.
Îmi amintesc că, atunci cînd am terminat de paginat primul număr din Nouăzeci (se lucra în plumb, a doua zi revista urma să plece la calandru, apoi la rotativă), am plecat din Casa Scânteii cu Cristi şi cu Stela Lie în matusalemicul meu Fiat 1300. Era spre miezul nopţii, oraşul era pustiu. Am oprit undeva în zona Gării de Nord şi am cumpărat bere la cutie. Destulă. N-am prea vorbit. Beam cu Popescu şi aruncam cutiile goale pe geamurile deschise ale maşinii. Încă aud cum cîntau cutiile de bere rostogolindu-se pe piatra cubică. 
 
- Despre acest mitologic Nouăzeci am apucat să povestim cu Es. Pop şi Bănulescu. Cum era pentru Lucian Vasilescu Nouăzeci-ul? 
 
- Pentru mine, Nouăzeci a fost şi un „prilej“ de a-mi petrece nişte (alte) nopţi în tipografie. Eram secretar de redacţie la Luceafărul şi la Lucifer (acesta din urmă era un supliment satiric, care apărea bilunar, tot sub „umbrela“ Luceafărului). Desenam deja machetele pentru ambele publicaţii, alergam de la linotip la Ludlow, de la paginare la corectură şi de la calandru la rotativă. Peste toate astea a venit şi Nouăzeci. Eram cam cheaun. Şi de oboseală, şi de bucurie. 
 
- Cu Bănulescu aţi fost coleg de institut la Ploieşti. Vă ştiaţi de la facultate sau v-aţi cunoscut la Universitas? 
 
- Pe Daniel l-am cunoscut la Institutul de Petrol şi Gaze, la Ploieşti. Eu conduceam un colectiv care a realizat, săptămînal, vreme de cîţiva ani, o gazetă de perete. Se numea Reflex şi, din pricina lucrurilor pe care le „publicam“ acolo, era să fiu exmatriculat de mai multe ori. Daniel colabora la Reflex cu poezie.  „Poezie de poezie“, ca să spun aşa. 
 
- Ca publisher MediaPro, aţi condus mai multe publicaţii, semnînd, printre altele şi la Playboy. Se spune că dispăreţi ca scriitor cu lunile. Că vă luaţi vacanţă de la scris. Este efectul jurnalismului de trust sau o formă de autoapărare? 
 
- La Playboy am colaborat adesea cu plăcere şi am coordonat Cîinele meu, Descoperă, Promotor, Protv Magazin, Go 4 it!, Ce se întîmplă, doctore?, Acasă magazin şi altele. A fost pentru mine o muncă extrem de solicitantă, dar pe care am făcut-o cu bucurie şi cu multă plăcere. În altă ordine de idei, eu nu scriu – doar transcriu. Transcriu cîte o carte, după ce aceasta se scrie singură-singurică în mine. Uneori, asta durează mai mult, alteori, mai puţin. Iar transcrisul îmi ia puţină vreme. Mie – între o carte şi alta – mi se usucă cerneala în stilou.
De dispărut ca scriitor nu cred că, odată apărut, mai poţi dispărea. Nici să vrei. Mai poţi lipsi de pe la vreo bere, dar asta nu înseamnă că ai dispărut sau că eşti pe cale de dispariţie. În fine, mă încăpăţînez să cred că binomul gazetărie-poezie este unul funcţional. 
 
- Ca şi Observator cultural, Ziarul de Duminică a debutat pe piaţa revistelor culturale în anul 2000. Ce-au însemnat aceşti 11 ani de apariţie neîntreruptă pentru Lucian Vasilescu? 
 
- S-a spus despre secolul ăsta că ori va fi spiritual, ori nu va fi deloc. Observatorul... şi ZD-ul confirmă ceea ce s-a spus despre veacul al XXI-lea. Iar acest lucru ne dă un pic de speranţă. Însă doar atîta timp cît cîntăm. Cît cîntăm cum cînta orchestra de cameră pe puntea Titanicului, în noaptea celui mai glorios naufragiu pe care l-a cunoscut omenirea. Despre care s-au scris cărţi, despre care s-au făcut filme. Viitorul nu-i chiar atît de departe. Dacă te duci la fund cum se cuvine, s-ar putea să ai parte de postumitate. Deocamdată cîntăm, iar apa creşte. Sînt semne bune. 
 
- Cred, e doar o părere oarecare, că deşi lucrurile păreau să meargă bine pentru nouăzecişti (cenaclu, reviste construite pe nucleu compact, lobby-işti de excepţie), ceea ce a lipsit în vizibilitatea lor a fost lipsa unei edituri profesioniste. Dacă la început cărţile au apărut la Nemira, pe parcurs, circuitul cărţilor multor autori nouăzecişti (e cazul lui Cristian Popescu, în special, dar şi al lui Lucian Vasilescu) a fost unul semiclandestin (pînă şi Manualul de literatură e un exemplu despre cum se poate rata un proiect bun). Cum se vedeau lucrurile acestea la începuturile lor, cînd entuziasmul şi solidaritatea erau la putere, şi cum se văd după 20 de ani? 
 
- Vorbim despre promovare şi despre difuzare, despre lucruri care n-ar trebui să fie pe lista de „to do“ a autorului, ci mai degrabă pe aceea a editorului. Cu rarisime excepţii (dedicate sau întîmplătoare), cărţile de poezie nu au parte de nici un fel de promovare. De altfel, domeniului editorial i se spune acum „industrie editorială“, la fel cum editorii de presă consideră că lucrează în „industria de publishing“. Industriile sînt evaluate şi conduse astfel încît să genereze numere cît mai mari. Se consideră că poezia, în particular, şi demersul cultural, în general, nu sînt capabile să genereze astfel de numere. Matematica bugetelor poate naşte, şi ea, monştri.
Acum un an, la Muzeul Literaturii Române, a fost lansat volumul Universitas – a fost odată un cenaclu, sub coordonarea profesorului Mircea Martin. Nu am să spun nimic despre carte, ci doar despre faptul că acolo, în Rotonda Muzeului, s-au adunat nu puţini autori nouăzecişti – au venit inclusiv dintre aceia care, între timp, au renunţat la literatură. Una peste alta, revederea a fost foarte plăcută. Iar asta se numeşte solidaritate. De altfel, cum să nu fii solidar cu propria ta tinereţe, cu propriile tale vise, speranţe şi aspiraţii, chiar dacă de multe dintre ele s-a ales praful? Dar dacă praful ăsta e un praf de stele?...
 
-  Aveţi în lucru un site personal. E consecinţa unor dezamăgiri editoriale recente sau doar o necesitate tehnologică? 
 
- Site-ul va fi, sper, un loc de întîlnire cu cei care vor dori să vină la întîlnire şi, în egală măsură, un loc de despărţire de cei de a căror întîlnire aş vrea mai degrabă să uit. 
 
- Să mai întreb atunci ce relaţie aveţi cu editurile? 
 
- Bună... De compasiune reciprocă... glumesc şi eu... 
 
- Ce trebuie neapărat să faceţi în viitorul apropiat? 
 
- Să trăiesc, să mă bucur, să nu abdic.
 
În dialog cu un cristian (Observator Cultural, februarie 2011)