Lucian Vasilescu

Inconfortabila trăire

Prin fiecare poezie a sa, Lucian Vasilescu îşi invită cititorii să redescopere detaliile unei vieţi în care nimic nu este ce pare a fi. Versurile sale scormonesc într-o realitate concretă, relevând sensuri ne¬bă¬nuite. Într-o epocă a grafomanilor groteşti , Lucian Vasilescu trece cu brio bariera estetică.


- În confort 2 îmbunătăţit există poezii scrise atât de către dumneavoastră, cât şi de Ioan. Es. Pop, însa nici una dintre ele nu este semnată. Pare a fi un volum scris de către un singur autor. Cât de mult vă ase¬mă¬naţi cu Ioan Es. Pop şi cât de mult vă deosebiţi?
 
- Pe noi ne apropie tocmai lucrurile care ne despart şi ne separă lucrurile care ne apropie. Volumul este, într-adevăr, scris de un singur autor, lucru care nu face decât să confirme aserţiunea (în care cred) conform căreia nu există poeţi, există doar poezie. confort 2 îmbunătăţit este un proiect literar viu, este doar începutul unei cărţi în care şi la care vom scrie în continuare. Acum, când răspund la întrebarea dumneavoastră, mă gândesc să nu mai semnăm defel ediţiile viitoare. Putem lăsa un loc liber pe copertă, loc unde şi-ar putea scrie numele oricine ar veni să locuiască şi să citească în garsoniera noastră. În definitiv, cartea este în mai mare măsură a celui care o citeşte decât a celui care o scrie.
 
-  „Am citit câteva cărţi şi nu mi-a folosit la nimic... Acum ştiu că lucrurile, toate, n-au absolut nici o însemnătate”. Citez din confort 2 îmbunătăţit. Chiar aşa să fie? Ce lucruri au, totuşi, însemnătate pentru omul Lucian Vasilescu?
 
- Trăim o vreme a deşertăciunii. A deşertăciunii deşertăciunilor. Însemnătate au cuvintele, dar ele sunt întrebuinţate cu din ce în ce mai puţină îndemânare, cu din ce în ce mai puţină sfială. Ca să vezi cu adevărat ar trebui mai întâi să te uiţi. Să te uiţi pe tine, ca să vezi. Acolo sunt, acolo s-au ascuns lucrurile care au, în adevăr, însemnătate. Acolo unde te uiţi. Dacă vrei sau dacă eşti în stare s-o faci. Eu cred foarte mult în cuvinte, în puterea lor de a întemeia realitatea. Doar ele te ajută să vezi cu adevărat, în înţelesul celor spuse mai înainte. Altfel, pentru omul despre care este vorba în întrebare au însemnătate dragostea şi prietenia - două stări de agregare sublime şi necesare ale fiinţei. Şi, fireşte, din când în când, câte o sticlă de vin bun.
 
- Sunteţi editorul revistei Descoperă, o publicaţie care relevă cuceririle ştiinţifice şi frumuseţile acestei lumi. Cum priviţi viaţa şi relaţia cu Dumnezeu prin prisma informaţiilor obţinute pentru o revistă atât de „pământeană”?
 
- Fac parte din echipa care lucrează la revista Descoperă încă din vremea la care aceasta nu era decât un vis de viitor. Din punctul meu de vedere, Descoperă este cel mai frumos proiect de presă dintre toate cele la care am lucrat în ultimii optsprezece ani. Revin la întrebare: ea (întrebarea) e la locul ei, dar riscă să genereze un răspuns patetic. Aşadar, pentru a nu cădea în această ispită, am să spun că pe viaţă, ce să fac altceva, o trăiesc, iar pe Dumnezeu îl iubesc ca pe un bun şi vechi şi credincios prieten ce-mi este. 
 
- Sunteţi un poet mai degrabă prozastic. Nu v-a tentat niciodată să încercaţi şi alte genuri literare decât poezia?
 
- Sunteţi un om liber într-o ţară liberă, deci nu vă poate nimeni împiedica să-mi puneţi eticheta de „poet prozastic”. Asta nu însemnă, însă, că sunt obligat să mi-o asum. Sunt, într-adevăr, poet, iar lucrul ăsta este atât un fel de a scrie, cât şi un fel de a fi. De altfel, a fi şi a scrie sunt îndeletniciri complementare. Am şi eu, ca tot omul, o mulţime de tentaţii; deşi fug de ele cât pot de tare, mai sunt şi dintre acelea care mă prind din urmă şi mă mai fac, uneori, de ruşine. Până acum însă, n-au alergat după mine alte genuri literare. Şi cum ele m-au lăsat în pace, pace le-am dat şi eu lor şi sper ca această stare de fapt să nu se schimbe. În folosul meu şi în folosul celorlalte genuri literare.
 
- Cât de mult este reprezentată experienţa personală în poeziile dumneavoastră?
 
- Aproape am răspuns la întrebarea aceasta puţin mai înainte. Am să insist puţin: din punctul meu de vedere, poezia este realitatea, realitatea este poezie, a fi este un fel de a scrie, precum şi a scrie este un fel de a fi. Nu pretind să fie cineva de acord cu asta; pentru mine, însă, aşa stau lucrurile.
 
- Spuneţi undeva: „Am pornit să sap o groapă (a mea) şi la ea am să sap, cît mai adînc, spre lumină”. Atunci când vă mai odihniţi la marginea acestei gropi, sprijinit de unelte, la ce vă place să vă gândiţi?
 
- Citatul este corect. Am scris asta în Manualul de Literatură, un volum în care i-am avut parteneri pe Daniel Bănulescu, Mihail Gălăţanu, Ioan Es. Pop, Cristian Popescu, Nicolae Tzone şi Floarea Ţuţuianu. Acolo, fiecare dintre noi avea rezervat un capitol în care trebuia să „presteze” într-un alt gen literar (altul decât poezia). Cum am mai spus, eu doar asta scriu, aşadar povestea cu „groapa” a fost un fel de a-mi cere scuze faţă de editor pentru că n-am putut onora amabila invitaţie. Răspunzând strict la întrebare, mie cel mai mult îmi place să nu mă gândesc la nimic. Îmi place să fiu, pur şi simplu. Gânditul ăsta ne perverteşte. Cu cât gândim mai mult, cu atât ne îndepărtăm de noi înşine. Nu-mi place să gândesc - îmi place doar să fiu. Şi sunt. 
 
În dialog cu Gabriel Andronache (Ieşeanul, februarie 2008)