Lucian Vasilescu

În mod normal, poezia ar trebui să fie un simptom al sănătății unui popor, al limbii și al valorilor sale. Acum și aici, din păcate, nu este cazul.

- Stimate domnule Lucian Vasilescu aţi anunţat în ianuarie 2012 că veţi mai publica o singură carte, Ţara mea, viaţa mea, dragostea mea (despre modesta mea ratare personală). Ce v-a făcut să luaţi o astfel de decizie? Detaliaţi, vă rog.

- Așa am spus și așa o să și fac. Textul în care mi-am luat acest „angajament” a apărut în revista Luceafărul, pe câteva site-uri și pe blogurile unor prieteni, care au avut amabilitatea să-l găzduiască. Îl voi relua, ca un soi de Cuvânt înainte, și în deschiderea volumului.
Ți-l trimit, așa cum a fost scris, și te rog să decupezi din el, pentru Bucovina literară, ce și cum dorești. Aș putea, desigur, detalia, aș putea exemplifica, dar asta ar însemna să devin polemic și nu (mai) am deloc chef de polemică. Am chef (mi-e dor) de liniște, de mine însumi și de bucurie. Am chef  de poezie și tocmai din acest motiv n-am să mai public. Iată textul cu pricina – poți prelua din el ce pasaje dorești sau poți să nu publici nimic.

Circuitul manelei în natură – exerciţiu de adecvare

Generoasa propunere  pe care mi-a făcut-o prietenul Horia Gârbea, aceea de a colabora la numărul din ianuarie 2012 al revistei Luceafărul, m-a găsit zgâriind cu peniţa (prinsă în toc şi muiată în călimară) în paginile unui registru cu coperte groase, la un poem. Cam de doi ani scriu aşa, cu tocul, şi sper ca, atunci când voi isprăvi, să public ce-am scris, într-o carte. Mi-am propus să fie ultima carte pe care am s-o public. Îi ştiu de pe acum titlul, îi ştiu şi subtitlul şi motto-ul.  N-am să mai public cărţi de poezie după aceea. Iar grupajul apărut zilele acestea în Luceafărul este ultimul pe care-l mai public în revistele literare. Am decis să mă opresc şi mă bucur că mă opresc aici, unde se poate spune că am început. Am început la 1 aprilie 1990, tot la Luceafărul, angajat de Laurenţiu Ulici drept secretar de redacţie. Pe atunci eram pregătit pentru ceea ce speram să se întâmple, acum nu sunt deloc dispus să-mi asum ceea ce s-a întâmplat. Pe atunci viitorul îmi părea o formă pentru care credeam că voi genera şi eu conţinut. Acum, viitorul este departe de a fi ce-a fost. Pe atunci abia dădea colţul manelei şi dânsa era atât de mică încât n-aveam cum şti ce-o să devină când se va face mare. Acum, maneaua s-a întins pretutindeni, acoperind noi şi noi teritorii. A început ca un soi de muzică (interpretată de umanoizi cu nume de cârnaţi) pentru retardaţi, acum a devenit un loc comun. Pretutindeni şi în toate puterile statului. Până şi câinii, îndeosebi „câinii de pază ai democraţiei”, latră şi ei, tot în ritm de manea, pe texte de toată jalea şi suspinul. Atât de grozav a crescut maneaua românească, încât dacă mai-marii zilei ar avea inspiraţia să schimbe imnul naţional cu o manea, nimeni nu i-ar mai greşi cuvintele. Ba chiar sunt convins că, ascultând înaintea meciurilor o manea în locul imnului naţional, „băieţii” din echipa naţională de fotbal, atinşi la coarda sensibilă (singura, de altfel) şi-ar da şi duhul pe teren, calificându-se şi câştigând orice campionat le-ar sta în cale, întru gloria sportului românesc. Avem, în brava noastră Republică Manelistă, manea politică, manea executivă, manea judecătorească, manea administrativă, manea media. Avem clădiri în formă de manea, avem o manea a infrastructurii, una a privatizării, alta a sindicatelor, una a învăţământului şi o alta a asistenţei sociale, avem maneaua ocrotirii sănătăţii şi maneaua mediului, avem maneaua de la pagina cinci, maneaua talk-show-ului şi manea parlamentară, o manea a proscrişilor şi una a celor care se dau cu maşini care costă mult mai mult decât până unde ştiu proprietarii lor să numere.  Şi tot aşa. În zumzetul ăsta zgârâi şi eu cu tocul şi peniţa, într-un registru cu coperte groase, la ultima carte de poezie pe care o voi mai publica. Am crezut, vreme de mai bine de douăzeci de ani, că-mi locuiesc visul. Se vede treaba c-am adormit visând frumos şi m-am trezit în plin coşmar – ce-i drept, tot un vis şi acesta. Am mai crezut şi că binomul gazetărie-poezie este unul funcţional. Despre cuvinte am crezut că ele sunt cele care ţin lumea laolaltă, să nu se destrame. Am crezut în puterea lor de a zidi, de a întemeia. Şi am avut dreptate, de fiecare dată, doar că lucrurile nu stau cum am crezut eu în lumea asta, în limba asta şi nici acum.  
Pe de altă parte, bag de seamă că se vorbeşte în perimetrul aşa-zisei „lumi literare” mai mult despre Poet decât despre Poezie, în vreme ce eu găsesc că lucrurile ar trebui să stea fix pe dos. De asemenea, mai observ şi că receptarea instituţională a poeziei (cea care generează şi orientează, atâta câtă este, şi receptarea publică) porneşte tot de la autor pentru a ajunge (abia uneori) la text. Iarăşi anapoda. Sau cel puţin aşa cred eu.
În fine: constat şi că reacţia literară de rezistenţă la sistem este înlocuită, din ce în ce mai mult, pe zi ce trece, de o reacţie de adecvare. Drept pentru care mă voi  adecva şi eu la mine însumi şi, după ce voi publica această ultimă carte, mă voi retrage înăuntrul bucuriei, speranţei şi libertăţii din care mă nutream, scriind, înainte de 1989. Doar că n-am să mai public. Nu vreau să sune patetic, dar pentru mine poezia a fost (şi este) un fel de a scrie, complementar unui fel de a fi. Şi aş vrea ca aşa cum a fost (şi încă este), aşa să şi rămână.

PS
Cu ajutorul lui Dumnezeu, voi publica volumul „Ţara mea, viaţa mea, dragostea mea (despre modesta mea ratare personală)” anul acesta, la o editură importantă, dar care nu a mai publicat niciodată literatură, cu atât mai puţin poezie. Aş vrea ca, împreună cu editorul, să facem în aşa fel încât cartea să aibă parte de o lansare specială şi de o difuzare care să ocolească locurile/ reţelele comune. „Ţara mea...” va fi disponibilă exclusiv pe suport de hârtie. Celelalte cărţi, publicate de-a lungul vremii, vor putea fi găsite pe un site pe care  îl voi „inaugura” în curând.
De aici înainte, dacă textele mele vor mai fi invitate la întâlniri publice (lecturi, festivaluri) voi continua să le însoţesc, pentru că aşa se cuvine. Totodată, am hotărât să nu depun, atunci când va apărea, ultimul meu volum pe masa niciunui juriu literar. Mai mult: îmi amputez acum, voluntar, orizontul de aşteptare al oricărui premiu literar sau pentru literatură. Aş vrea să fiu bine înţeles: nu acuz – doar constat şi mă recuz.

 
                                                                                            decembrie 2011



- Ce ar trebui să se întâmple ca să renunţaţi la ideea de a nu mai publica literatură?

- Ar trebui să se întâmple ceea ce ar fi trebuit să se întâmple acum 23 de ani (am luat ca reper luna decembrie a anului 1989). Din păcate, nu văd cum ar fi posibil. Proiecțiile mele despre trecut sunt radical diferite de trecutul însuși, iar proiecțiile mele despre viitor arată cu totul altfel față de felul în care ni se arată a fi viitorul.
Iar prezentul, ca să spun și despre el ceva, îmi pare a fi doar un timp cronologic, golit de orice sens, de orice conținut.

- Aţi debutat în poezie cu volumul Evenimentul zilei – un poem văzut de Lucian Vasilescu, Bucureşti, Nemira, 1995 (Premiul pentru debut al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti). Rememoraţi acele momente pentru cititorii noştri.

- La vremea cu pricina, editura Nemira era cea mai „pe val” editură din România și nu publica, programatic, poezie. Nu cunoșteam, personal, pe nimeni acolo, în 1994, când le-am bătut la poartă (aveau sediul într-o casă, prin zona 1 Mai). Am intrat în curte și nu mai țin minte cine m-a îndrumat către Dan Petrescu – domnia-sa se ocupa (și) de literatura română contemporană. Pe Dan Petrescu îl „cunoșteam” de la televizor, ca să zic așa. I-am spus că am un manuscris și vreau să-l propun editurii. M-a întrebat despre ce e vorba și i-am spus că e un volum de poezie. Mi-a răspuns pe dată, politicos, dar ferm: „Nu publicăm poezie! ” „Dacă tot am bătut drumul până aici, am să vă las manuscrisul” – am zis și i l-am lăsat pe birou. Apoi m-am retras. Peste aproape un an, într-o seară, am primit un  telefon acasă. Era Dan Petrescu. Mi-a spus că au decis să-mi publice volumul și să fac bine să vin degrabă la editură să semnăm contractul. Contractul l-am semnat cu Valentin Nicolau, patronul și directorul editurii. Una dintre clauzele contractului prevedea că voi primi, ca drepturi de autor, o sumă forfetară (am întrebat ce-i aia, că pe atunci nu știam) deloc neglijabilă.
Cartea a apărut foarte repede și a fost lansată la Târgul estival de carte de la București, în 1995. Am fost fericit. Am crezut „că plouă soare”. Și poate chiar a plouat puțin. Le mulțumesc încă odată lui Valentin Nicolau și lui Dan  Petrescu și celorlalți membri ai echipei de la Nemira din vremea aceea, care au contribuit la apariția, lansarea și promovarea cărții mele de debut – Dana Moroiu, Costel Postolache, Emil Bărbulescu și Vlad T. Popescu.
Aș mai vrea să amintesc un lucru: la vremea când scriam Evenimentul zilei... renunțasem la slujbă, drept pentru care soția mea și-a mai luat, ea, încă una. Lucra de dimineața până noaptea târziu. La un moment dat, stânjenit de  această stare de lucruri, am vorbit cu Gabriel Rusu, criticul literar, care era pe vremea aceea redactor-șef adjunct la Evenimentul zilei și l-am rugat să-mi înlesnească o întâlnire cu Ion Cristoiu. În epocă, la Ion Cristoiu făceau coadă toate mărimile zilei. Nu știu cum a făcut Gabriel Rusu, dar mi-a aranjat întâlnirea solicitată. Am intrat în biroul lui Ion Cristoiu și i-am spus, dintr-o suflare, că eu scriu un volum de poeme care se cheamă la fel ca ziarul, că mai am nevoie de câteva luni (nu mai țin minte câte i-am spus) și că pentru lunile alea, cum n-am slujbă, îl rog să-mi plătească o leafă de redactor, fără ca eu să calc prin redacție, astfel încât să-mi pot termina cartea. Omul a făcut ochii mari, n-a zis nimic, l-a chemat pe Gabi Rusu și i-a spus să mă ducă să-mi fac formele de „angajare”, ca să mă poată plăti. Peste câteva luni (timp în care am trecut pe la ziar doar în zilele de leafă) fix la termenul solicitat, eram din nou în biroul lui Ion Cristoiu, cu manuscrisul subsuoară. Am vrut să-i arăt că nu-l mințisem.
Acum, când mă uit în urmă, poveștile de mai sus (cât se poate de adevărate) îmi par irepetabile...

- Când aţi simţit că biografia dvs. va fi una dedicată scrisului?

- Am visat, mai degrabă, că biografia mea va fi una dedicată scrisului, iar lucrul ăsta s-a petrecut destul de târziu, prin facultate. N-am fost un autor precoce – de altfel cred că am copilărit mai mult decât colegii mei de generație (biologică).  În vreme ce ei începuseră să umble cu (și pe la) fete, eu găseam mai mare plăcere în a bate mingea pe maidan. Oricum, sunt fericit că mi s-a arătat poezia pentru că am avut, astfel, revelația libertății. Scrisul a devenit și este singurul teritoriu „curat” din biografia mea. Dincolo de el am contabilizat nu puține compromisuri, nu puține abdicări, ipocrizii, minciuni, lașități și alte necurățenii.

- Cum se desfăşura viaţa dvs. înainte de momentul decembrie 1989?

- Uite mai bine un fragment de poem (din volumul Ingineria poemului de dragoste, editura Albatros, 1996) care răspunde foarte bine la întrebarea asta:

Literatura de bucătărie

era o vreme când seara târziu după ce toţi ai casei mergeau să se culce aprindeam aragazul şi lampa cu gaz şi mă uitam la foaia de hârtie
cum stătea ea pe masă lângă maşina de cusut cu care mama se ajuta
să plătească la rate să ne fie bine adică să ţinem pasul cu viaţa
uneori luam cu mine şi o carte să fim împreună să nu ne fie frică în timpul ăsta robinetul picura într-o farfurie pe care se sleise untura
eu citeam sau scriam sau citeam şi scriam
şi trăgeam de nădejdea că-n felul ăsta
voi ajunge ziua de mâine
aveam întotdeauna ţigări multe carpaţi şi cafea cu năut şi ceai chinezesc
şi telefonul alături doar doar
citeam sau scriam sau citeam şi scriam
fără a aştepta nimic de la nimeni
se întâmpla să sune ce faci ce să fac uite scriu sau citesc sau scriu şi citesc dracu ştie
vino să vezi cum fac toate astea venea şi vedea citeam ce scrisesem fumam era bine beam cafea cu năut sau ceai chinezesc
stingeam lampa lăsam aragazul aprins după aia mereu făceam dragoste
câteodată aveam şi o sticlă de vodcă din care
beam şi iar făceam dragoste

(...)


şi luam pe urmă sticla goală de vodcă de gât şi o ţineam cu gâtul în jos
şi săream de la etaj cu ea deasupra capului cum cu o paraşută
nimeream întotdeauna la punct fix adică
în dreptul ghenei unde speriam pisicile care lingeau cutii de carton intelectualizându-se
mai târziu ele s-au obişnuit cu noi şi nu mai fugeau doar ne făceau loc
şi lingeau mai departe etichete colorate de pe borcane cutii şi pachete
cel mai mult lor le plăceau ziarele
găseau multe prin ghenă şi erau tare gustoase
pentru că erau îmbibate cu o seamă întreagă de gusturi cum stătuseră câteva zile pe fundul găleţii
noi plecam de acolo pe la trebile noastre
şi ziua trecea foarte simplu
eram mulţumiţi aveam tot trecutul în spate viitorul începea seara târziu
când toţi ai casei mergeau să se culce
ei bine în jurul bucătăriei mele se învârteau vara roiuri de muşte iar iarna se învârtea universul
era un model gastronomic al facerii lumii şi nimic din ceea ce ni se întâmpla nouă acolo nu încăpea în sertar unde erau următoarele
tacâmuri tirbuşon pămătuf de spălat sticle
scobitori şerveţele şi-o faţă de masă de pânză
în rest nimic
hârtie şi întâmplări
cerneală şi vodcă
ceai chinezesc şi cafea cu năut şi maşina de cusut cu care mama se ajuta să plătească la rate să ne fie bine adică să ţinem pasul cu viaţa

(...)


- Descrieţi-ne o zi din viaţa poetului Lucian Vasilescu...

- Personajul despre care mă întrebi nu are nici zile, nici nopți. Sau nici zile, nici nopți întregi. El trăiește când și cum apucă, printre rămășițele zilelor și nopților mele, și se mulțumește cu ceea ce i s-a dat și încă i se mai dă. El, personajul cu pricina, a cunoscut fericirea. Pe el nimic din ceea ce mă lovește nu-l atinge. El trăiește, uneori în locul meu, alteori, mult mai rar, laolaltă cu mine, înăuntrul unei povești frumoase.

- Ce înseamnă să fii în interiorul Institutului de Poezie Legală? Descrieţi-ne cum arată o astfel de instituţie. De asemenea, pentru cei care nu sunt foarte familiarizaţi cu bibliografia poetului Lucian Vasilescu, precizăm că în anul 2010 şi-a reunit opera poetică de până atunci în două volume intitulate Institutul de Poezie Legală şi apărute la editura bucureşteană Vinea.

- Înseamnă să rămâi viu chiar dacă toate „investigațiile” clinice și sociale te declară mort.  Instituția asta arată precum o carte care sporește cu fiecare pagină pe care o citești. Institutul... este, într-adevăr, titlul celor două volume apărute la Vinea, dar l-am „înființat”  încă din primul volum publicat, acel Evenimentu  zilei... Iată un titlu din prima carte: În premieră mondială, în fața camerelor de luat vederi/ La Institutul de Poezie Legală s-a efectuat autopsia unui text/ Prin despicarea mea pe din două.

- Spuneţi-ne ce au însemnat pentru dvs., dar şi pentru generaţia nouăzeci Mircea Martin, respectiv Laurenţiu Ulici. Evocaţi, vă rog, atmosfera din preajma cenaclului Universitas, precum şi cea din proximitatea Festivalului de poezie de la Sighetu Marmaţiei.

- Eu vin dintr-o familie care n-avea nici o legătură, nu cu literatura, ci cu autorii de literatură. Pentru mine, prilejurile când întâlneam oameni ale căror nume le citisem pe copertele cărților erau magice, aproape neverosimile. Acestor oameni le datorez foarte mult. Din nefericire, unii au plecat.
Revenind strict la întrebare, Mircea Martin, Laurențiu Ulici, cenaclul Universitas (coordonat de Mircea Martin) și Festivalul de la Sighet (păstorit, până la tragica sa dispariție, de Lurențiu Ulici) au fost „puncte de lucru” ale aceluiași „atelier” care a dat o generație literară. Atmosfera acelori vremuri era una colegial-concurențială (în ordinea asta). Eu cred că majoritatea pariurilor pe care le-au făcut cei doi mentori s-au dovedit a fi câștigătoare și uite, pare greu de crezut, dar cenaclul Universitas și-a reluat de vreo jumătate de an ședințele, sub patronajul aceluiași Mircea Martin. Ne întâlnim lunar, la Universitate, în sala de consiliu a Facultății de filologie și dăm cu tifla timpului, vremii și vremurilor. După mai bine de 20 de ani. Cred că nu-i puțin lucru.
Iar unii dintre noi mai rătăcesc încă, toamna, pe la Festivalul de la Sighet (mai există și el, coordonat acum de Gheorghe Grigurcu) – să-și amintească de vremurile când, la capătul nopții, ziua se îngâna cu horinca.

- Poate fi considerată poezia o boală discretă? (volumul Sanatoriul de boli discrete a apărut la editura Cartea românească, în 1996).

- Acum și aici, da. În mod normal, poezia ar trebui să fie un simptom al sănătății unui popor, al limbii și al valorilor sale. Acum și aici, din păcate, nu este cazul.

- Ştiu că priviţi într-un fel anume dialogul, cultura dialogului. Aţi realizat de-a lungul timpului o serie impresionantă de dialoguri, întâlnindu-vă cu un număr impresionant de personalităţi ale culturii. Care dintre acestea v-a impresionat în mod deosebit?

- O parte dintre dialogurile amintite le-am publicat în volumul O mie nouă sute nouăzeci și doi – sisteme de supraviețuire (scris în colaborare cu Florin Toma). Altele au rămas risipite prin gazete. Întâlnirea la amintirea căreia mă închin încă și acum, ca la o icoană, a fost cu învățătorul (cuvântul poate fi citit și la propriu și la figurat) Ștefăniță Lechea. S-a întâmplat în anul 1992. Puțină lume a auzit de omul acesta, deși el a trăit și a suferit și în numele nostru. Reiau aici, pe scurt, povestea vieții lui.

Pe culmea Roşchila, la 8 kilometri de cel mai apropiat sat, în munţii Vrancei, la 1.011 metri peste nivelul mării, acolo şi-a dorit să trăiască, în pace şi cumpătare, Ştefăniţă Lechea. Acolo îşi clădise singur casă, acolo agonisise o bibliotecă de 40.000 de volume, acolo îşi urcase, ajutându-se de sănii la care trăgeau boi, două piane cu coadă. Acolo, învăţătorul pensionar Ştefăniţă Lechea a citit, a scris, a cântat la pian şi la vioară şi a supărat pe toată lumea. Acolo, Ştefăniţă Lechea a umblat desculţ, a mâncat urzici fierte şi a pus ban peste ban ca să-şi cumpere de la oraş cărţi, piane, viori şi tot ce-i mai făcea trebuinţă în gospodăria sufletului său. N-a fost lăsat să trăiască  aşa  cum  şi-a dorit;  i-au distrus casa, i-au ucis pianele şi viorile, i-au necinstit cărţile. Agoniseala de o viaţă a unui om a fost făcută una cu pământul. Iar omul acela, rămas doar cu hainele de pe dânsul, a găsit înlăuntru-i puterea de a o lua de la capăt: Ştefăniţă Lechea era, la 72 de ani, student în anul doi la Teologie, la Bucureşti. Avea planuri de viitor: să termine Institutul, să se întoarcă la Roşchila şi s-o ia de la capăt.
Am urcat pâna pe culmea Roşchila însoţit de Ştefăniţă Lechea, pe cărări înguste şi abrupte, pe acelaşi drum pe care urcaseră, de-a lungul vremii, multe căruţe încărcate cu cărţi. „Mai întâi am visat, apoi am făcut la Roşchila o casă pentru cărţile mele şi pentru mine.” O casă pentru un om şi 40.000 de cărţi – abecedare, cărţi de învăţătură, cărţi rare, scrise în multe limbi pe care stăpânul şi slujitorul lor le cunoştea, singur învăţându-se cu ele.
„Pentru mine, cărţile sunt ceva sfânt, ceva din altă lume... La loc de cinste în viaţa mea a fost să stea cartea, dar n-am putut-o îngriji cum se cuvine. Am reuşit să învăţ, de unul singur, franceza, germana, engleza, italiana, rusa, spaniola, latineşte, greaca şi oleacă de ebraică. Tot cam cât ebraică am învăţat şi araba. Acum pot citi în toate limbile acestea, dar nu mai am ce citi – mi-au rupt toate cărţile; ştiu cânta la pian şi la vioară, dar nu mai am la ce cânta – mi-au distrus pianele, mi-au pus pe foc viorile... Am scris, de-a lungul vieţii mele, peste 1.000 de caiete – versuri şi eseuri. Mi le-au rupt şi pe acestea. Mai ţin însă minte ce-am scris...


„Tăinuiţi-mi supărarea, tăinuiţi-mi gândul greu
Şi atunci eu voi rămâne, codrilor, cu voi, mereu
Şi-mi voi face-un fel de casă, colo-n muntele cel ’nalt
Mărunţică, dar frumoasă, sub o prispă de cobalt

Lâng-un lac cu multe pietre prăvălite de ciclopi
Peste care se frământă vântu-n brazi şi frunza-n plopi
Şi în unda-i liniştită, lacul verde s-o încapă
Ca şi cum ar fi zidită cât în aer şi în apă

Iar prin ceaţa străvezie de un verde-albastru închis
Coperişul ei să fie din şindrilă şi din vis
Căci de dorul lumii care nu mai cred c-am s-o-ntâlnesc
Colo sus, lângă izvoare, visul vreau să mi-l trăiesc

Când s-o învolbura furtuna, ridicând omătu-n cer
Să rămân, pe totdeauna, al Credinţei cavaler
Lupii vor urla întruna, răspândind fiorii morţii
Noi vom asculta furtuna, trăgând laturile porţii

Iar când zorii s-or desface şi păduri vor fumega
Peste lume va fi pace şi lumină-n casa mea...”


Am privit, cutremurat, pe culmea Roşchila a munţilor Vrancei, o căsuţă devastată, prin acoperişul căreia ploua peste două piane cu coadă distruse, fărâmate cu toporul. Am văzut resturile unei vaste biblioteci: toate cărţile erau rupte, aruncate pe jos, în devălmăşie, călcate în picioare. Am văzut cutiile goale în care odihniseră cândva viorile lui Ştefăniţă Lechea. Acestui om nu i se furase nimic – ce era să facă oamenii locului cu pianele, cărţile şi viorile sale? Îi distruseseră însă întreg avutul, îl alungaseră din visul său de-o viaţă, doar cu hainele de pe dânsul. Încetul cu încetul, de câte ori lipsea de acasă, mai distrugeau câte ceva – nu-i puţin lucru să rupi 40.000 de cărţi, să fărâmi două piane... Autorii acestui masacru sunt locuitorii satelor învecinate, ţărani în ograda cărora am fost învăţaţi la şcoală că s-ar fi născut veşnicia şi care nu l-au putut îngădui în preajmă pe „nebunul” care le fusese învăţător, care îi deprinsese nefolositoarele îndeletniciri ale cititului şi ale scrisului.

Ștefăniță Lechea a terminat Teologia, a mai trăit apoi o vreme într-un sordid cămin de nefamiliști din Focșani, apoi, acum un an, s-a stins.

Iată și câteva gânduri pe care mi le-a mărturisit, acum 20 de ani, bătrânul învățător:

Către Roşchila mi-am întors gândurile în toate etapele mai deosebite ale vieţii mele. De la vremea copilăriei m-am simţit legat de acel loc, unde am visat că-mi voi alcătui o bibliotecă pe măsura nevoilor mele, o bibliotecă în care să fie cuprinse abecedarele neamului nostru şi în vecinătatea căreia să nu înceteze a fremăta bradul, pădurea.”

„În casa omului nu se face niciodată lunecuş, atâta timp cât el, omul, crede în acest lucru. Dacă îşi pierde credinţa, atunci el poate cădea chiar în propria casă şi, chiar de se ridică, demnitatea lui nu mai este întreagă.”

„Trist peste măsură este faptul că neamul nostru a fost alungat, s-a lăsat alungat din credinţa sa şi s-a lăsat dus pe căi străine. Uitaţi şi limba noastră în ce hal a ajuns – este complet deteriorată, plină de cuvinte străine... S-a deterioarat limba o dată cu moravurile, o dată cu deterioarea sentimentului nostru naţional. Mereu mă întorc la problema aceasta. Mereu mă întorc şi repede alerg, precum copilul către mama lui. Pentru că mama noastră, mama mea, în plan mare, este credinţa şi este legătura cu vatra, cu neamul.”

„Aş vrea tare mult să priceapă tinerii de astăzi cât de important este să ai amintiri ca ale mele, despre ţara noastră. Tare aş vrea să înţeleagă... Astăzi, copiii ştiu multe, dar le ştiu strâmb şi devin bătrâni la 20 de ani.”

„Niciodată, în toată viaţa mea de până acum, n-am putut asista la răsăritul soarelui şi la apusul lui fără să plâng. Şi niciodată n-am putut citi un rând din Eminescu fără să plâng.”


Ștefăniță Lechea este (nu am greșit, am scris la prezent) unul dintre cei foarte puțini oameni aleși datorită cărora România nu s-a destrămat (încă) de tot.

- Am observat în poezia dvs. de dată recentă anumite trimiteri cât se poate de transparente la scrierile lui Virgil Mazilescu. Inclusiv titlul ultimei cărţi pe care vreţi să o scrieţi ne duce cu gândul la cunoscutul poet. Ce influenţă a avut acesta în devenirea dvs. literară?

- Trimiterile la alți poeți dragi mie sunt chiar cât de poate de explicite, iar la întrebare va răspunde în locul meu tot un poem (este textul care va închide viitoarea și ultima mea carte):

post scriptum

şi după ce am înjunghiat poezia într-o încăpere
fără uşi şi fără ferestre, toate însuşirile omului (dar şi legile fizicii)
şi-au pierdut, brusc, orice însemnătate.
doar pământul (cu tot cu mine) a continuat, bezmetic, o vreme,
să se învârtească, până când i s-a scurs prin rană
tot sângele.

am privit la ceea ce înfăptuisem şi mi-am zis că e bine.
apoi s-a făcut întuneric, şi stând eu aşa (cu mâinile pline de sânge)
lângă leşul livid al poeziei, mi-am zis:
iată, acum a fost împlinită şi taina zilei de-a şaptea.

cuvintele nu mi se vor usca niciodată pe mâini

şi-acum mă taie, dacă vrei,
şi-aruncă-mă la câini!


În poemul ăsta Mazilescu bea la aceeași masă cu Coșbuc, iar mie îmi pare că se înțeleg de minune…


- Poezie, dragoste şi libertate. Care dintre acestea ocupă un loc privilegiat în viaţa dvs.?

- POEZIADRAGOSTEALIBERTATEA... Cuvântul ăsta chiar există în limba română. Doar că foarte puțină lume știe (sau se încumetă) să-l rostească...


În dialog cu Alexandru Ovidiu Vintilă (Bucovina Literară nr. 9-10, 2012)